Şoferii care „ştie” regulile şi sensul giratoriu

– Bă, ce faci? Era să intri în mine! Nu te uiţi!

Într-o vreme, pe când subsemnatul era studinte în drept, în Oradea erau vreo 2-3 sensuri giratorii. Dacă mă puneai să le indic, ridicam din umeri. Drept e că nici nu aveam permis, dar intersecţiile de acest fel erau atât de rare că nu reprezentau o provocare sau o problemă pentru piloţii locali. 🙂

– Io vin de pe drumul principal. Ce vrei, bă, bip bip bip?!!!

De câţiva ani, însă, oraşul a fost cuprins de o frenezie a sensurilor giratorii, care au apărut – exact! – ca organismele din regnul fungi. 😀 Doar în apropierea blocului subsemnatului sînt trei. Iar o dată cu ele am asistat şi la o împărţire a şoferilor, o segregare în funcţie de tupeu şi de cunoaştere a regulilor de circulaţie.

– Pe naiba, drum principal! Tu nu vezi că e sens giratoriu şi eu intrasem deja în intersecţie?

sens giratoriu

Sînt convins că o mare parte dintre şoferi ştiu că regula priorităţii se schimbă în sensul giratoriu. I-a învăţat nenea instructorul, în puţinele ore de la şcoala auto, că într-o astfel de intersecţie se aplică prioritatea de STÂNGA, deci e lăsat să treacă ăl care e deja în sens. Dar puţini aplică regula – spun asta din experienţele mele de şofer prin oraş, unde am depistat mai multe tipuri de şoferi.

1. tupeistul – ăstuia i se – pardon – rupe de fraierii din trafic. El intră într-un sens giratoriu indiferent dacă un alt şofer a apucat sau nu să ajungă în faţa lui. De cele mai multe ori are noroc, că „fraierul” îl vede şi frânează la timp şi trage dreapta, ca să nu aibă contact direct cu „dobitocu’„. Tupeistul e genul de nesimţit şi, indiferent de maşina pe care o are, se remarcă prin faptul că se uită doar în faţă şi nu frânează nici măcar când trece printr-o băltoacă, în dreptul unor pietoni. Asta ca o chestie de sezon. 🙁

2. vitezomanul – e un pilot de oraş, mereu grăbit. Vede că de pe un drum lateral un şofer dă să intre în sensul giratoriu, dar el, care e la 50 de metri distanţă şi vine de pe alt drum, accelerează ca la ieşirea de la boxe şi se aruncă spre intersecţie. Evident, o face la intimidare şi de multe ori îi iese. Celălalt frânează şi, deşi putea să fie deja în sens, ţine cont de un steag albastru imaginar şi îl lasă pe „Schumacherul” de cartier să treacă. La fel ca şi tupeistul, categoria asta de şoferi are noroc de cele mai multe ori.

3. „fraierul” – cu ghilimelele de rigoare. Vorbeam de el mai sus. Îi lasă pe toţi să treacă, chiar dacă ştie că el ar fi putut să intre primul în sens. Preferă, însă, să evite o tamponare sau o tragedie. Privit de sus de celelalte categorii, e singurul care gândeşte şi ţine la viaţa lui şi – atenţie, cretinilor! – a bizonilor care se grăbesc sau, cică, au tupeu.

4. ignorantul – genul „bă, eu am dreptate, deci intru în sens, indiferent ce şi cum”. Precum îi spune numele, nu-i pasă de nimeni şi de nimic. Ştie doar că el are prioritate, dar nu ţine cont de ceilalţi din trafic, care au şi ei doza lor de ignoranţă şi riscă să fie accidentat. Moare sau e rănit, dar o face cu dreptatea în mână, nu?

Rând pe rând, toţi şoferii orădeni se încadrează la un moment dat într-una dintre aceste categorii (cine mai ştie alt tip de şoferi să ridice o mână şi să-mi scrie pe blog). Unii fac o pasiune din a călca pedala de acceleraţie sau să se arunce cu capul în faţă, alţii se încăpăţânează să rămână „fraieri” sau ignoranţi.

Până la urmă totul se reduce la respectarea regulilor. Iar asta e o chestiune de educaţie şi de bun simţ.

P.S. Dedic această postare „domnului” cu o Dacia albastră, cu numere de Bucureşti – evident, maşină de serviciu – care mi-a tăiat calea, bine că am scăpat doar cu atât, în sensul giratoriu de pe Splaiul Crişanei, lângă podul Decebal. Eu veneam din pasajul de sub pod şi eram DEJA în intersecţie când l-am văzut venind cu oareşce viteză şi a intrat fără niciun gând paşnic direct în faţa mea. L-am văzut în oglinda din sens şi am frânat, altfel…

L-am claxonat ca să-l fac atent că a intrat ca nebunul într-un sens în care deja mă aflam (fotografia e explicită).

sens giratoriu Splaiul Crisanei

S-a oprit, probabil ca să-mi dea o lecţie pentru „obrăznicia” de a-l fi claxonat. Cum nu am decât 1,90 metri şi eram şi nervos pe manevra lui, a renunţat, nu înainte de a mă înjura. Dialogul de mai sus e o parte din discuţie. Recunosc, i-am returnat „complimentele” şi i-am făcut semn să vină să discutăm – sincer, doar să discutăm – în parcare. A accelerat şi a intrat undeva între blocuri. Boul e şi laş.

 

Youtube, deci exist: Pasajul Vulturul Negru, platou de filmare

De obicei, pentru că biroul meu e aproape de un geam care dă spre Pasajul Vulturul negru, aud foarte bine muzica de la cluburi, urletele chefliilor şi strigătele animalice ale oamenilor străzii. Ocazional, când sînt producător de dimineaţă, recunosc pocnetul sticlelor sparte de pasaj ori icnetele de durere ale competitorilor prinşi în meciuri de box ad-hoc. 🙂

Am devenit imun la astfel de zgomote, dar azi am auzit ceva ce m-a extras din atmosfera monotonă din pasaj. Un tip care cânta la acordeon, acompaniat de un violonist. Erau îmbrăcaţi normal şi, culmea, nu cereau „un leu, şăfu’, să-mi iau şi io o pâine„. 🙂 În plus, erau însoţiţi de un cameraman, un sunetist şi o trupă întreagă de producţie, ceea ce m-a convins că asist la înregistrarea unei scene dintr-un film.

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=9XfZHFH6-l8 [/tube]

O producţie independentă, mi-a ajuns la urechi un zvon. Ceva echipă englezo-maghiară, după schimburile de replici dintre cei din spatele camerei. Nu ştiu dacă o fi aşa, voi urmări ştirile 😉 şi o să aflu. Până atunci, păstrez imaginile.

Filmare pasajFilmare pasaj2Filmare pasaj3

Concediu prin Europa: Noi, milionarii şi Monte Carlo (2) – Portul

Mi-am sărutat jumătatea şi am pornit-o lejer, ca un adevărat milionar 😉 , spre zona portului din Monte Carlo. Mai întâi, pentru că l-am văzut pe poliţistul din intersecţie extrem de atent, am trecut regulamentar, pe „zebră„. După aceea am observat că am fost singurul care am făcut asta 😉 ; mai încolo turiştii treceau liniştiţi drumul printre maşinile care se mişcau aşezat, la limita vitezei a doua.

M-am îndreptat spre mare coborând nişte scări printre clădiri pe care nu am putut să nu le fotografiez.

cladire Monte Carlo1clădire Monte Carlo4clădire Monte Carlo2clădire Monte Carlo5clădire Monte Carlo3Monte Carlo langa portclădire strada Monte Carlo

După care am ajuns pe promenada de lângă port. Am crezut că din câţiva paşi pot ajunge lângă miliardele – în total 😀 – ancorate în zonă, dar m-am înşelat. Cu doar câţiva kilometri.

port Monte Carlo1Marea Mediterană Monte Carlo

– Mă, tre’ să vorbesc cu cineva, să îi spun ce văd… ce simt. Pfaiiiii, ce imagine. Miliarde de euro care plutesc pe mare! 😀

E rezumatul extrem de redus al discuţiei pe care am avut-o cu frate-meu, pe care l-am sunat în timp ce mă sprijineam de o balustradă, lângă câţiva ruşi, şi mă uitam la iahturile din port. Trebuia să spun cuiva ce văd, să nu ţin doar pentru mine. Neia mea mai văzuse peisajul, nu aveam cum să o dau pe spate. Dar fratelo a fost îngăduitor şi m-a ascultat până la finalul celor aproape 10 minute vorbite în roaming 😀 .

Am avut ce vedea.

port Monte Carlo2port Monte Carlo3port Monte Carlo4port Monte Carlo5

Liniştit, ca un obişnuit al oraşului, 😉 am luat-o spre pontoane, ca să văd de aproape vasele.

pe strada Monte Carlostradă Monte Carlo

Evident, plin de turişti. Aşa că simţeam în mediul meu.

panorama port Monte Carlo

port Monte Carlo6port Monte Carlo7port Monte Carlo8port Monte Carlo9port Monte Carlo10port Monte Carlo11port Monte Carlo12port Monte Carlo13port Monte Carlo14port Monte Carlo15port Monte Carlo16port Monte Carlo17

Mi-a luat câteva ore să mă plimb prin port. Am căscat ochii la tot ce mi-a ieşit în cale şi am întrebuinţat la maximum telefonul meu LG, transformat în aparat foto de concediu. 🙂 Adevărul e că, prin vizită în Monte Carlo, nu poţi rata portul; e musai să-l vedeţi când le treceţi pragul milionarilor.

Am mai făcut ceva pe acolo, care a trezit suspiciunea unui echipaj de Poliţie. Nu, nu am vrut să dau un jaf în stil românesc şi nici nu aveam de gând să şed cu mâna întinsă. În schimb, am luat la pas nişte scări, din multe care urcă printre casele şi blocurile îngrijite. Agenţii m-au privit cam cruciş: nu cred că au prea văzut un turist care să se complice cu scările abrupte, tare obositor de urcat – m-am convins repede – şi care duceau spre o stradă care nu oferea multe de văzut. 😀 Dar m-au lăsat în pace.

scări Monte Carloscări Monte Carlo1

Iar de sus am mai aruncat o privire spre blocurile căţărate pe munte, dar atât de aproape de mare.

blocuri Monte Carlo

M-am întâlnit cu jumătatea mea după câteva ore de plimbare, chiar în locul unde se atinge cea mai mică viteză din Formula 1, în curba în ac de păr de pe traseul din Principat. 🙂 Care nu a impresionat-o pe Neia mea. În schimb, eu… 😀 Eu am simţit o miime din sentimentele încercate de piloţi, după ce am trecut prin zonă cu Mercedesul din dotarea personală.

curba traseu Monaco1curba traseu Monaco2

Nu am petrecut toată ziua alături de monegasci, dar am adunat o tolbă de amintiri. Pe care le am şi acum proaspete. Că nu oricând apuci să te plimbi alături de milionarii din Monte Carlo. Pe jos, dar te plimbi. 😀

Dar, cu siguranţă vom reveni pe acolo.

Mesaj la final de contract reziliat

„Bună ziua!

Aş fi vrut să încep cu „bine v-am găsit!” sau cu „Dragii mei„, dar acest impersonal şi neutru „bună ziua!” deschide mult mai bine mesajul pe care vreau să vi-l transmit azi.

Ani la rând am fost criticat – de cele mai multe ori, dar am fost şi lăudat – da, da, au fost şi situaţii în care am fost apreciat pentru ceea ce am făcut. Vreau să vă spun că de fiecare dată jurnaliştii, oamenii din fotbal şi simplii suporteri au avut măcar un dram de adevărat în ceea ce au afirmat. M-am ferit până acum să o recunosc de teamă să nu creadă că sînt un om slab. Nu, sînt un om ca oricare, cu rele şi bune, pe care mi le asum. În paranteză fie spus, îmi asum şi faptul că nu am purtat costum la meciuri. Nu haina îl face pe om!

Am făcut totul aşa cum am vrut eu şi nu am de ce să ascund asta. Am încheiat contractul în termenii mei şi nu am acceptat derogări. Am ales ce jucători am vrut, chiar dacă am fost criticat în „Gazetă” şi înjurat din tribună. Pe cei care au comentat că nu le place stilul meu nu i-am mai convocat. Am fost orgolios, am pus asta mai presus de interesul echipei, dar mi-am zis că în fiecare dintre noi zace un antrenor, aşa că mi-am valorificat şansa de a fi pe bancă şi am mers mai departe.

E adevărat că în fotbal nu mai există echipe slabe şi că am întâlnit selecţionate puternice, indiferent de numele lor. Dar noi puteam fi  mai puternici şi trebuia MĂCAR să pornim cu ideea asta la fiecare meci. Poate că pierdeam oricum, dar nu ne putea acuza nimeni că nu am murit cu adversarul de gât. 🙂

Am înţeles, în sfârşit, că în acest sport noi avem nevoie de suporteri. Cea mai mare bucurie e să fie tribunele pline – e un sport al maselor, nu?  Poate vi se pare patetic, dar îmi doresc mai mult să mă înclin în faţa unui stadion care mă aplaudă, decât să mă încrunt şi să molfăi nervos pe bancă. Ar însemna că nu am greşit atât de mult…

Mi-am făcut aici un nume, o carieră. Nu eu am ridicat echipa, ea m-a făcut ceea ce sînt acum. E adevărat că fiecare a avut nevoie de celălalt, dar am fost şi eu o piesă în angrenaj. Care acum va merge mai departe şi fără mine. Pentru că nu sînt de neînlocuit şi, garantat, vor veni alţii mai buni ca mine.

Am ales să vă spun acum totul şi să nu o mai dau cotită la întrebările presei. Am ales să plec pentru că vreau să-mi asigur viitorul, financiar vorbind. Mă voi întoarce, fiţi siguri, pentru că aici mă simt confortabil, aici reintru în lumea fotbalului; până atunci vă voi răspunde la orice întrebare, oricând şi pe orice temă. Asta pentru că vă respect.

Vă mulţumesc pentru tot!

V.P.”

Utopic?

Concediu prin Europa: Noi, milionarii şi Monte Carlo (1)

Recunosc că am aşteptat cu nerăbdare ziua pe care ne-am programat să o petrecem în Monte Carlo. Acum, serios: cine nu-şi doreşte să vadă cu propriii lui ochi principatul milionarilor? Măcar de dragul poveştilor pe care le poate spune după… 😉

Am stabilit cu Neia mea că vom merge cu autobuzul – apropo, e linia 100 şi costă, spun cei care au fost, doar un euro. Zic de cei care au fost pentru că până la urmă am mers cu maşina noastră. E adevărat, îmi creionasem în minte imaginea subsemnatului, lângă un pahar cu vin, cu o ţigară de foi în mână, povestind cu jumătatea-mi la o terasă lângă cazinoul monegasc. 😀 Iar asta nu cadra cu maşina noastră parcată tot în Monte Carlo.

Doar că, după ce ne-am plimbat vreo jumătate de oră în căutatea unei staţii – ghidaţi de un şofer foarte amabil al unui autocar de turişti – nu au dat de autobuzul dorit, aşa că mi-am luat inima în dinţi, fata de mână şi volanul maşinii proprii cu cealaltă mână şi am pornit spre ţara de lângă Nisa. 🙂

Iniţial, ne stabilisem ca rută drumul de pe coastă, în afara autostrăzii. Voiam să admirăm peisaje superbe, despre care Neia mea tot îmi povestea. Dar, pe motiv de Marcel (GPS-ul nostru), am intrat pe A8 care, pentru 2,5 euro, ne-a condus direct spre Monte Carlo. „Nu-i bai”, mi-am zis, într-o franceză aproximativă. 😀 „Tot în principat ajungem şi acolo avem ce vedea.”

Am trecut liniştiţi pe lângă un echipaj de Poliţie care tot oprea maşini – doar franceze ori cu numere de principat. (Apropo de poliţişti, cred că era cel puţin unul la fiecare intersecţie.) Ne-am plimbat puţin pe străzile înguste, gardate de blocuri şi vile…

stradă Monte Carlo

…şi am ajuns în faţa cazinoului. Am nimerit printre Bugatti, Ferrari, Rolls-uri şi alte… alteţe ale lumii automobilelor, dar ne-am comportat exemplar, cu demnitate. 😉

CAM01221Cazino Monte CarloCasino de Monte CarloHotel de Paris Casino Monte CarloCasino Monte Carlo1

Iar după ce am lăsat maşina în ditamai parcarea din faţa cazinoului, ne-am început sesiunea de plimbare. Prima oprire, la solitarea expresă a jumătăţii mele, a fost un mall, unde am văzut ce înseamnă cu adevărat bogăţia, cât de normală se înfăţişează într-un astfel de loc. Marmură pe jos, lume îmbrăcată ca în catalog – vorba unui amic, produse nemaipomenit de bine făcute, strălucire. Nu neg că, printre lucruri de sute/mii/jdemii de euro, Neia mea a găsit şi o poşetă de 90 de euro. De marcă. N-a cumpărat-o. 😀

Că veni vorba de produse, am remarcat felul în care la ei, în ţara bogaţilor, se face reclamă stradală:

reclama stradală Monte Carlo

… ne–am plimbat printr-un parc exotic…

parc Monte Carlo

… şi ne-am relaxat pe terasa de la Cafe de Paris. 🙂

Cafe de Paris Monte CarloCafe de Paris Monte Carlo1

Multe sînt de văzut în principat. Neia mea ştia asta, aşa că mi-a făcut o propunere: ea merge prin magazine, eu prin port – pe care voiam neapărat să-l văd. „Aşa facem!” 😀 Dar nu înainte de a intra, preţ de câteva minute, în holul Hotelului de Paris, acolo unde jumătatea mea îl văzuse, cu ani în urmă, pe Roger MooreSfântul sau Bond, pentru cei care „nu ştie” 😉 – stând liniştit la o cafea. Eu n-am avut norocul ăsta. 😀

Hotel de Paris Monte Carlo1Hotel de PAris Monte Carlo2

La ieşirea din hotel, bănuiesc că am simţit feelingul unui paparazzo la vederea unei vedete pe care e musai să o fotografieze. Doar că vedete erau în cazul meu pe patru roţi şi în valoare de sute de mii de euro. Fiecare. M-am declarat mulţumit de LG Optimus-ul meu, care a tras cadru după cadru, fără să obosească. Şi i-am cam dat de lucru.

masini 1 Monte Carlomasini2 Monte Carlomasini3 Monte CarloMasini4 Monte Carlo

După sesiunea foto cu maşinile, am luat cap-compas marea şi m-am dus direct spre port. Ăla pe care îl văzusem în transmisiunile de la Formula 1. 😀 Şi pe care aveam de gând să-l fotochipez din toate unghiurile. Ceea ce am şi făcut. 😉

Dar despre asta, vorba omului de televiziune combinat cu bloggerul, într-o postare viitoare. Adică următoarea, care vine cât de iute. Şi, ca să nu zică nimeni că-s rău, fac aici un teaser. Iată-l:

port Monte Carlo