La filmare – bradul de Crăciun a fost adus în Oradea

Vechile obiceiuri nu se uită prea uşor. O spune un actual editor, fost ani buni producător şi şi mai mulţi ani reporter de eveniment. Adică pe acel domeniu al presei care presupune alergătură cât cuprinde, decizii luate pe moment, trezirea în toiul nopţii şi capacitatea de a lua sincroane, de a filma, de a monta ori toate la un loc, dacă e cazul.

Şi azi, când m-am aşezat la casa mea şi la biroul meu, mai simt virusul terenului făcându-şi simţită prezenţa. Mai ales când lângă mine se petrece vreun eveniment – ca şi câinele lui Pavlov 😉 , devin foarte interesat când văd girofaruri ori când aud sirenele pompierilor, poliţiei sau ambulanţei. Nu contează cât de important e – contează că se întâmplă ceva. Atunci pun mâna pe telefon şi fotografiez/filmez sau sun să aflu informaţii.

Aşa am făcut şi în dimineaţa asta, când, în drum spre serviciu, am dat peste coloana care aducea bradul de Crăciun în centrul Oradei. Ştiu că unii vor spune: „Şi?” Drept e că nu am avut în faţă maxi-, hecta-, gigaevenimentul. Dar am filmat şi am fotografiat. Defect profesional. 😀

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=eMa92WzVav8 [/tube]

brad in centrul Oradeibrad Oradea

În concluzie, nu mai e mult până la Crăciun! 🙂

P.S. Mai multe detalii despre bradul orădenilor aflaţi aici.

Alegerile, jurnaliştii şi românii din Anglia

Ca jurnalist, ajungi în tot felul de situaţii, în care oamenii te judecă în fel şi chip. Unii te apreciază, alţii te înjură. Nu întotdeauna pentru ce eşti – mai ales în cazul majorităţii reporterilor, muncitori anonimi ai jurnalelor de ştiri, cât pentru ceea ce reprezinţi – pentru că faci parte dintr-un trust de presă sau altul.

Paranteză. E adevărat, situaţia se schimbă în cazul vedetelor TV ori a editorialiştilor, a oamenilor cu nume în presă. Cristian Tudor Popescu sau Cătălin Tolontan sunt priviţi ca jurnalişti şi atât, nu ca editorialist Gândul.info ori ca şef la Gazeta Sporturilor.

Eu respect cu sfinţenie regula potrivit căruia „telespectatorul/cititorul/ascultătorul are dreptul să ne judece”. Asta chiar dacă ştiu că nu întotdeauna eşti judecat corect, că eşti luat la grămadă şi catalogat în fel şi chip. Riscul meseriei!

Apropo de asta, acum câţiva ani pe când lucram ca reporter la Transilvania TV, un poliţist din Oradea nu rata nicio ocazie să mă facă „mercenar” – trecusem de la Antena1 la TTV – ori plătit din sucuri şi napolitane (televiziunea la care lucram aparţinea şi aparţine fraţilor Micula). Am încercat să-i explic unde i se frânge logica, dar omul n-a înţeles. L-am lăsat în durerea lui.

Jurnaliştii români care au relatat cum votează conaţionalii noştri în străinătate s-au expus criticilor miilor de oameni aşezaţi la cozi kilometrice. Mai ales dacă votul din diaspora nu a fost prezentat corect sau a fost prezentat distorsionat la televiziunile sau radiorurile/ziarele/portalurile la care activează reporterii.

Au păţit-o cei din echipa de la Antena1 – cel puţin reporterul avea microfonul de Antenă în mână – în Londra, unde au fost huiduţi de cei aflaţi în faţa Institutului Cultural Român.

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=XNCpqDB1Zxc [/tube]

Şi aşa nervoşi că au fost lăsaţi ore în şir, în picioare şi frig, să aştepte ca să intre să voteze, oamenii s-au supărat şi pentru modul în care a fost prezentată situaţia lor pe post. Aşa că le-au reproşat asta reporterului şi cameramanului A1. Care ce puteau să facă? Să tacă şi să înghită. Poate ei au făcut materialul cum scrie la manual – cu imagini cu cozile, cu sincroane şi voxuri. Dar dacă pe post a apărut altceva, oamenii de pe teren suportă direct consecinţele.

Nu sunt de partea nimănui. Ştiu ce înseamnă munca de teren, ştiu că în meseria asta se poate greşi uşor – intenţionat sau nu – şi mai ştiu că e uşor să judeci după aparenţe. Însă, adevărul este unul singur. Cine îl deţine? Asta e o altă întrebare.

Imaginile sunt realizate în ziua alegerilor de Elia, o orădeancă aflată în Londra, la muncă. Le-am primit prin intermediul unui coleg, căruia îi mulţumesc şi aici.

Alegerile, în redacţie

UPDATE: Cei care vor să vadă cum au votat cartierul, strada, uliţa în al doilea tur al „prezidenţialelor” pot arunca o privire aici.

16 noiembrie 2014 a fost una dintre cele mai lungi duminici din cei 16 ani de presă pe care îi am. Şi nu au fost puţine weekend-uri petrecute în redacţie sau pe teren. Şi am prins multe alegeri – prezidenţiale, locale, europarlamentare sau parlamentare – la care am lucrat ca reporter ori producător.

Nu neg că a fost obositor, dar am simţit că îmi revin din punct de vedere profesional. Am simţit din nou adrenalina informaţiilor care apar în cascadă şi care trebuie publicate cât mai repede. M-am reîntâlnit cu agitaţia ştirilor, cu avalanşa de imagini, cu date care curg la telefon, pe internet ori la tv.

Senzaţiile oferite sînt de nepreţuit. 🙂

Ca oricare alt cetăţean responsabil am votat şi eu. Am făcut-o dimineaţă, înainte de a merge la redacţie. Ştiam că apoi nu voi mai avea timp cât să alerg până la secţia din cartier. Chiar aşa, pe la ora 9, era agitaţie la vot: oamenii veneau într-una, mai ales că în clădirea grădiniţei erau organizate patru secţii de votare. De curiozitate, am intrat pe saitul BEC-ului şi am aflat cum au votat vecinii mei la primul tur. Adică aşa:

vot 71

Acum mă roade curiozitatea să văd ce a fost la noi în cartier la turul doi, deşi până la urmă contează rezultatul pe ţară – clar!

A fost o zi când am editat, am postat, am capturat cât într-o săptămână, dar m-am simţit întremat. 🙂 Am primit şi un telefon de la un român, stabilit în Belgia, cu ceva probleme legate de actele de identitate ale nevestei şi ale fiicei, care nu puteau vota din cauza asta. Şi-a amintit de mine – „aţi lucrat la Transilvania TV, mi-aduc aminte. După voce.” 😉 Uuuu, un telespectator mă ţine minte. N-am „murit„! Încă un motiv să mă simt mai bine. Am şi eu orgo…, sensibilităţile mele.

Am ascultat izbucnirile de fericire ale oamenilor la ora 21, când s-au anunţat rezultatele alegerilor, şi recunosc că le-am spus tuturor: „E bine că avem la Cotroceni. un român cu mentalitate de neamţ. Îmi doresc să ne simţim toţi la fel de bine ca în seara asta şi în următorii 5 ani. Aşteptările sînt mari, foarte mari şi încă o dezamăgire ar fi prea mult. De 25 de ani, tot sperăm că o să fie mai bine şi mereu am luat şuturi în partea dorsală.”

Auzisem deja că în alte oraşe se pregătesc ieşiri în stradă – ori de nemulţumire că nu iese Iohannis, ori de bucurie. Eram gata să zic că la noi, în Oradea, nu va fi mare agitaţie, că noi sîntem ardeleni – cumpătaţi, aşezaţi. M-am înşelat: la fel ca în vinerea dinaintea alegerilor, tinerii au ieşit în stradă. Nu atât de mulţi ca atunci şi infinit mai puţini decât la Cluj. Dar au ieşit!

[tube] http://www.youtube.com/watch?v=1E6HjRrny5U [/tube]

Am înţeles şi avântul oamenilor, care au mers să-i huiduie pe pesedişti la ei, la sediu. Anunţul victoriei lui Iohannis a fost un declic pentru ei. „The winner takes it all”, aşa că şi-au luat şi dreptul de a-i huidui pe cei care păreau victorioşi înainte de alegeri.

Am stat până noaptea târziu la redacţie şi am fost la un punct de a prinde crăpatul zorilor acasă, în bucătărie, punând ultimele rezultate şi fotografii pe pagina de Digi24 Oradea şi pe Facebook. Recunosc, sînt un încăpăţânat, dar şi perfecţionist şi îmi place să pun totul în ordine, să fie regulamentar – nemţeşte, dacă vreţi. 😉 Plus că m-a prins online-ul, din care am învăţat multe.

Nu ca „jurnaliştii” care nu vor să muncească mai mult de 8 ore pe zi, care refuză să meargă la o ştire pe motiv că nu le e cunoscut domeniul, care scriu un material banal în trei ore, de stă să se închidă ediţia sau să intre jurnalul fără el, sau cei care cred că le ştiu pe toate şi se dau cei mai deştepţi, nerespectând reguli minime de organizare într-o redacţie.

Dar despre ei, altădată. De data asta le mulţumesc celor care chiar şi-au făcut treaba. Puţini, dar buni. Nu-i nominalizez, nu-i laud. O pot face alţii, eu aş fi prea subiectiv. Şi-au făcut doar meseria, pe care trebuie să o iubeşti ca să te poţi numi jurnalist.

P.S. Un tip care se declară fanul Digi24 Oradea şi cu care mă tot întâlnesc când merg la redacţie a venit luni să-mi strângă mâna. „Am câştigat şi voi aţi fost corecţi!” I-am răspuns că mă bucur pentru el că a câştigat şi mă bucur pentru noi că am fost corecţi.

P.S. Am primit şi nişte imagini interesante, legate tot de profesia noastră, tocmai din Anglia. Mai multe, în următoarea postare, că am acordul autorului pentru publicare. Urmează, pe blog! 😀

Concediu prin Europa: spre casă, prin Slovenia

După ce ne-am bronzat pe malul Mediteranei, ne-am plimbat pe Promenada Englezilor şi i-am vizitat pe milionari la ei acasă 🙂 , ne-am făcut bagajele şi, cu o oarecare părere de rău, am părăsit Nisa şi ne-am aşternut la drum spre casă.

Nu înainte de a ne lua la revedere de la Coasta de Azur de undeva de sus, de pe munte, de la o benzinărie – combustibil ieftin, cel mai ieftin de pe drumul până la Trieste -, de unde se zărea marea şi o parte din Monaco.

benzinărie FranţaMonaco de la benzinărie

Am decis să o luăm spre casă prin Slovenia din două motive: traseul mai scurt şi dorinţa de a vedea ceva nou. Pe o bună parte din drum ne-a însoţit o ploaie în aversă, care ne-a obligat la un moment dat să ne oprim pe autostradă, într-o coloană kilometrică. Totul s-a rezolvat după ce soarele a spart norii şi ne-a permis să atingem vitezele normale.

Am descoperit, cu nemulţumire, că restaurantele Autogrill pot fi şi aglomerate, lipsite de mâncare bună şi chiar murdare pe alocuri. Asta că tot spuneam într-o postare anterioară că în nord am rămas plăcut impresionat de oferta lor. Dar, na, asta era în nordul peninsulei, acum mergeam spre Slovenia. Şi chiar am refuzat să mâncăm ceva într-un astfel de restaurant…

La fel de nasol a fost într-o benzinărie dinaintea graniţei italo-slovene. Mizerie cât cuprinde, bude incredibil de insalubre, cu oferte erotico-masochisto-homosexuale lăsate peste tot şi cu un puternic miros de urină pe lângă clădiri. Ne-am luat vinieta de Slovenia şi am plecat dezgustaţi de acolo, strecurându-ne prin zecile de autocare oprite în zonă.

Gustul amar ne-a dispărut repede, adică imediat ce am intrat în Slovenia. O ţară superbă, cu peisaje nemaipomenite şi autostrăzi ca-n palmă. Acolo am descoperit că renumita localitate Pociovelişte – beiuşenii mei ştiu 😉 – are corespondenţi pe tăbliţele indicatoare de pe şoselele slovene. Colegul meu cu origini plave Niki Mihalcea mi-a explicat apoi că ar însemna loc de odihnă. 🙂

Pociovelişte de Slovenia

Că tot veni vorba de loc de odihnă, pentru că afară se înopta şi ne simţeam obosiţi, am ieşit de pe autostradă şi ne-am oprit la un hotel aflat într-o zonă rurală superbă, la Sezana. Hotelul Grahor e o afacere de familie, ceea ce s-a simţit  în calitatea nemaipomenită a serviciilor. Oameni primitori, camere elegante, curate, plăcute, linişte, aer curat.

Imediat ce ne-am cazat, am urmat primul impuls şi chemarea stomacului 🙂 şi ne-am dus direct la restaurantul din apropiere, care am aflat că e administrat de aceeaşi familie. Înţeleaptă alegere din partea noastră!

restaurant Sezanamâncare Sezanamâncare Sezana1mâncare Sezana2

Am admirat şi vinurile produse în podgoria familiei…

vinuri Sezana

…aşa că am petrecut o seară relaxantă într-o atmosferă pe care mi-aş dori-o şi la noi în ţară. Nu a fost nici foarte scump, nici ieftin, dar a fost gustos, iar ospătarul civilizat şi mereu atent. Slovenii au înţeles cum vine treaba cu turismul, de asta m-am convins.

restaurant de afară Sezana

Pentru că telefonul meu nu face faţă filmărilor/fotografiilor de seară/noapte, am fotografiat de afară restaurantul abia a doua zi dimineaţa, pe lumină. Adică tot atunci când, lăsându-mi jumătatea în cameră ca să mai lenevească 😉 , am luat-o la picior prin zonă, să văd cum arată o bucată din Slovenia.

Sezana1Sezana2Sezana3Sezana4

După care am băut o cafea cu Romi, asezonată cu o bârfă matinală. 😀

Hotel Grahor1hotel Grahor2

Ultima fotografie e de pe pagina hotelului, asta pentru că, lenevind pe un fotoliu de pe terasa hotelului, nu m-am mai ridicat să merg până la piscină. Dar exact aşa arăta.

Am plecat pe la amiază din Sezana, cu promisiunea că vom reveni în zonă. Fie numai şi pentru câteva zile, într-un concediu. Merită!

Câteva ore mai târziu, graţie autostrăzilor din Slovenia şi Ungaria, am ajuns acasă, în Oradea. A fost un concediu care îmi va rămâne mereu în minte. Am văzut în câteva zile atâtea lucruri interesante, plăcute, nemaipomenite, superbe… M-am convins încă o dată că avem ce vizita în lumea asta, la doi paşi de noi sau la mii de kilometri depărtare. Avem, noi, românii, ce învăţa de la alţii. De aceea vă doresc tuturor călătorii plăcute!

 

Oradea la Report. City Report

Nu obişnuiesc să (ap)laud acţiunile administraţiei locale, de oriunde ar fi şi orice culoare politică ar avea. Treaba unor edili e să ia măsuri pentru ca oamenilor dintr-o localitate să le fie bine: să aibe servicii, drumuri, taxe reduse etc. Nu e nevoie să fie ridicaţi în slăvi pentru că-şi fac treaba. De aceea i-am ales.

Totuşi, recunosc că o iniţiativă a autorităţilor locale din Oradea mi-a plăcut. Şi chiar am lăudat-o, acum şi public, pentru că a pus tehnologia în folosul orădenilor, dar şi a Primăriei. E vorba despre o aplicaţie pe mobil ori tabletă, prin care pot fi sesizate autorităţilor problemele din oraş.

Nu ştiu câţi au accesat Oradea City Report (s-a lansat doar vinerea trecută), dar ştiu că majoritatea avem smartphone. Deci suntem potenţiali clienţi. Şi nici nu trebuie să avem buletin de Oradea. Chiar şi cei care sunt în trecere prin oraş pot anunţa online situaţiile de care se izbesc.

Oradea City Report

De la drumuri pline de gropi, iluminat lipsă, deficienţe în transportul în comun, avarii la reţele de apă, gunoaie aruncate pe stradă, maşini abandonate printre copaci ori chestii legate de ordinea publică – toate pot fi anunţate fără să mai fi nevoit să dai o fugă, consumatoare de timp 🙁 , până la Primărie.

Foarte deşteaptă e posibilitatea de a ataşa fotografii, ca să identifici mai bine situaţia, şi chiar de a indica locaţia prin GPS. Aplicaţia e uşor de utilizat, iar cei care adresează petiţii primesc răspuns prin SMS despre stadiul în care se află reclamaţia lor: înregistrată, în lucru sau rezolvată.

Oradea City Report1

E clar că se vor găsi şi glumeţi care vor sesiza că pisica vecinului miaună prea tare ori că pe scară e un miros suspect de fasole 😀 , dar anunţurile lor vor ajunge direct la recycle bin.

Chiar şi fără să te înregistrezi, poţi să vezi ce au mai reclamat oamenii. Plus că poţi să formulezi offline petiţia şi să o trimiţi când dai de net. M-am uitat ieri cu colegul Bogdan Costea peste reclamaţiile depuse de vinerea trecută, când a fost lansată aplicaţia. Din aproape 100 de peţiţii, 30 erau deja rezolvate.

E clar că aplicaţia asta nu va rezolva toate problemele oraşului. Şi nici măcar o mică parte dintre ele – de exemplu, nu putem lupta aşa împotriva creşterii taxelor anunţate de Primărie 🙁 . Dar măcar îi face pe oameni să se implice, să folosească mobilul şi pentru alte lucruri decât jocuri ori Facebook.

Dacă vrei să faci ceva, trebuie să te implici. Oricum, chiar şi aşa, cu telefonul.

P.S. Aprecieri merită dezvoltatorii aplicaţiei. Au făcut un lucru simplu şi folositor. Am înţeles că vor urma alte două: una ca să ne plătim de pe mobil taxele – evident – şi alta ca să află evenimentele din oraş.

X-files de Oradea: au apărut „zebre” pe trotuare

Nu e vorba de evadarea unor mamifere africane prin Oradea, 😉 ci de apariţia unor marcaje în zone unde nu prea aveau ce să caute. Mai precis, în mijlocul oraşului, pe TROTUARE, au fost trasate TRECERI DE PIETONI.

zebra Oradeazebra Oradea2

Cum e asta? În zone clar dedicate pietonilor, să trasezi marcaje asociate cu drumurile, pe unde – nu-i aşa? – circulă maşini. Sau poate e felul edililor de a reacţiona după ce au văzut că şoferii stresaţi de lipsa parcărilor au ajuns să parcheze pe trotuare, împingându-i pe pietoni să circule pe şosea.

O explicaţie nu am încă, aşa că totul rămâne un mister. 😀 Până una alta, pietonii au primit o dublă asigurare că pot circula liniştiţi pe trotuare. 😀

P.S. Am fotografiat luni „zebrele”. Astăzi nu am fost să văd ce fac, dar sînt sigur că sînt tot pe acolo.

Campania pentru prezidenţiale – a fost sau n-a fost?

N-a fost, că dacă era, o vedeam, o auzeam. Şi aici mă refer la ciocniri de idei (nu acuze tâmpite şi limbaj suburban), la prezentarea unor platforme, altele decât ale industriale – furate, distruse sau vândute pe bani de nimic -, sau la confruntări în studiouri TV. Unde, apropo, am văzut şi am auzit doar plictisitoare monologuri.

Cred că e prima campanie în care nu s-a organizat confruntarea finală între candidaţi. O explicaţie, anemică, există: s-a demascat Turcescu prea târziu şi nu avea cine să-i ţină locul. Deşi n-o fi fost Robert T. singurul „acoperit” din presă. 😉

Anemică a fost şi imaginaţia staff-urilor de campanie: în afară de afişe de care sînt plini până sus stâlpii de pe uliţe şi discursuri sforăitoare, special croite că îi ungă la suflet pe toţi, de la drojdieri la profi universitari, n-am prea văzut idei dăştepte de campanie. Pe online, unde mă mai învârt şi chiar am o poziţie de începător spre level 2, s-a cam tăcut.

Pauză de readucere aminte. Într-o zi de la începutul ultimei săptămâni de campanie, un tip cu un fel de bidinea într-o mână, un afiş în cealaltă şi o găleată în faţă le explica unor poliţişti locali ce făcea: „Am venit acum câteva zile şi am pus nişte afişe. Ieri au lipit ăilalţi peste ele. Acum le pun pe ale noastre peste. E corect, nu? Nu-i nimic ilegal.” Nu ştiu dacă e sau nu, dar cine naiba se uită la afişe? Eu, cel puţin, trec pe lângă ele exact cum trec oamenii politici pe lângă alegători la o zi după alegeri – nepăsător şi rece.

Mesajele promovate pe Facebook păreau că li se adresează unor adolescenţi, nu unui electorat matur, capabil să judece corect şi echilibrat (sînt simpatic, nu?). Din punctul de vedere al siteurilor şi organizării unei campanii în mediul virtual, una singură mi-a plăcut; făcută cu voluntari, dar foarte profi. Şi independentă! 🙂

Veţi spune că alegerile se fac şi au impact în lumea reală. Dar a ignora internetul, a evita să explici şi în mediul online cine eşti şi ce vrei înseamnă să ocoleşti o bună parte a alegătorilor – tinerii. Cei care îţi pot decide soarta politică. Acum sau la următoarele alegeri. Dar cine să gândească în perspectivă sau modern, inovator, atâta vreme cât în România se mai dau pungi cu calendare, pixuri şi zahăr?

Cu ce rămânem după campania asta? Cu certurile pe sticlă, la colţ de stradă, în familii ori la birt despre casele unui candidat, despre  gradele acoperite ale altuia ori despre shopping-ul prin străinătăţuri. Nu ştim nimic concret din ceea ce candidaţii vor să facă dacă ar ajunge locatari la Cotroceni. Au încercat să ne gâdile la orgoliul naţional, să ne umple de promisiuni financiare ori să ne vorbească de credinţă, de simboluri. Nimic despre ce vor face pentru ţara asta. Fără cuvinte elaborate, pompoase. Direct, sincer, ar fi trebuit să aflăm ce şi cum.

La final de campanie, mie mi-au rămas în minte trei litere: DNA. A fost instituţia care a reuşit să eclipseze campania pentru prezidenţiale. Ba, chiar a reuşit să eclipseze şi câţiva politicieni care, pariez, se credeau intangibili. Dacă aş avea garanţia că îşi păstrează năravul şi de acum înainte, zău dacă mi-ar păsa cine iese preşedinte! 🙂

Dar cine dă garanţii în lumea asta? Aşa că şi din acest motiv duminică merg la vot. Nu vă îndemn nici să mă imitaţi, nici să staţi acasă. Fiecare are dreptul să judece pentru el. Eu am ales să intru în cabina de vot şi să dau cu ştampila în ei. Bunul Dumnezeu mi-a dat minte să judec şi am obligaţia să folosesc darul ăsta divin. Iar dacă dau greş, ştiu că mi-am făcut-o cu mâna mea.