Incendiu pe Şoseaua Borşului

– Ce-i aia? Pfuu, fii atentă, arde ceva!

Neia mea n-a mai apucat să zică ceva. I-am încredinţat scurt căruciorul de cumpărături şi i-am auzit din viteză aprobarea dată cu jumătate de gură că stă ea lângă maşină. Am tăiat-o spre şosea, unde se vedeau vâlvătăile care luminau toată zona.

Un microbuz ardea ca o torţă – şi asta nu-i metaforă, ci purul adevăr. Se întâmpla chiar lângă un semafor de pe Şoseaua Borşului. Se aduna lumea deja şi mi-am dat seama că nu mai era nimic de făcut pentru vehicolul în flăcări.

Instinctiv am scos telefonul şi am început să filmez. Dialogând cu un martor, de la care am aflat că microbuzul bubuise o dată, imediat după ce luase foc. Şi care mă asigura că totul ar fi fost surprins de camerele de supraveghere ale magazinului.

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=PKbjGQjgudU [/tube]

Paranteză: dacă observam victime sau dacă trebuia să ajut pe cineva lăsam naibii filmarea. De asta puteţi să fiţi siguri. Cei care mă cunosc ştiu.

Am observat nişte bagaje trase în spatele microbuzului arzând şi nişte poliţişti care asigurau zona. Nişte români care se întorceau acasă au avut ghinionul teribil de a fi lăsaţi în drum de un incendiu. Provocat, bănuiesc, de vreun scurtcircuit.

Îmi pare rău pentru călători, dar noroc, totuşi, că nu au fost victime.

La final, o oareşce tristeţe îl cuprinsese şi pe cel cu care discutasem: i se descărcase bateria telefonului şi nu mai putea filma. Dar nu-i bai: „contează că am filmat cât de cât.”

Trei bloguri, trei destine

2007 a fost un an bun pentru blogging. 🙂 O spune unul al cărui pagină personală s-a născut acum 7 ani, în vară. Tot atunci au apărut în lumea virtuală a netului alte două bloguri: al lui Flavius Bunoiu şi al lui Adi Hădean.

Nu e singurul lucru pe care îl aveam în comun. Eram toţi colegi la Transilvania TV. În rest, destinele au fost diferite. Şi ale blogurilor şi, desigur, ale noastre.

Primul a venit pe lume a lui Flavius. Nici n-am ştiut atunci. Am aflat mai târziu, când proprietarul mi-a tot explicat că scrie pe pagina lui PROPRIE ŞI PERSONALĂ de toate: ce-l doare, ce-l bucură, ce-l frământă, ce-l enervează.

M-a convins – l-am apreciat mereu pe Flavius pentru felul lui de-a fi, aşa că pe 20 august 2007 se năştea blogul subsemnatului. Pe aceeaşi platformă de wordpress, al cărei nume l-a purtat în coadă multă vreme. Până când, la fel ca Flavius, l-am eliminat şi l-am numit simplu adilabos.ro.

În iarna aceluiaşi an – doar v-am spus că a fost unul bun pentru blogging – venea pe lumea internetului blogul lui Adi Hădean. Îmi place să cred că a aflat de la mine ori de la Flavius de chestia cu jurnalul online (chiar dacă mă îmbăt cu apă rece, lăsaţi-mă, prefer să cred în continuare asta 🙂 ). Cert e că prin decembrie apărea blogul lui – pe atunci – Happy Cook. Dacă reţin bine, pe atunci era un site cu .com. Din cauza lui Adi îl invidiam toţi pe amicul Gas, care se ocupa de filmarea şi montarea emisiunii culinare a lui Adi Hădean. 🙂

Mi-am amintit azi de acele timpuri citind postarea de azi a lui Adi. Am privit în trecutul nostru „internistic” şi ne-am analizat evoluţia.

La început, Flavius era campion. Băga la greu pe blogul lui. Scria bine şi era citit, vizualizat, comentat. La început am încercat să-l imit – recunosc 🙂 – după care am trecut la propriul stil. Unul pe care nu-l pot defini clar nici acum, pentru scriu despre toate şi orice. A fost o vreme lungă cu multe postări, comentarii, vizite.

Din păcate, Bunoiu s-a cam lăsat de scrisul online. Dar eu îi mai citesc uneori vechile postări – continui să-l am în blogroll.

Despre Adi Hădean, ce să spun? Îl ştie o ţară întreagă, iar eu mă bucur că am avut prilejul ca, printr-un joc al sorţii, să fim colegi o perioadă. Un tip inteligent, corect, conştiincios, parolist, simpatic – şi-a urmat visul şi acum a ajuns între cei mai buni chefi din ţara asta. Între noi fie vorba, pentru mine e cel mai bun. 🙂 Îl citesc mereu şi mă bucur pentru orice reuşită a lui. Iar blogul i-a adus, sunt convins, milioane de vizualizări. Şi câte vor mai urma!… Apropo, la mulţi ani pentru blog, chef! 🙂

Paranteză1. Am revăzut fotografii de la o emisiune făcută de 1 mai la ştrandul din Oradea, când Adi pregătea echipei mici la grătar. Mici pe care îi cumpărasem din banii noştri, că de unde buget? 🙂 Nu conta, ne-am simţit bine, am mâncat pe săturate.

Paranteză2. La începuturile noastre de bloggeri, cu Adi purtam dialoguri prin comentarii pe net. Unul mi-a rămas în minte. L-am căutat şi l-am găsit: „esti ultimul blog pe care-l vad inainte de a porni spre budapesta. te salut, sa traiesti. imi doresc vacanta placuta:-) )) ” Asta îmi scria Mastercheful de azi în august 2008, la o postare al cărei nume mi-e greu să-l reproduc 🙂 , dar vă dau un link.

Cât despre mine, sînt bine, ceea ce vă doresc şi vouă! 😀 Continui să scriu pe blog şi vreau să ajung la 1.000 de postări. Iar asta se va întâmpla, sper, chiar în iarna asta. După care… mai departe, spre alte mii de postări. Că viaţa e lungă şi sînt multe de spus. De scris.

 

Tatuajul de Crăciun

Pentru că am fost cuminte, nu am făcut prostii şi am petrecut seara de Ajun pe drum – ca de obicei 😉 – între sat şi Beiuş, Moş Crăciun mi-a făcut un cadou pe care nu-l aşteptam: un tatuaj.

tatuaj

Pentru cei care nu înţeleg, e vorba de o caracatiţă. Am ales-o dintr-o ofertă care conţinea feţe de piraţi, inimi înţepate cu cuţitul, oase, cranii, cufere etc. Habar n-am ce mi-a venit cu animalul ăsta (nu mă prea dau în vânt după mare, eu iubesc muntele şi cred că aş fi ales mai repede un urs), dar toată lumea a fost de acord: „E mişto!”

Iar rolul Moşului l-a jucat nepotul meu Vlad, cel mai tare „artist tatuator„. 😀 Zic asta pentru că, deşi citisem că te doare când îţi faci un desen pe pielea proprie şi personală, acum n-am simţit nimic nasol. Probabil şi pentru că s-a aplicat – unde altfel decât pe „brandul” de Terminator al subsemnatului 🙂 – cu ajutorul unei bucăţi de pânze umede şi a durat cât a numărat Vlad până la 30.

Şi pentru că nu puteam ca eu să am tatuaj de Crăciun şi Neia mea nu, a primit şi ea unul: două inimi. Sentimental, Vlad, nu? 😀

P.S. Evident că am grijă de tatuajul meu, care rezistă şi la două zile după lipire. 😉

 

Toamnă? Nu, seară de decembrie

În weekend am lăsat-o pe Petra să îşi consume energia alergând pe câmpuri. Apucă să facă asta doar când ajungem noi prin sat. M-am îmbrăcat bine – era cam frig, dar frigul ăla… domol, nicidecum de iarnă.

Cât timp a vânat numai ea ştie ce 🙂 n-am putut să nu observ apusul de soare. O combinaţie ciudată de culori pe cer, care într-un film SF sigur ar fi anunţat venirea extratereştrilor. Dar în lumea reală nu m-a făcut decât să scot telefonul şi să fac câteva fotografii. 😀

pe camp decembrie searape camp decembrie seara2

Iar noaptea care a urmat a plouat cu tunete şi fulgere. Ca la sfârşit de vară. 🙂

Vine Crăciunul!

 

„Moşul” cu ghiozdan

Sala de clasă e plină de culoare. Peste tot sînt desene, e multă lumină şi e bine. Pe ici, pe colo apare câte un fulg de zăpadă. E din hârtie şi stă lipit pe tablă. El şi desenele de pe holurile şcolii sunt singurii care insistă că a venit iarna, că afară e parcă prea… toamnă.

a venit iarna desene

În toată atmosfera asta, colindele copiilor anunţă că se apropie Sărbătoarea Naşterii Pruncului Sfânt.

in cerc

Cei mici şi-au pus hăinuţele curate şi s-au aliniat lângă bradul din faţa clasei. S-au asortat cu momentul şi şi-au legat câte o bucată de beteală la gât. Sau pe cap. Unul iese clar în evidenţă prin costumul negru, strălucitor, „de domn„,  🙂 şi pantofiorii lustruiţi lună.

pe scenape scena1

Copiii cântă şi sînt fericiţi. Moşul nu i-a uitat şi a trecut pe la ei. Ba, chiar mai devreme decât în alţi ani. Iar ei îl cunosc mai bine ca nimeni alţii. Pentru că acum, pentru ei, Moş Crăciun s-a numit Cristian Andrei Albu. Puştiul de 10 ani care şi-a donat alocaţia ca să facă rost de cadouri pentru colegii lui.

cristian Andrei

De gestul lui au aflat mai mulţi oameni, datorită lui Vali Silaghi, care l-au ajutat ca sacul cu daruri să fie şi mai plin. Iar serbarea din satul dintre dealuri a avut loc joi, când plăsuţele cu cadouri au ajuns la destinatari.

Puştiul a reuşit ce şi-a propus. Şi încă un lucru: a demonstrat că Moş Crăciun există, indiferent de vârsta pe care o are.

copii in clasa cu cadouri1copii in clasa cu cadouri

Fotografiile îi aparţin lui Vali.

Zâmbeşte, că acum ai cu ce!

Asta îmi spun de o vreme încoace. Hai să vă explic.

Dacă vă zic că aveam o frică maximă de stomatolog, vă dezvălui un mare secret? Mă îndoiesc. Sînt convins că fac parte din cei 90% dintre românii de peste hai să zicem 30 de ani care au dezvoltat încă din copilărie o fobie faţă de sunetul acela, ascuţit, al instrumentelor folosite de dentişti.

Explicabil, pentru că atunci tehnologia era la alt nivel, iar tratarea dinţilor se făcea după principiul tranşant „doare? Scoatem!” De aceea, ani la rând am avut o teamă traumatizantă, dintr-aceea pe care o simţeam în toate celulele. Am fost în stare să îndur zile la rând o durere de măsea de teama unei dureri şi mai mari pe care fobia îmi spunea că aş putea-o simţi pe scaunul stomatologului.

În plus – de fapt e în minus, că e la capitolul chestii negative – ursitoarele mi-au făcut cadou o dantură care s-a prăpădit repede încă din anii adolescenţei, astfel că lucrările de mare anvergură, ca să le zic aşa, au fost inevitabile. Traumele s-au accentuat, după ce am căzut pe mâna unor medici care considerau, probabil, că durerea e parte din tratament. 🙁

Dar, după cum probabil aţi observat, vorbesc la trecut despre toate. Asta după ce anul ăsta am realizat că durerea e parte din trecut şi că tehnologia a evoluat atât de mult, încât pare SF pe lângă cea care mi-a creat o parte din temerile copilăriei.

Lucrez în televiziune şi, indiferent ce ar zice unii, imaginea contează în domeniul ăsta, poate mai mult decât în altele. La început anului am observat că lucrarea dentară pe care o făcusem în urmă cu mai bine de un deceniu se deteriorase, gingiiile se retrăseseră şi ajunsesem să râd controlat, nu care cumva să mi se vadă dinţii… învechiţi. Ştiţi ce nasol să îţi vină să râzi şi să-ţi duci mâna streaşină la gură ori să calculezi să nu duci buzele mai sus de jumătatea dinţilor din faţă? 🙂

Aşa că mi-am ordonat scurt: „La medic cu tine!” Am stat faţă în faţă cu propriile temeri, mai ceva ca în filmele în care eroul îşi confruntă coşmarurile. Sună epic, 😉 dar chiar aşa a fost. După care am decis să nu mai stau pe gânduri şi să schimb situaţia.

Însă, înainte de a merge la un medic, am intrat pe internet şi, ca un jurnalist ce sînt, am căutat informaţii despre proceduri, tratamente, preţuri. Mă interesa mai ales să nu mă doară, să nu simt fiorii ăia nesuferiţi prin toţi nervii.

Prietenul meu Google s-a dovedit din nou de ajutor şi m-a trimis pe pagina unei clinici din Bucureşti, ArtImplant, de unde am aflat cam tot ce m-a interesat. Zile la rând am citit despre tratamente, implanturi şi tot felul de proceduri moderne. De la ArtImplant am aflat că o soluţie pentru unii dintre dinţii mei ar fi faţetele dentare din ceramică. O intervenţie 100% nedureroasă – este!!! – şi de mare efect. De fapt, niciuna dintre procedurile oferite nu veneau la pachet cu durerea – fain, nu? Asta mi-a alungat şi mai multe din temeri şi a cântărit enorm în decizia de a trece pragul stomatologului.

E drept, distanţa e mare între Oradea şi Capitală, dar informaţiile oferite de cei de la ArtImplant sunt doar la un click distanţă. Cu temele făcute datorită lor, am ştiut ce şi cum să cer medicului care m-a tratat. Iar dacă domiciliul mi-era de Bucureşti, nu ocoleam clinica. Mai ales că serviciile sînt „domneşti”, cum se zice pe la noi (mărturie stau fotografiile de pe pagina ArtImplant).

Cred că aţi înţeles de ce de-o vreme încoace îmi spun „Zâmbeşte, că acum ai cu ce!” Şi încă ceva: dacă altora nu le mai e frică de bau-bau 😀 , mie mi-a dispărut complet teama de dentist.

(P) Această postare este un advertorial.

Colinda celor 300 de „moşuleţi”

De câţiva ani – nici nu mai ştiu, de fapt, de câţi, promit că o să consult prietenul Google – mă bucur de fiecare dată când văd mareea roşie care „curge” pe străzile Oradei. Sînt sute de copii îmbrăcaţi în costume de „moşuleţi„, care se plimbă prin oraş şi îi colindă pe orădeni.

Mi-s tare dragi, pentru că sînt frumoşi şi inocenţi. 🙂

Anul ăsta au inundat pasajul Vulturul Negru. Adică exact sub geamurile redacţiei. Timp de vreun sfert de oră am văzut numai roşu în faţa ochilor. 😀

mosuleti prin Oradea

mosuleti prin oras2mosuleti Oradea (6)mosuleti Oradea (7)mosuleti Oradea (8)

I-am ascultat cântând şi am zâmbit. Sînt minunaţi. Ascultaţi-i şi voi şi bucuraţi-vă de Crăciun. 🙂

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=6DfX7D3YvjE [/tube]

Minisori, minifacle şi sateliţi

Mă scuzaţi, dar nu mă pot abţine. Citesc un comunicat al unei instituţii oficiale, cu epoleţi, din care aflu că:

„În cagoria 1 sunt incluse numai obiectele pirotehnice de distracţie foarte mici, de tipul artificiilor (steluţe, lumânări scânteietoare, jerbe cu scântei, minifacle, minisori, inele de foc, sateliţi).”

Parcă văd un puştan discutând cu o tanti lată de tot, din piaţă:

– Ai minifacle?
– Numa’ minisori.
– Dă-mi o cutie. Şi adaugă şi o plasă de sateliţi. Ca să mă distrez. 🙂

petarde

Că tot e vremea lumânărilor scânteietoare. 😀

Iar ne mor salvatorii. Cine e de vină?

E o întrebare logică. Şi nu singura.  Vlad Mixich a scris mai bine decât oricine pe această temă pe hotnews.ro. Nu caut vinovaţi ca să fie puşi la zid şi lapidaţi, ci mă interesează ce s-a întâmplat, ca să nu se mai repete. Fără patimă şi cu perseverenţă, trebuie căutate răspunsuri. Totuşi, au căzut 5 elicoptere SMURD în ultimii 12 ani şi au murit 12 oameni.

elicopter SMURD

Ştiţi fazele acelea din filme când o victimă sună la urgenţe – la 911 al americanilor – şi în termen de câteva minute MAXIMUM vine spre ea o armată de elicoptere, maşini, bărci – dacă e cazul, autospeciale, pompieri, poliţişti, medici, paramedici? Dacă  ştiţi imaginile astea, lăsaţi-le acolo. Se întâmplă în filme sau doar la ei, acolo, în America.

La noi până şi salvatorii mor pentru că se ajunge prea târziu la ei. Într-o lume supertehnologizată, în România încă se dă la lopată ori se bâjbâie pe cărări de munte, la întâmplare. Plus că autorităţile se bâlbâie şi, în loc să colaboreze, se încurcă reciproc. După care aruncă vina una pe alta.

Pot să spun că îi ştiu pe oamenii de la SMURD. Ani la rând i-am văzut la intervenţii, pe teren, în orice fel de condiţii. Cu unii am legat relaţii de amiciţie şi discutăm frecvent chiar şi chestiuni personale, pe lângă cele de serviciu. Asta deşi sînt un tip destul de rezervat, care păstrează distanţa faţă de oamenii pe care îi respect, dintr-un soi de timiditate de care încă mă chinui să scap. E unul dintre motivele pentru care, de exemplu, după mai bine de 15 ani de când ne ştim mă „domnesc” şi acum cu doctorul Hadrian Borcea, şeful SMURD Bihor.

La o primă privire salvatorii sînt ca noi toţi. Au familii pe care trebuie să le îngrijească, probleme cu banii (nu-s plătiţi nici a zecea parte cât ar merita), neînţelegeri cu şefii. Râd la aceleaşi bancuri ca oricine, înjură la meciuri ori pe politicieni şi… nu prea au încredere în presă. 🙂 Devin speciali prin ceea ce fac: salvează vieţi. Uneori cu preţul celei proprii.

Mă simt legat de lumea lor, de ceea ce fac. Mă bucur pentru reuşitele lor şi mă doare când li se întâmplă ceva rău. Nu e normal să nu avem grijă de ei. Trebuie să le fie asigurate toate condiţiile ca să-şi facă treaba.

Îţi trebuie timp şi mult tact să pătrunzi în universul salvatorilor. Iar dacă le-ai câştigat încrederea, ai câştigat amici sau prieteni pentru o viaţă.

P.S. M-am săturat să văd la fiecare eveniment de acest fel tot felul de oficiali care se preumblă pe la locul unui eveniment. E obsesia tătucului, a faptului că „provincialii” nu s-ar descurca dacă nu vine vreun lider suprem din Capitală ca să le dea indicaţii preţioase. Dacă ar exista planuri de intervenţie bine puse la punct, dacă aparatele ar funcţiona cum trebuie, dacă regulile ar fi clare, n-ar mai fi nevoie de miniştri şi secretari încruntaţi, însoţiţi de cohorte de oameni care să le dea raportul.

Cârnaţi, jumări, slănină, tocăniţă, caltaboşi…

Crăciunul nu e Crăciun fără cârnaţi, caltaboşi şi fără jumări. Ori fără supa acră făcută de mama, ori fără tocăniţa din carne proaspătă. Se întâmplă an de an, chiar dacă se mai lasă cu câte un consum moderat de anghirol sau colebil. 😉

taiatul porcului (2)

Tăiatul porcului e o tradiţie în familia părinţilor mei, care, de câţiva ani buni, e continuată de fratelo. Ca un gospodar care se respectă, creşte singur râmătorul, de data asta în grădina de la marginea oraşului. Hrana e numai bio, cu multă verdeaţă cultivată la doar câţiva metri distanţă, în grădina familiei. Aşa că e clar că porcul de Crăciun se face rotofei şi sănătos, spre mulţumirea proprietarului. Care anul ăsta l-a aproximat la 120 de kilograme. Cel puţin. 🙂

Şi tot o tradiţie a devenit participarea subsemnatului la prepararea şi, ulterior, mâncatul din cârnaţi, jumări şi alte bunătăţi. Înfruntăm singurul inamic – frigul – şi garantat iese ceva bun. Asta chiar dacă anul ăsta am fost mai mult cu privitul. Şi cu fotografiile, pe principiul că „toate astea le mâncăm, pozele rămân”.

taiatul porcului (3)taiatul porcului (4)

Anul ăsta nu a nins, să fie ca-n copilărie, la tăiatul porcului, când animalul era tranşat printre troiene şi când îngheţam afară, dar cine mai ţinea cont de frig atunci când se făceau cârnaţii? În schimb, a fost soare, vreo 13 grade şi cam frig seara. 🙂

Îmi plac cârnaţii şi celelalte preparate făcute de ai mei. Le-aş recunoaşte dintr-o mie. Au acelaşi gust ca în copilărie, poate un pic mai… light. 🙂 „E bine pentru stomac să nu fie atât de grele„, se justifică mama. Asta nu-i taie însă niciunui produs savoarea inconfundabilă.

Acum poa’ să vină Crăciunul. Cămara-i plină!