Zâmbeşte, că acum ai cu ce!

Asta îmi spun de o vreme încoace. Hai să vă explic.

Dacă vă zic că aveam o frică maximă de stomatolog, vă dezvălui un mare secret? Mă îndoiesc. Sînt convins că fac parte din cei 90% dintre românii de peste hai să zicem 30 de ani care au dezvoltat încă din copilărie o fobie faţă de sunetul acela, ascuţit, al instrumentelor folosite de dentişti.

Explicabil, pentru că atunci tehnologia era la alt nivel, iar tratarea dinţilor se făcea după principiul tranşant „doare? Scoatem!” De aceea, ani la rând am avut o teamă traumatizantă, dintr-aceea pe care o simţeam în toate celulele. Am fost în stare să îndur zile la rând o durere de măsea de teama unei dureri şi mai mari pe care fobia îmi spunea că aş putea-o simţi pe scaunul stomatologului.

În plus – de fapt e în minus, că e la capitolul chestii negative – ursitoarele mi-au făcut cadou o dantură care s-a prăpădit repede încă din anii adolescenţei, astfel că lucrările de mare anvergură, ca să le zic aşa, au fost inevitabile. Traumele s-au accentuat, după ce am căzut pe mâna unor medici care considerau, probabil, că durerea e parte din tratament. 🙁

Dar, după cum probabil aţi observat, vorbesc la trecut despre toate. Asta după ce anul ăsta am realizat că durerea e parte din trecut şi că tehnologia a evoluat atât de mult, încât pare SF pe lângă cea care mi-a creat o parte din temerile copilăriei.

Lucrez în televiziune şi, indiferent ce ar zice unii, imaginea contează în domeniul ăsta, poate mai mult decât în altele. La început anului am observat că lucrarea dentară pe care o făcusem în urmă cu mai bine de un deceniu se deteriorase, gingiiile se retrăseseră şi ajunsesem să râd controlat, nu care cumva să mi se vadă dinţii… învechiţi. Ştiţi ce nasol să îţi vină să râzi şi să-ţi duci mâna streaşină la gură ori să calculezi să nu duci buzele mai sus de jumătatea dinţilor din faţă? 🙂

Aşa că mi-am ordonat scurt: „La medic cu tine!” Am stat faţă în faţă cu propriile temeri, mai ceva ca în filmele în care eroul îşi confruntă coşmarurile. Sună epic, 😉 dar chiar aşa a fost. După care am decis să nu mai stau pe gânduri şi să schimb situaţia.

Însă, înainte de a merge la un medic, am intrat pe internet şi, ca un jurnalist ce sînt, am căutat informaţii despre proceduri, tratamente, preţuri. Mă interesa mai ales să nu mă doară, să nu simt fiorii ăia nesuferiţi prin toţi nervii.

Prietenul meu Google s-a dovedit din nou de ajutor şi m-a trimis pe pagina unei clinici din Bucureşti, ArtImplant, de unde am aflat cam tot ce m-a interesat. Zile la rând am citit despre tratamente, implanturi şi tot felul de proceduri moderne. De la ArtImplant am aflat că o soluţie pentru unii dintre dinţii mei ar fi faţetele dentare din ceramică. O intervenţie 100% nedureroasă – este!!! – şi de mare efect. De fapt, niciuna dintre procedurile oferite nu veneau la pachet cu durerea – fain, nu? Asta mi-a alungat şi mai multe din temeri şi a cântărit enorm în decizia de a trece pragul stomatologului.

E drept, distanţa e mare între Oradea şi Capitală, dar informaţiile oferite de cei de la ArtImplant sunt doar la un click distanţă. Cu temele făcute datorită lor, am ştiut ce şi cum să cer medicului care m-a tratat. Iar dacă domiciliul mi-era de Bucureşti, nu ocoleam clinica. Mai ales că serviciile sînt „domneşti”, cum se zice pe la noi (mărturie stau fotografiile de pe pagina ArtImplant).

Cred că aţi înţeles de ce de-o vreme încoace îmi spun „Zâmbeşte, că acum ai cu ce!” Şi încă ceva: dacă altora nu le mai e frică de bau-bau 😀 , mie mi-a dispărut complet teama de dentist.

(P) Această postare este un advertorial.

Comments

comments

Fără categorie

3 Comments

Lasă un răspuns