Scumpi

– Scumpi, hai şi ia şi tu o plăcintă şi o prăjitură!

Te-ai fi aşteptat să apară o doamnă, o rudenie sau o prietenă de familie, pe care îți permiți să o apelezi cu un astfel de diminutiv. În schimb, de farfuria întinsă de mama s-a apropiat un tip cu bărbos, îmbrăcat sărăcăcios. A luat pomana împărțită la slujba de la mormântul tatei, a mulțumit și s-a așezat deoparte, alături de încă vreo două persoane care se tot învârteau pe lângă mulțimea strânsă în cimitir.

– Scumpi, ia și o pălincă. Hai, că e gratis!

– Mulțam! Dumnezo să-l ierte…

Oamenii râdeau de el. De fapt, parcă râdeau cu el, pentru că n-am simțit niciodată răutate când se refereau la Scumpi. Era o prezență simpatică, de altfel…

scumpi sursă foto: facebook Kovacs Zoltan

Șase ani, în fiecare mai, l-am întâlnit în Beiuș, la slujba de pomenire de la cimitirul din deal. Anul ăsta nu ne mai vedem. Scumpi a plecat mai devreme, pentru că diabetul a fost mai tare ca el.

E adevărat, nu a fost un VIP, să i se facă funeralii naționale ori să i se acorde pagini întregi în presa națională. Dar merită câțiva biți, pe un blog oarecare. A fost un om simplu, care, vorba multora, nu a supărat pe nimeni.

Drum bun, Scumpi…

Revoluția lui 89

Caut cu mâna obiectul ăla care îmi bâzâie în cap cu nesimțire. E undeva, lângă pat – îl pun acolo ca să-mi fie aproape, dar, totuși, departe. Știți, chestia cu undele care ne pot afecta… Îl găsesc și apăs cu hotărâre pe unul dintre butoane, indiferent care o fi el, numai să-l fac să tacă.

Reușesc și mă întorc pe cealaltă parte.

– Pfuuu… Nu o să mai pot ațipi la loc… Deși mi-e un somn de…

Mă întorc la loc și privesc la obiectul care tocmai mi-a întrerupt bunătate de somn. Telefonul stă insensibil pe covor și nici că-i pasă. Mai pufăi o dată, mai bag în gând niște propoziții cu puncte, puncte 🙂 , după care arunc plapuma și – victorie! – mă ridic greoi din pat.

Cu pași mici mă duc spre garderobă, unde, pregătit încă de aseară, mă așteaptă treningul. L-am pus la vedere, că-mi știam apucăturile de dimineață – am preferat să nu las nimic să mă abată de la ceea ce mi-am pus în gând.

Îmi înșiretez adidașii, dau drumul la radio pe telefon, îmi pun căștile și…

– Gata, asta e. La muncă!

Aerul rece al dimineții mă trezește definitiv. „E ianuarie, ce ai vrea? Să fie 20 de grade afară?” Da, dar parcă gradele cu minus sînt prea duşmănoase cu mine. 🙁 Lansez, tot în gând, un băştinaş „no, haida!” şi, după ce pornesc programul de măsurare a distanţei, caloriilor şi altor asemenea, pornesc cu paşi grăbiţi spre malul Crişului.

Aşa a început Revoluţia lui 89.

marathon foto: arbiteronline.com/ courtesy MCT CAMPUS

Într-o zi de ianuarie, pe un frig de -7 grade, am decis să mă revolt. Împotriva kilogramelor în plus, a stratului suplimentar de grăsime şi a omului prea… static care am devenit în ultimii ani din cauza muncii la birou. Au fost perioade când am bătut suta de kilograme şi mă simţeam lipsit de energie, ca un balon care nu făcea altceva decât să se mute de pe un scaun pe altul.

Anul trecut am reuşit, nu ştiu cum, să ajung la 97-98 de kilograme, dar nu reuşeam în ruptul capului să cobor sub limita asta. Am primit şi consolări: „Lasă, că nu e mult, pentru că eşti înalt.” Da, am 1,90 m, dar simţeam că sînt prea greu, mai ales că nu vorbim de musculatură, ci de stratul ăla adipos, adunat mai ales în formă de „colăcei„.

Mi-am tot promis că mă apuc să alerg. E cel mai simplu şi mai ieftin. Nu costă nimic, dar e nevoie de voinţă. E, exact asta mi-a lipsit mult timp. Până pe 5 ianuarie, când am strâns din dinţi, m-am ridicat din pat la 6 dimineaţa şi am plecat să alerg.

De atunci alerg. Nu ca Forrest Gump 😀 , ci ca un tip care vrea să trăiască sănătos. O dată la două zile îmi dau întâlnire cu fâşia de asfalt şi, cu căştile în urechi, alerg o jumătate de oră. Ştiu, poate nu pare mult, dar mie mi-e tare bine de când fac lucrul ăsta. Mai ales de când s-a încălzit uşor afară şi reuşesc să alerg fără oprire, fără să-mi simt gâtul în pioneze şi muşchii la un pas de a refuza să mă mai asculte – medicul Sorin Ianceu chiar îmi atrăgea atenţia că nu e ok să alergi pe ger (domn’ doctor, ai dreptate, dar voinţa a fost mai tare decât fizicul – deşi recunosc că după alergarea la -12 grade pufăiam ca un ren nervos şi abia mă mai ţineam pe picioare).

Am reuşit în două săptămâni să ajung la 95,5 kilograme – deci cam un kil jumate am lăsat pe pista de alergare. Mi-am propus să cobor sub 90 de kilograme, să ating 89. 🙂 De aceea i-am şi zis alergării „Revoluţia lui 89„. Am voinţa necesară să fac lucrul ăsta. Sînt conştient că nu e nevoie doar de alergare. Mai trebuie să lucrez la orele de masă 😉 şi la dozarea în cantităţi mai mici în meniu a „legumelor” (carne de porc, carne de vită).

Iar cât de curând mă voi învârti printre fiare. Alea de la sala de forţă, că am de gând să-l fac invidios pe Chuck Norris. Ca să-şi ia o pijama cu mine. 😀

Maşină de Poliţie, luată pe sus de cei de la „ridicări”

Mare eveniment, mare azi, la amiază, în centrul Oradei. Oamenii s-au oprit din mers, vântul nu a mai bătut şi chiar ploaia a contenit ca să vadă „minunea„:) : o maşină de Poliţie, ridicată chiar de… poliţişti.

Să detaliem. Pe la ora 11 mă sună un coleg: „O maşină de Poliţie e ridicată de pe Dunării, de lângă Înmatriculări.”

Ok. Adică, nu-i ok deloc, dar e o informaţie de care trebuie să ţinem cont. Primim imagini de la cineva care a fost în zonă, după care realizez că maşina de tractări va ajunge pe lângă sediul Digi24 Oradea în drumul ei spre parcarea unde va lăsa autoturismul cu girofar. Ajung pe balcon exact când trebuie şi filmez.

[tube] https://www.youtube.com/watch?v=BN4fGUyzC3Q [/tube]

Urmează întrebările. „Dar dacă maşina de Poliţie avusese o defecţiune şi cei de la tractări doar îi făcea un serviciu, ducând-o la un service?” Da, dar în cazul ăsta trebuiau să o pună sus, nu să o tragă prin oraş, printre orădenii care zâmbesc ironic. Aşa ar fi fost corect între instituţii de acelaşi tip, nu?

Dacă o fi vreo poliţă plătită între agenţii de la Locală şi cei de la Poliţia mare?” Posibil: chiar dacă sînt instituţii cu epoleţi, care, oficial, colaborează bine, nu-i exclus să se mai încurce reciproc ori să nu se suporte. Iar de aici până la „servicii” n-ar fi cale lungă. Mai ales că, spun ai mei colegi, nu e prima dată când în Oradea sunt ridicate maşinile Poliţiei.

Câteva minute mai târziu vine confirmarea de la Poliţia Locală: maşina cu girofar parcase ilegal, aşa că s-a aplicat legea, ca pentru oricare altul.

Acum, sincer, nu ridic piatra să dau în poliţişti. Nu generalizez. În plus, şi eu am greşit. Câteodată am plătit, alteori am scăpat ori am fost iertat. Au fost cazuri când poliţistul care m-a prins nici n-a clipit când mi-a scris amenda; altă dată omul în uniformă mi-a întins actele şi mi-a spus scurt „Vă rog să fiţi mai atent.”

Agentul care şi-a lăsat maşina pe interzis plăteşte pentru că s-a aflat în prima dintre situaţii. Ceea ce arată că şi la nivel mai mic uniforma nu te scapă de răspundere.

Mini-schimbarea la faţă a blogului

I-am zis „mini” pentru că am făcut doar mici, dar importante – explic de ce – schimbări de design. Tema a rămas în vigoare, deocamdată, deşi am tot căutat alte idei de remaniere a paginii personale de internet. N-am găsit, dar caut şi, vorba lui Frank Black, „the time is near„. 🙂

Aşadar, am decis să renunţ la reclamele din partea dreaptă a blogului. Pentru cei care cred că m-am îmbogăţit din ele, vă anunţ că profitul cumulat al celor doi sau trei ani de când le tot postez acolo este de ZERO lei. Poate n-am ştiut eu să le gestionez prea bine, sigur blogul nu atrage cititori interesaţi de publicitate şi la fel de sigur nu sînt atât de important ca să trăiesc din publicitatea generată de pagina personală.

Aşa că am găsit de cuviinţă să nu mai încarc pătrăţica mea de net cu tot felul de promovări ale unor produse sau companii care nu-mi aduc nimic. Dacă vor mai apărea reclame, apăi acelea vor fi profitabile, plătite de cei care consideră că merită să-şi facă publicitate la mine pe blog.

Aşa cum au făcut nişte băieţi faini din Bucureşti, care – nu ştiu cum 🙂 – m-au găsit şi mi-au cerut să mai scriu pentru ei articole de promovare.

O altă decizie a fost să elimin de pe blog trimiterea la ZeTop, clasamentul blogurilor din România. A se ierta, dar consider că e un top oarecum incorect. Cu câteva excepţii, printre care Adi Hădean, care scriu constant şi au o mulţime de oameni care îi urmăresc, sînt în respectivul clasament – şi chiar în poziţii fruntaşe – tot felul de pagini actualizate acum 2-3-4 luni. Nu cred că algoritmul de stabilire a poziţiei ţine cont de acest lucru şi nu e corect.

Repet, îmi ştiu lungul nasului şi ştiu că nu mă pot ridica – ÎNCĂ – la nivelul bloggerilor de anvergură. Dar am observat că atunci când nu scriam perioade mai lungi (zile) scădea foarte mult numărul vizitatorilor. Paradoxal, însă, nu scădeam foarte multe locuri în clasament. În schimb, în ultima perioadă am scris mai mult, am avut vizitatori, dar la sfârşitul săptămânii trecute am fost aruncat vreo 5.000 (cinci mii) de locuri în spate. Iar ca paradoxul să fie complet, pagina mea de wordpress, încă activă, dar pe care nu am mai scris de 4 ani, e cu 17.000 de locuri mai sus. Drept e că spre vechiul blog trimit linkuri mai multe pagini, şi ele însă inactive de o lungă perioadă.

Aşa că am renunţat la topul ăsta… evit să-l cataloghez. Aşa cum am renunţat la multe linkuri pe care le-am pus la secţiunea blogroll. Le-am lăsat doar pe cele pe care le citesc constant. Restul le pot găsi şi la o căutare pe google.

În curând voi schimba şi tema blogului, felul în care arată. Mi-am propus asta de mult timp. Am tot căutat, dar nu am găsit deocamdată ceea ce-mi place. Dacă aveţi idei, sînt bine primite.

Ziua în care francul a fost mai tare ca euro

franc cotatie

Prima dată a fost un news-alert la Digi24, pe la amiază parcă: francul elveţian a ajuns la aproape 5 lei. „Mă, cum vine asta? Ce-i cu explozia asta a monedei neutre? De unde? Cum? De ce?” Prea multe întrebări. Să dăm mai tare sonorul televizorului.

Aflăm în redacţie explicaţii care nu ne lămuresc pentru că nici elveţienii nu au dat prea multe informaţii. Ştim doar că francul a bătut la scor de maidan leul şi acum se dă urât de tot la euro. Cei cu credite în moneda helvetă se interesează ce şi cum. Au un gol în stomac şi îi înţeleg: în câteva minute rata le-a crescut cu câteva sute de lei. Mult pentru bugetul unor familii. Uriaş pentru altele.

Ne sunăm cunoştinţele care au credite în franci. Unii află abia acum: „Cât, mă? Cum naiba? De ce?” Alte întrebări, alte tentative de răspunsuri. Nimic nu lămureşte situaţia. Încep calculele.

Vin informaţii de la casele de schimb valutar. Unele au schimbat cursul francului de 7 ori de dimineaţă până pe la ora 3 după-amiaza. Degeaba. Nici naiba nu vrea să mai cumpere acum moneda elveţiană. Explicabil, nu?

Îl citesc pe Moise Guran să mă lămuresc – omul are explicaţiile mereu la el şi le zice direct şi pe înţelesul meu. Aflu că cei care au luat credite în franci sînt nişte proşti. Nu toţi, că situaţiile nu seamănă între ele – îl contrazic pe jumătate.

Seara, spre casă, privesc la cotaţiile de la casele de schimb valutar de pe Decebal. Sînt în fotografia de mai sus. Cam nasol, ha? Să vedem de mâine ce-o fi.

O veste bună din economie tot am pe ziua de azi: pentru prima dată motorina a scăzut sub 5 lei pe litru în Oradea, la staţiile marilor companii. Pe Borşului, la Petrom, era azi 4,99 litrul. Ştiu, la „privaţi” a scăzut sub pragul psihologic încă de la începutul săptămânii. Marţi, dacă îmi aduc bine aminte, am văzut o cotaţie de 4,98 lei/litru la o benzinărie de la Calea Aradului. Să fie într-un ceas bun şi să coboare tot mai mult! 😀

Călător prin lumea mare. Cu rezervare

De mic sînt pasionat de călătorii. Primele le-am făcut pe un glob pe care părinţii mi l-au luat în clasele primare. Aşa am vizitat toate continentele, le-am învăţat numele şi am trecut peste mări şi oceane, tocmai până la Polul Nord. Sau Sud, în funcţie de cum ţineam globul. 😉 Sau atlasul pe care mai târziu îl studiam alături de tata, un împătimit al geografiei.

Am crescut şi am început călătoriile pe bune. Mai întâi prin jurul Beiuşului natal, la Stâna de Vale, la Padiş, Arieşeni, Moneasa ori prin Satu Mare – în tabără. Pe măsură ce avansam în vârstă am ajuns şi prin Capitală ori pe la mare, după care am trecut graniţa prin ţara vecină, Ungaria.

E drept, nu a avut posibilităţile financiare să mă preumblu atât cât aş şi vrut, mai ales în anii ’90. Şi câteodată şi timpul mi-a lipsit. Am rămas însă cu dorinţa de a călători prin lume, să adun experienţe noi, după care, evident, să mă întorc acasă cu mintea mai deschisă, mai bogat cu impresii, imagini, idei.

Dar astea sînt doar motive, nu-i aşa? Dacă nu faci nimic ca să-i îndeplineşti dorinţele şi te agaţi doar de scuze – poţi găsi nenumărate ca să nu faci ceva – e sigur că o să rămâi doar la stadiul de „visez să…”. Aşa şi cu excursiile: nu e suficient să îţi doreşti, e musai să şi faci ceva în sensul ăsta. „Mă, vreau să călătoresc, să văd locuri noi, apăi caut oferte, posibilităţi şi pornesc la drum.”

Am învăţat asta alături de doamna mea. Ea chiar a văzut o lume întreagă şi ştie o mulţime de lucruri despre ţări, oameni, locuri superbe. Împreună am pornit la drum în ultimii ani prin ţări pe care le văzusem doar pe globul din copilărie ori pe atlasul geografic al tatălui meu. Neia mea e genul de om care se întoarce spre mine şi spune „hai să plecăm la Nisa!” sau „mi-e dor de Viena ori de Budapesta” şi plecăm 🙂 . Neobişnuit să te iei aşa, pur şi simplu, să porneşti la drum prin lume, am fost reticent la început. Dar am ajuns să-i dau dreptate.

Căutăm oferte pe internet, ne uităm la ce ne-ar conveni – sîntem doi comozi, cărora ne place să avem condiţii bune la preţuri decente (încă nu sînt partener de afaceri cu Bill Gates 😉 ). În perioada asta, de exemplu, ne-a făcut cu ochiul Roma. Cetatea eternă e genul de destinaţie pe care n-ar rata-o nimeni. Mai ales că prin Italia am trecut doar aşa, pe autostradă, în drum spre Coasta de Azur. Aşa că un weekend în Roma mi se pare una dintre ideile excelente ale începutului de an. 🙂

Am şi început căutările pe internet şi n-a fost nevoie de multe clickuri ca să descoperim ce ne interesează. Am găsit o ofertă de city break la Roma pe care am salvat-o automat la favorite în browserul de net. Ai de ales între hoteluri de trei, patru ori cinci stele, la preţuri care nu-ţi impun să fii milionar, ci şi un simplu iubitor de călătorii. Plus că poţi să soliciţi o ofertă personalizată, ca să îţi planifici până în cel mai mic detaliu călătoria, şi afli şi ce poţi vizita în zonă. „Sună bine”, a dat verdictul doamna mea, ceea ce înseamnă că oricând în următoarele zile am putea să ne facem o rezervare, să ne adunăm bagajele şi să pornim la drum.

Dacă… rectific, CÂND o vom face o să dăm de veste cu ajutorul fotografiilor de prin Roma. Precis că aţi mai văzut instantanee din capitala Italiei, dar niciodată din unghiul subiectiv al aparatului foto al subsemnatului. 😉

Această postare este un advertorial.

 

Două caricaturi. Una în… „Flagrant” cu Claudia Schiffer, alta „cu colegialitate”

Acum, când o tragedie – din păcate – le-a readus aminte oamenilor că există caricaturişti pe lumea asta, mi-au revenit în memorie caricaturi ale unor oameni care-mi sînt dragi şi care au marcat, într-un fel sau altul, presa din Bihor.

Unul e Ovi Pascu, aka „Moşu’„, la ale cărui desene din „Jurnal bihorean„, deasupra „Butoiului cu mămăligă” al lui Mircea Chirilă, am zâmbit ani la rând. Celălalt e Flavius Miheş, un tip mucalit, talentat. Caricaturile lui le vedeam cu câteva ore înainte de a apărea în „Jurnalul de dimineaţă”. 😉 Aveam privilegiul ăsta pentru că eram secretar general de redacţie la ziarul unde mi-am început munca în presă.

Nu compar oameni şi situaţii, dar din caricaturile Moşului şi ale lui Flavius eu chiar pricepeam ceva. Erau simpatice, cu umor, la obiect, uneori tăioase, dar niciodată jignitoare. De creionul lor nu a scăpat nici subsemnatul. 😉 În 2001, colegii de la Antena1 Oradea, unde eram reporter, mi-au făcut cadou de ziua mea o caricatură de-a lui Ovi. Eu realizam atunci o emisiune de eveniment – „Flagrant” – şi desenul avea legătură cu asta. Şi cu Claudia Schiffer. 😀

caricatura Adi

Cu doi ani mai devreme, şi Flavius, într-un moment de maximă inspiraţie, într-o pauză din redacţie, 😉 , s-a legat de fizicul subsemnatului. A ieşit asta:

caricatura Flavius Mihes

Vă mulţumesc, dragilor! Le păstrez şi acum, pentru că îmi plac enorm. 😀

Teroarea din Franţa, ca un scenariu de film. Nebunia, în direct

Intriga: carnagiul din centrul Parisului / Acţiunea: urmărirea filmată în direct / Momente tensionate: luarea de ostatici, negocierile / Punctul culminant: intrarea în forţă a poliţiştilor, focuri de armă, totul live/ Deznodământul: terorişti ucişi, victime printre ostatici / Semnul de întrebare de la sfârşit: se va mai întâmpla aşa ceva?

Scenariştii de la Hollywood au după ce să se inspire. Pot face filme de Oscar după ce s-a întâmplat în Franţa şi nici măcar nu au ce să mai adauge. Nu e nevoie de artificii, nu e nevoie de formulări plastice. Ce a fost săptămâna asta în capitala iubirii bate orice film. Atât că sângele şi vieţile luate nu au fost efecte ori trucaje…

Am stat cu ochii pe televiziunile franceze de ştiri. Pe internet – la BFMTV şi Itele – ori la televizor – TV5 Monde. Erau cei mai aproape de evenimente şi aflam mai repede tot ce se întâmpla acolo. La noi doar Digi24 m-a atras (echilibrul şi relatarea integrală a evenimentelor), restul posturilor erau prea galbene, prea agitate, prea implicate, prea senzaţionaliste, prea le ştiau toţi pe toate. (Colegul Adi Ciucuriţă era setat pe americani şi englezi – mi-a plăcut BBC-ul.)

lassautlassaut1

În materie de ştiri, francezii mi s-au părut puţin diferiţi de noi. Deşi sînt din acelaşi neam latin, nu se emoţionează atât de uşor în faţa camerei – şi aici mă refer mai ales la reporterii care transmit de pe teren. Chiar dacă aproape de ei erau ţinuţi ostatici, iar tensiunea era extremă, oamenii ăştia şi-au păstrat cumpătul şi au relatat ce se întâmplă. Au fost calmi şi când în spatele lor nişte tâmpiţi se hlizeau ori făceau semne prin care sugerau împuşcarea. Şi discuţiile din platouri au fost echilibrate: au fost aduşi specialişti, nu experţi în „vorbăreală„.

Am avut la un moment dat şi senzaţia ciudată de deja-vu. Când un cameraman filma adunarea trupelor de intervenţie lângă magazinul din Paris, mi se păreau imagini desprinse din Beirutul anilor ’80-’90. Doar că de această dată se întâmpla în 2015 într-una dintre cele mai mari capitale ale lumii civilizate.

paris

Revin la ideea de scenariu de film. Nu vi s-a părut că au fost cadre decupate parcă din filmele americane?Viaţa bate filmul” nu-i o metaforă. Doar că în peliculele din cetatea filmului de cele mai multe ori apare un erou şi rezolvă situaţia. Schwartzy, Bruce Willis ori Sly sînt băieţii buni care îi lichidează de bad boys. Acum, „expendables” au rămas în culise. Oamenii chiar au murit, s-a tras cu gloanţe reale, iar teama din Paris nu a fost mimată şi nici nu s-a terminat brusc la un „cut!” regizoral.

Şi a mai fost ceva ce ducea la asemănări cu filmul: telefoanele date de suspecţi la televiziuni. La un moment dat mă întrebam când vor cere atacatorii o echipă de televiziune ori când vor suna la un post tv. Că aşa văzusem la cinema. Răspunsul a venit de la BFMTV, ai cărei reporteri discutaseră cu doi dintre suspecţi.

cherifamedy

Fiecare are propria părere despre ce s-a întâmplat în Franţa. Imaginile vor fi analizate frame cu frame, vor fi acuzaţii, se vor deschide anchete şi vor fi lansate teorii ale conspiraţiei. Dincolo de toate, în urma nebuniei din ultimele zile rămân 20 de morţi. Iar asta doare şi cere răspunsuri.

Alergător prin gerul Bobotezei

Eu mi-s ăla. 🙂 The Alergătorul. Cel care s-a bătut cu atmosfera îngheţată de pe malul Crişului Repede doar ca să-şi dovedească într-o dimineaţă îngheţată de ianuarie că dacă îşi pune ceva în cap, apăi şi face.

Adevărul e că am ezitat înainte să înfrunt gerul Bobotezei. Când m-am ridicat din patul cald, puţin după ora 6, şi am aruncat privirea spre termometre, am simţit un fior. Explicabil, că doar afară erau -12 grade. „Să merg, să nu merg? Să o las pe când se mai temperează gerul sau…?”

La naiba! Dacă tot mi-am propus la început de an că mă apuc de alergat, că nu mai las niciun motiv să mă oprească, atunci să mă ţin de cuvânt! Nu? 😀

Aşa că m-am înfofolit bine, mi-am luat fularul, mănuşile, şapca şi căştile şi… la alergare. Adevărul e că a fost frig. Tare frig. Dar am alergat şi mi-am ţinut promisiunea făcută mie însumi. Nu a fost prima dată şi cu siguranţă nici ultima. Mai ales că nu mă deranjează nimeni: în zonă eram doar eu şi nişte plimbători de câini. 🙂 Cine se mai pune să iasă din casă pe zăpadă, frig şi gheaţă?

alergare Boboteaza Oradea (2)alergare Boboteaza Oradea (3)alergare Boboteaza Oradea (4)alergare Boboteaza Oradea (1)

P.S. Fotografiile nu prea au ieşit bine, LG-ul meu Optimus G E975 nu prea le ştie cu imaginile de noapte. 🙂

Reporterii: oameni, roboţi sau gunoaie

E prea dur titlul? Poate. Şi totuşi, distincţia trebuie făcută.

– Plecaţi d-aici, gunoaielor! Vulturi ce sînteţi! Vreţi numai cadavre, nu ştiţi nimic altceva!

Replica asta, auzită cu ani în urmă într-o circumstanţă din care mi-au rămas în memorie doar cuvintele reci şi dure, mi-a venit prima în minte în timp ce mă uitam la „Nightcrawler„, filmul în care Jake Gyllenhaal face un rol fenomenal – cel al unui individ avid după glorie, devenit reporter de noapte, care calcă efectiv peste cadavre pentru o filmare pe care să o vândă cât mai scump şi care să-i aducă faima după care tânjeşte ca un nebun. Tipul nu mai are sentimente; nu doar că se dezumanizase şi devenise o maşină de filmat sânge, de adus puncte de rating, ci ajunsese un gunoi. Filmul e excelent, merită văzut.

nightcrawler imdb (foto: imdb.com)

Filmul e dur, poate prea dur în unele faze – cea în care eroul principal îşi filmează colegul muribund, pe care tocmai el l-a trimis în faţa gloanţelor mi-a lăsat un gol în stomac. E adevărat, este descrisă atmosfera competiţiei jurnalistice din Los Angeles, unde totul e în tuşe groase, agresive. Mi-am zis că la noi nu e atât de dură lupta, goana după subiecte înecate în sânge nu e împinsă la extrem, iar legislaţia e mult mai strictă în domeniul audio-tv decât peste ocean.

Şi atunci mi-a venit în minte revolta unuia dintre cei pe care i-am filmat când eram reporter, pe teren, cu ani buni în urmă.

Pentru mulţi români jurnaliştii sînt nişte ulii care intră peste tot şi se reped asupra subiectului fără niciun sentiment, mânaţi doar de dorinţa de a pune mâna pe o ştire. Pe acest considerent, cred că nu este reporter care să nu fi fost vreodată înjurat, îmbrâncit ori ameninţat. Câteodată motivat – pădure fără uscături nu există nici în breasla noastră, altădată pentru că a descoperit ceva ce nu-i convenea nu ştiu cui să fie făcut public.

Nu plâng nimănui de milă. Constat doar. De când intri în presă înveţi care sînt avantajele şi dezavantajele. Şi nu intru în detalii, sînt prea multe. 

Totuşi, în timp devii parcă imun la multe lucruri care altădată te-ar fi marcat. Sincer? Nu e deloc ok. Am simţit-o pe propria piele. Ani la rând, ca reporter pe eveniment, am fost la sute de accidente şi la zeci de crime, proteste, arestări, descinderi. Ajunsesem să nu mă mai impresioneze decât puţine lucruri. Printre ele, accidentele cu copii ori discuţia cu familia unui militar mort în Afganistan… Priveam cu detaşare oamenii morţi ori răniţi şi povesteam natural cu poliţiştii ori cu cei de la SMURD ori Ambulanţă, şi ei la fel de obişnuiţi cu astfel de imagini. Judecam prea repede, tranşant, o situaţie.

Au fost momente când mă întrebam dacă mai sînt om sau mă transformasem într-un robot. Nu ştiam dacă mai aveam echilibru sau îl pierdusem printre sutele de filmări.

Până în ziua în care doi colegi de-ai mei şi fetiţa lor a murit într-un accident. Atunci am SIMŢIT. Am plâns acasă, pe un scaun, cum n-am făcut decât atunci când a plecat tata. Am văzut o singură dată imaginile filmate de un amator şi am refuzat să le mai privesc. Am realizat că nu încetasem niciodată să fiu om; îmi pusesem doar o mască, una care să nu lase dramele celorlalţi să mă copleşească. 

De atunci, nu am mai purtat masca aia. M-am purtat natural: discutam uman cu toţi subiecţii materialelor, încercam să-i înţeleg, să le arăt că au în faţa un om, nu un robot cu microfon. Pe unii i-am convins, alţii m-au refuzat ori m-au înjurat. Am insistat atât cât mi-a permis bunul simţ şi decenţa, după care am căutat să obţin informaţii din altă parte.

În discuţiile cu mai tinerii mei colegi – nu că-s vreun dinozaur al presei, dar am ceva ani vechime şi câteva perechi de încălţăminte tocite pe teren 🙂 – le spun întotdeauna: „Un bun reporter e ăla care e dat afară pe uşă şi intră înapoi pe geam. Dar, înainte să fim reporteri, sîntem oameni. Şi trebuie să ne comportăm ca atare. Să gândim tot ceea ce facem, să înţelegem, să fim corecţi, să căutăm dovezi şi să judecăm doar în funcţie de ele.

Iubesc meseria asta, făcută corect, vertical, documentat şi fără atacuri la persoană. Cât timp ne atingem scopul, acela de a-i informa pe cei care ne citesc/ascultă/privesc, suntem jurnalişti. Cei care o fac DOAR pentru gloria personală, să-şi regleze conturile cu alţii ori strict pentru bani, îmi pare rău, dar se intitulează gunoaie şi nu îi recunosc ca şi colegi de breaslă.

Din păcate, sîntem judecaţi în funcţie de cei din urmă, mult mai puţini decât jurnaliştii oneşti.