Fără „e bine şi aşa”

Scriam într-o postare anterioară că am renunţat la a nu cârcoti după ce o lungă perioadă din viaţa mea am luat lucrurile aşa cum veneau, fără să comentez ori lăsând frustările să se acumuleze şi… atât. Am învăţat şi continui să învăţ că e important să vrei mai mult în viaţă, să nu mă ghidez după enervantul „e bine şi aşa„.

Să ne înţelegem. Ştiu că orice lucru trebuie făcut cu răbdare şi cu eforturi ori compromisuri. Sînt de acord şi chiar sînt dispus să accept multe dacă ştiu că la sfârşit, vorba cântecului, „totul va fi bine„. Dar nu voi fi de acord cu atitudini şi situaţii despre care ştiu că nu au niciun rost şi pot fi eliminate cu puţin efort – fizic şi de… mentalitate.

Detaliez. Sînt de acord cu lucrările din Piaţa Unirii. Centrul oraşului avea nevoie de o schimbare de imagine, iar proiectul îmi place. Între noi fie vorba, sînt curios cum va arăta când va fi gata. Sunt conştient că până atunci va fi multă agitaţie, că prin zonă vor circula doar ditamai excavatoarele, macaralele şi camioanele.

utilaje centru Oradea lucrari

Nu va cânta muzica din puburi, ci vom auzi triluri de pickamere. Pantofii curaţi au devenit deja istorie, pentru că eu cel puţin vin pe jos de la un kilometru, pentru că nu mai am loc de parcare în centru. (Pentru asta am decis să-mi iau bicicletă. 🙂 ) Dar peste astea pot trece, doar e şantier şi sper ca la final să mă bucur că totul este ca la… proiect. 🙂

În schimb, mă dezamăgeşte – e un verb „cuminte” – felul în care sunt trataţi oamenii care au treabă în zona lucrărilor. 🙁 Pentru că, să ne înţelegem, deşi centrul s-a transformat în şantier, în firmele şi clădirile din Piaţa Unirii angajaţii nu şi-au luat concedii plătite până la terminarea lucrărilor.

Dar, ca să ajungă la muncă sînt nevoiţi să fac slalom printre utilaje, zone decopertate, bucăţi de asfalt şi muncitori. „Şi ce dacă? Doar se munceşte la greu, nu e farmacie”, mi-aţi putea zice. Corect doar pe jumătate. Se munceşte, dar puteau fi amenajate treceri pentru cei care vin cu treabă în centru. Peste fostele şine de tramvai era binevenit un fel de podeţ sau mai multe; nu trebuia să mai faci un ocol pe strada Primăriei ori să mergi  până în capătul Străzii Independenţei ca să ajungi în pasaj ori pe Alecsandri. Sau să treci direct prin noroi, peste pământ şi bucăţi de asfalt.

trecere unirii

Aşa cum ar fi bune şi nişte treceri amenajate spre băncile ori sediile de firmă din zonă, rămase acum fără trotuarul din faţa uşii. E vorba despre organizarea de şantier din centru, de care nu sînt răspunzătoare autorităţile locale; dar ele îi pot sancţiona pe cei care nu respectă normele de protecţie. De protecţie a „civililor„, dacă-mi este permis.

Am văzut cum se desfăşoară lucrări de acest gen în Viena, unde non-stop se construieşte ori se renovează ceva. Acolo şantierele sînt izolate de zonele circulate. Nu simţi praful, nu vezi gunoi ori noroi, trecerile sunt strict delimitate, iar circulaţia atent redirecţionată în aşa fel încât şoferii, trecătorii şi constructorii să nu se încurce unii pe alţii. Deci ştiu că se poate. E o chestiune de mentalitate, de respect faţă de oricine.

Nu mai spun că la intrarea în pasaj betonul a fost spart şi pus la loc de câteva ori, ca muncitorii de la Apă să facă nişte lucrări. Cam una la două-trei luni, în medie.

 

Hugo’s – locul unde mâncarea chiar merită like

De felul meu nu eram un tip cârcotaş. Acceptam prea repede orice lucru şi, de exemplu, nu eram deloc pretenţios la mâncare în restaurante. Mergeau şi cartofii prăjiţi cu ceafă de porc – n-am nimic cu felul ăsta de mâncare, e bun, 🙂 dar nu e unicul pe Terra. Şi nu comentam nimic nici la ifosele vreunui ospătar mai idiot.

NU ERA BINE! Era o situaţie care nu trebuia să rămână aşa, iar schimbarea s-a întâmplat în timp. Un mare merit îl are doamna mea, care mi-a explicat că, dacă vrei să evoluezi, nu trebuie să te mulţumeşti cu orice şi oricum.

„Trebuie să ai pretenţii de la tine şi de la viaţă!”

Acum sînt mult mai atent: la ce se întâmplă în jurul meu, la oameni, la situaţii, la servicii. Şi am devenit un mic cârcotaş. Am zis mic… deocamdată. 😉 Mai tac şi acum când nu-mi place ceva, zâmbesc timid şi zic că a fost „ok” chiar dacă nu a fost pe placul meu, dar sînt mai selectiv cu oamenii, serviciile, produsele.

Dacă nu mi-a plăcut unul dintre cele enumerate mai sus, puteţi fi sigur că ocolesc omul şi nu mai folosesc niciodată produsul care nu mi-a plăcut. Ori nu mai pun piciorul în localul unde am fost insultat ca şi consumator. Nu dau nume, dar pe lista neagră sînt deja câteva.

În schimb, dacă am fost tratat cu bun-simţ, cu civilizaţie şi respect şi dacă produsul oferit a fost de calitate, devin client fidel. Nu de ăla care aruncă cu sutele de lei, ci unul care revine cu drag şi se simte bine într-o atmosferă plăcută.

Aşa cum se întâmplă de ceva timp, de când eu şi Neia mea am descoperit restaurantul Hugo’s din Oradea. E la ieşire din oraş, spre Băile Felix, pe stânga. E simplu de găsit, e la parterul hotelului Sky. Am decis să-i trecem pragul după ce am auzit numai lucruri bune. Am fost curioşi să vedem cum e, dar am fost oarecum circumspecţi – e greu de găsit un restaurant bun.

meniu Hugos1 (1) meniu Hugos1 (2)

Mi-a plăcut atmosfera: plăcută, fără gălăgie, fără fum de ţigară, fără mirosuri de toate felurile. Am găsit repede o masă – nu prea aveau clienţi, dar ne-am lămurit repede că nu produsele erau de vină pentru asta, ci mai degrabă poziţionarea în afara oraşului. Deşi ăsta ar putea fi chiar un avantaj. 🙂

Am remarcat din prima curăţenia şi atitudinea ospătarului: profesionist până în măduva oaselor, de bun simţ, atent cu clientul, dar nu agasant, un perfect cunoscător al meniului şi al combinaţiilor necesare pentru o masă gustoasă (mare calitate, pe cuvânt!) mereu cu zâmbetul pe buze.

Prima dată când am fost ne-a făcut câteva recomandări, dar ne-am luat libertatea să comandăm cam ce ne-a plăcut nouă din meniu. Adică asta:

meniu Hugos1 (5) meniu Hugos1 (6)meniu Hugos1 (4)

Neia mea a preciat biftecul, eu pastele şi carnea. 😀 Am completat cu prăjituri… Am făcut o pauză de înghiţit în sec.

prajituri Hugos (1) prajituri Hugos (2)

A doua oară am ţinut cont de recomandările ospătarului şi ne-am felicitat pentru asta:

Hugos a doua oara (2) Hugos a doua oara (3) Hugos a doua oara (4)

Sosul cu miere şi piperul roşu de pe costiţele excelent făcute m-au făcut să consider preparatul drept cel mai bun pe care subsemnatul l-a mâncat într-un restaurant de la noi ori din alte ţări. 🙂

– Meniul e conceput de români, iar mâncarea e preparată de un bucătar român, am aflat cu bucurie de la ospătar.

Totuşi, să nu credeţi că nu am găsit ceva în neregulă. Mai precis două chestii.

Prima: deşi am fost două persoane care am mâncat costiţele cu mâna – aşa se face şi chiar ospătarul ne-a îndemnat zâmbitor să nu ne chinuim cu furculiţa şi cuţitul – am primit doar un singur recipient cu apă pentru spălatul mâinilor. Poate greşesc, dar era mai ok să fie două. Bai mare nu a fost, pentru că jumătatea mea avea şerveţele umede care şi-au dovedit utilitatea.

A doua: chiar dacă în oferta restaurantul scrie că la fiecare comandă clientul primeşte un pahar cu vin sau un suc din partea casei, am beneficiat de acest lucru doar la prima trecere prin local. A doua oară nu.

Sunt chestii minore, care nu au tăiat din aprecierile pe care le-am transmis bucătarului şi simpatia noastră pentru ospătar. Din partea mea, Hugo’s are patru stele şi trei sferturi dintr’a cincea. 😀

Recomand oricui să treacă pe acolo. Îmi vei mulţumi în gând, vă asigur, după festinul culinar care vă va încânta papilele. 🙂 Mai ales că şi preţurile sînt decente. Parol!

P.S.1 Postarea nu are caracter publicitar. Pur şi simplu mi-a plăcut ce am găsit acolo şi vreau să ştie şi alţii.

P.S.2 Data viitoare când ajungem la Hugo’s eu voi comanda pui marocan. Aşa am fost sfătuit. Aşa o să fac.

Un şantier cât un centru de oraş

Nu ţin minte prea multe date; doar pe cele esenţiale: ziua de naştere a jumătăţii mele, ale celor din  familie, când am intrat în presă, când am ajuns în TVS 🙂 etc. Nu ştiu dacă pe cea de azi o voi reţine, dar mi-am propus să o fac. Aşa că îmi dau singur o mână de ajutor şi o scriu pe blog: 16 februarie 2015.

Pentru unii e o zi oarecare de luni. Pentru alţii e a doua zi după sărbătoarea valentinilor înamoraţi. Pentru mine e ziua începând din care nu mai am unde să-mi las maşina în centru. 🙂 Şi că veni vorba de centru, pentru Oradea e ziua din care, timp de un an, are un şantier taman în inima târgului.

E ciudat să vezi pustie o zonă până acum extrem de aglomerată. „Pustiu” e impropriu spus, pentru că încă de dimineaţă locul s-a umplut de utilaje şi muncitori. Am făcut câteva fotografii din prima zi de şantier, să le am pentru istorie. 😉 Ca să mă uit la ele peste ani şi ani, cam cum mă uit acum la fotografiile oraşului din anii ’70 sau ’80.

piata Unirii santier 160215 (4)piata Unirii santier 160215 (5)

piata Unirii santier 160215 (6)piata Unirii santier 160215 (2)piata Unirii santier 160215 (1)  piata Unirii santier 160215 (3) piata Unirii santier 160215 (7)

Proiectul reamenajării Pieţei Unirii are susţinătorii şi contestatarii lui. Unii au argumente solide, alţii sînt îndrăgostiţi iremediabil de polemică, fără niciun alt motiv. Unii compară Oradea cu Clujul, cu Sibiul ori cu alte oraşe. Eu, nu. Fiecare aşezare are identitatea ei. Sincer, aştept să văd cum o să arate la final de lucrări zona centrală a Oradei, pentru că proiectul mi se pare interesant.

Ghioceii… încăpăţânaţi din grădina de la ţară

An de an s-au grăbit să apară, în ciuda calendarului care le tot făcea semne că nu e încă momentul. Şi luna asta s-au iţit mai devreme şi iarna le-a făcut figura: i-a învelit într-o mantie groasă de nea.

Vorbesc de ghioceii din mica grădină a casei din sat. I-am zărit sâmbăta trecută şi am profitat de vremea calmă ca să le organizez o şedinţă foto.

ghiocei (2) ghiocei (3) ghiocei (4) ghiocei (5)

O zi mai târziu ningea ca-n poveşti. În timp ce eu mă chinuiam să dau jos ditamai stratul de zăpadă de pe maşină, preţ de câteva clipe m-am gândit la ei: „Oare îi mai găsesc la locul lor?

Experienţa anilor trecuţi îmi zice că da. Dar tre’ să recunosc că mai încăpăţânaţi ca ei rar am văzut. 😉 Chiar să nu înţelegi că februarie rămâne lună de iarnă şi nu te poţi pune cu ifosele anotimpului rece? 😀

 

Forajele ilegale de apă termală, vânate din elicopter?

UPDATE: De pe Facebook mai primesc o confirmare. Mai precis o fotografie realizată azi după-amiază, cu elicopterul care trecea deasupra Băilor Felix.

elicopter Politie Felix foto: József Deme

În seara asta îmi scrie un amic – unul dintre aceia puţini care sînt ok şi cu care mai schimb informaţii:

– Mă, ştii ceva de un elicopter al Poliţiei care dă ture peste Felix şi Sînmartin? Să aibă vreo legătură cu ceva „cremenal” despre care se zice că ar da târcoale prin zonă?

Nu ştiu nimic. Chiar dacă sînt în concediu, nu iau pauză de la ştiri – dar nu aflasem nimic. Ne promitem unul altuia că ne interesăm. De la „surse„, evident. 🙂

N-apuc să mă interesez prea mult că sună telefonul. „Sursele” lui au fost mai prompte decât ale mele. 😉 Nu redau discuţia, ci doar esenţa: ar fi vorba despre un elicopter al Poliţiei, care, la solicitarea autorităţilor din Sînmartin, verifică din aer zona Felix-1 Mai, dacă sînt foraje ilegale de apă termală, unde şi cine le foloseşte.

elicopter foto arhivă: metropotam.ro

A dat ture şi ziua şi seara şi există bănuiala că are şi aparatură de termoviziune, cu care poate, într-adevăr, observa sursele de apă fierbinte.

Am încredere în informaţiile amicului meu. Ne ştim de ceva timp, tot ce mi-a spus până acum a fost corect, iar el e genul de om care spune verde în faţă ce gândeşte. Urmează ca autorităţile să confirme (sau nu, mai ştii?) informaţia. Care pare logică oricum, ţinând cont de faptul că se vorbeşte demult de foraje ilegale în zona Băile Felix – Băile 1 Mai, care ar fi dus şi la secarea lacului cu nuferi din zonă.

În locul autorităţilor şi eu aş apela la o soluţie de felul ăsta. Aşa aş aduna informaţii, imagini, totul beton şi aş da cu dosarul penal în ăia care folosesc ilegal apa geotermală.

Lampa din bucătărie

Puţini îşi mai aduc aminte de serile lungi de iarnă de dinainte de ’89, când curentul se lua cu orele, lăsând în beznă case, străzi ori chiar aşezări întregi. Pe atunci, fiecare gospodar avea o lampă. Măcar una.

De pe strada care ne lăsa să ne jucăm în fiecare seară de iarnă printre troiene vedeam cum la ferestrele caselor se iţeau, una după alta, luminiţele lămpilor. Oamenii păstrau petrol lampant în recipiente de tablă, umplute cu grijă şi astupate cu o bucată de cocean. Aprindeau lampa imediat ce se însera, atunci când ştiau deja că becurile devin nefolositoare.

Pare ciudat, dar toată situaţia asta avea un farmec aparte – privită, bineînţeles, prin ochii copilului de atunci. Să auzi cum troznesc lemnele în soba de teracotă, să simţi mirosul de prăjitură venind dinspre bucătărie şi să-i auzi pe cei ai casei povestind despre toate cele… 🙂 Noi, cei mici, nu prea aveam habar de problemele adulţilor.

Poate de aceea mi-a rămas amintirea plăcută a lămpii aşezată pe masa din cameră, aruncând lumini şi umbre haotice pe pereţi, spre care priveam cu ochii mari şi ne închipuiam că vedem lupte dintre prinţi şi balauri ori zmei.

Scenele din copilărie mi-au revenit în minte zilele trecute, când vântul puternic a pus la pământ mai mulţi stâlpi şi a oprit timp de aproape o zi alimentarea cu electricitate în sat. Ziua a fost cum a fost, dar când a coborât seara mă simţeam ca şi când m-aş întoarce în timp. Am încercat să ne descurcăm cu lanterna cu acumulatori pe care îi încărcasem cu câteva zile, până când Neia mea şi-a amintit de lampa de pe terasa de vară, pusă în colţul cu amintiri. Ştia că o umpluse cu petrol lampant, deci era funcţională.

lampa din sat

Am adus-o în casă şi am pus-o pe masa din bucătărie. Atunci în subconştientul meu s-a produs parcă un declic şi am simţit atingerea copilăriei. În sobă trozneau lemnele, vântul îngheţat al iernii învârtea nervos cocoşul de metal de pe horn, iar pe aragaz fierbeau mâncărurile. Jumătatea mea povestea cu buni întâmplări de mult petrecute, câinele se întinsese pe pragul uşii şi eu mă simţeam atât de bine în căldura care mă cuprinsese pe patul de lângă fereastra de la stradă.

Mi-a şi părut rău când s-a aprins becul…

 

Dă-i maşinii de spălat ce-i al ei: un profesionist

Pe prima am cunoscut-o în copilărie. A intrat în viaţa familiei noastre prin anii ’80. Deşi era verde, o chema… Albalux. E adevărat, avea capacul alb. Ţin minte şi acum butonul care se înroşea când era în funcţiune şi o chestie de lemn – „prinzător” îi ziceam 😉 – cu care scoteai rufele din apa fierbinte. Apă care era evacuată prin desprinderea furtunului de cauciuc ataşat cu o clemă de maşină.

Ce vremuri! 🙂 Maşina noastră de atunci nici nu cred că avea programe. Ea doar… spăla. Şi adevărul e că o făcea bine. Până când s-a stricat. O problemă de motor. A reparat-o o cunoştinţă de familie. Nu era o mare filosofie, ceva de rebobinat la motor. A ţinut cât a ţinut şi a sucombat după alte câteva intervenţii „profi”.

Evident, de-a lungul anilor au urmat şi alte maşini de spălat, mai performante şi cu tot atâtea programe cât un distribuitor decent de cablu. Evident şi numele s-au schimbat şi au devenit cu rezonanţe saxone. Am urmat trendul şi le-am trecut pe lista obiectelor musai de avut în gospodărie. Şi asta pentru că nu intenţionam să revenim la arhaica procedură a spălatului rufelor la râu şi la bătutul lor cu tradiţionalul mai, bucata de lemn folosită de bunicile noastre ca să scoată cu forţa mizeria din haine.

Am avut norocul ca niciuna dintre ele să nu se strice şi să nu fie nevoie să caut reperatori profesionişti. Nu de alta, dar eram convins că un simplu electrician, precum cel din copilărie, nu ar fi ştiut să-i dea de capăt unei maşinării atât de complicate.

Asta până de curând, când am auzit zgomote ciudate din baie, unde maşina noastră de spălat tocmai executa un program de spălare/ stoarcere/ trepidaţie. Obişnuit cu ritmul ei constant, am realizat imediat că e ceva în neregulă cu scârţâieturile şi icniturile pe care le scotea. De fapt, ca să fiu sincer, doamna mea a observat, că filmul la care mă uitam era prea interesant ca să mai aud şi altceva.

Nelămurit, merg să văd despre ce e vorba şi după câteva secunde de ascultat chinul maşinii concluzionez savant: „Are ceva!” 🙂 Dar greul de abia acum începea. „Pe cine chemăm să vadă ce are?” O întrebare cu trei verbe, dar fără vreun răspuns. Adică unul a fost, pentru că un specialist care o mai verificase cu ani în urmă a răspuns la numărul de telefon pe care jumătatea mea îl salvase. Dar răspunsul nu a fost cel dorit de noi: „Nu-s în oraş până săptămâna viitoare. Sunaţi-mă atunci!” L-am sunat. Era plecat şi atunci. Am renunţat. Nu-mi plac neserioşii.

Am apelat la o soluţie la îndemână, care m-a scos din cele mai multe dintre situaţiile problematice: internetul. Nu-i aşa că majoritatea procedaţi la fel? E simplu, comod şi găseşti tot ce ai nevoie. Am căutat firme care se ocupă cu reparaţiile de maşini de spălat. Ziceţi ce vreţi, dar eu am încredere mai mare în firme care garantează pentru ceea ce fac, care vin prompt şi îşi respectă clienţii, decât în specialiştii inevitabil „autorizaţi”, care repară ieftin orice maşină, dar te tot amână şi nu ai siguranţa că piesele folosite rezistă până la următoarea spălare.

Am găsit ce am vrut. Mai mult, am aflat chestii pe care orice gospodar ar trebui să le cunoască: de exemplu că sunt situaţii în care unele mici reparaţii – mici am zis – le pot face chiar eu. În rest, am lăsat profesioniştii să-şi facă treaba. Că aşa mi s-a părut corect: fiecare cu domeniul lui. Doar aşa eşti sigur că iese un lucru bun.

Ceea ce recomand tuturor să facă.

(P) Această postare este un advertorial.

În chiloţi, iarna, pe Corso

Când ai o zi de aia stupidă, când ai de-a face cu tot soiul de cretini şi cu situaţii absurde, Cel de Sus îţi face cadou o fază care te face să râzi şi să-ţi reconsideri poziţia faţă de întâmplările prin care ai trecut.

Aşa mi s-a întâmplat şi mie într-una din zilele trecute, când, după nişte ore nasoale, mă întorc seara cu maşina la salonul doamnei mele. Intru pe gangul din zonă şi frânez brusc. În faţa mea, un tip doar în boxeri, tenişi şi… ochelari de soare 😉 se oprise brusc din alergat. Cu farurile în faţă, s-a buimăcit, dar şi-a revenit repede şi a virat brusc la stânga, după nişte cutii cu fire ale Electrica.

happy underwear run foto: www.scholastic.com

A stat acolo până când am ajuns în faţa salonului, după care şi-a continuat curajos alergarea spre Corso, în râsetele generale ale fetelor de la salon şi acompaniat de claxonul pe care îl apăsam în semn de încurajare. 😀 N-am apucat să mă îndepărtez de maşină că alergătorul-nudist şi-a făcut apariţia din nou, cu paşi mari, doritor probabil să scape cât mai repede de povara „costumului„.

– Bagă tare, că răceşti! Nu ţi-e frig?, i-am strigat.

– Oai de… restul răspunsului e intraductibil. 😀

Nudistu’ a dispărut printre blocuri, iar câteva secunde mai târziu s-au auzit nişte urale. Era clar: tipul pierduse un pariu şi acum îşi primise pedeapsa. 🙂 Dar o făcuse demn, cu ochelarii de soare pe nas, cu boxeri şi tenişi. 😉

Cireaşa pe tortul întâmplării a pus-o una dintre fete, care, neasistând la întâmplare, a avut o curiozitate feminină:

– Măcar era frumos? 😀

Luna în care am alergat maratonul

Nu dintr-o dată, ci pe bucăţi. 🙂 Că doar nu m-am născut pe platourile înalte ale Etiopiei, să mă cheme Abebe Bikila, şi nici nu m-a botezat mama cu nume de pădure.

Să mă explic. Într-o singură lună, ianuarie, am alergat de 13 ori – o dată chiar de două ori într-o zi. În total au fost 43,15 kilometri şi 6 ore şi 37 de minute de alergare. Nu e mult, ba chiar unii ar zice că e penibil pentru unul care, cică aleargă.

alergare1

Sînt un alergător începător. Unul care şi-a pus în gând să alerge şi a făcut-o pentru prima dată în luna pe care tocmai am încheiat-o. Şi m-am simţit excelent. Cei care fac la fel ca mine mă înţeleg. Ceilalţi vor râde ironic, mai ales când le spun că nu e uşor să te trezeşti la 6 dimineaţa sau să alergi la minus 10 grade ori să ocoleşti biciclişti sau plimbători de câini. „Aşa-ţi trebuie”, nu?

alergare3

Dar dacă le zic că luna asta „maratonistică” a însemnat şi arderea, în total, a peste 5300 de calorii şi eliminarea unui kilogram, fără să renunţ la mâncărurile favorite? 😀 Începe să sune altfel, aşa-i?

Ştiu că viaţa e la fel ca o cutie cu ciocolată 😉 – vorba mamei prietenului Forrest – şi tocmai de aceea nu vreau să o las să îmi tot adauge kilograme la fizicul personal. O să continui să alerg, pentru că am văzut că-mi face bine. Asta chiar dacă m-am pricopsit cu un început de sinuzită din cauza curentului rece de pe malul Crişului Repede şi a lipsei unei căciuli care să-i facă faţă. Dar nu-i nimic, în februarie voi trece în garderoba obligatorie de runner şi o căciulă şi un fular.

alergare2

Mi-am propus ca în momentul în care ating 60 de kilometri alergaţi într-un interval de 30 de zile o să-mi fac cadou – tot pentru garderoba obligatorie – o pereche de încălţări pentru alergare. Aşa, ca să mă capacitez. 🙂 Deşi nu simt că actuala pereche m-ar incomoda. Şi pentru că nu am pe unde să alerg desculţ, aşa cum făcea Abebe Bikila, cel de care vă spuneam la începutul postării.