Lung-îi drumu’ Clujului, da’ oare-i şi scump de stat acolo?

Fac acum o mărturisire care sigur i-ar măguli pe cititorii mei beiuşeni, orădeni şi… clujeni. Mi-au plăcut dintotdeauna Beiuşul, Oradea şi Clujul. 🙂 Sînt oraşele mele preferate, ca să adopt un limbaj de fan. Oraşe preferate din ţară, că de pe afară m-au încântat şi Viena, şi Budapesta, şi Monte Carlo şi… aş putea continua. 😉 Revin la ale noastre aşezări şi precizez că, deşi nu sînt obsedat de niciunul dintre ele, îmi sînt dragi din motive cât se poate de puternice. Să detaliez.

Beiuşul e oraşul în care m-am născut, locul în care am copilărit, acolo se află mama, frate-meu, nepotul meu, rudele mele. Acolo am trăit cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi tinereţii mele. Voi rămâne un etern îndrăgostit de oraşul mic şi parcă tot mai sărac de la poale de munte, dar atât de frumos în felul lui. Mă opresc aici, că dau în sentimentalisme. 😉

Oradea e oraşul în care locuiesc, în care o am pe Neia mea, avem familia noastră. E oraşul studenţiei mele, al celor 17 ani de presă, al multor momente fericite şi nu prea. 🙂 Locuiesc aici de mai mulţi ani decât am stat în Beiuşul meu natal şi, în timp, am ajuns să mă simt şi orădean. „Iar scoţi la iveală partea ta sentimentală”, m-ar lua acum doamna mea. 😉

Clujul. No, Clujul, tu, e un oraş tare fain. 😀 Nu pot zice că-s ataşat maxim de el, dar mi se pare ăl mai fain din câte am văzut eu prin ţară. Şi mă refer la cum arată – atât cât cunosc eu din el, la oamenii de acolo – câţi cunosc îs faini de tot. Dacă până acum a vorbit partea sentimentală din mine, aici şi-a făcut apariţia partea aia pragmatică. Analizând „la rece” oraşul, recunosc că e cel mai dezvoltat, „cel mai cultural„, cel mai… viu din partea asta de ţară.

În urmă cu mulţi ani, deja mai mulţi de 20, îmi propusesem să ajung şi eu acolo. Eram licean şi mă gândeam să dau la Drept, la Cluj. Pe atunci nu ştiam ce e ăla internet şi căutat prin ziare informaţii. Inclusiv despre cazare ori chirii tot din ziare ne informam. Până la urmă calculele financiare făcute din informaţii „după auzite” au scurtat drumul meu şi m-am oprit în Oradea.

Atunci era o adevărată aventură să afli ce te interesa într-un oraş. Preţul locuinţelor era ca un secret bine păzit, dar numai pentru că nu prea erau surse de informare. Acum, în era internetului şi a informaţiilor digitale, pentru unul care nu eşti din zonă e mai uşor să afli date, să te informezi şi, până la urmă, să decizi în cunoştinţă de cauză.

Dacă vrei să te muţi la Cluj, de exemplu, cu treabă ori ca să studiezi la unele dintre mai renumite facultăţi din ţară nu-i musai să ceri detalii de la rude sau prieteni care stau pe acolo şi nici să citeşti ziare. E suficient să intri pe net, să te învârţi ca titirezul 😉  – adică să cauţi vânzări apartamente Cluj Napoca – şi garantat găseşti ce locuinţă ai nevoie/îţi place/îţi permiţi.

La final, o observaţie strict personală, după căutările pe net: deşi e considerat un oraş scump, în Cluj preţurile sînt în multe cazuri la acelaşi nivel din Oradea. Evident, găseşti şi figuri, la care se uită doar posesorii de conturi de sute de mii de euro. Ce vreau să scot în evidenţă e că preţurile sînt pentru toate buzunarele. Dacă vă interesează, ţineţi cont de recomandarea subsemnatului.

(ADVERTORIAL)

Sezonul căprioarelor

Nu, nu mă refer la cele de la tv, asistente prin diverse emisiuni unde se dezbat probleme grele ale omenirii, de tipul Guţă, Lis sau Beyonce de România. 🙁 Mă refer la frumoasele animale care l-au dat lumii copilăriei pe Bambi. 😉

Pe cât sînt de frumoase, pe atât sînt de periculoase. O garantează şoferii care parcurg drumul dintre Oradea şi Tinca. Imposibil ca unul să fi ratat priveliştea unei căprioare sau grup de căprioare care se apropia/u periculos de drum. Unii au avut neşansa unei întâlniri violente, după ce un astfel de exemplar i-a tăiat calea. Se întâmplă mai ales în zona pădurii dintre Leş şi Miersig, unde căprioarele trec într-o veselie dintr-o parte a pădurii în alta, traversând panglica de asfalt care trece chiar prin inima habitatului lor natural.

Chestia asta se întâmplă pe tot parcursul anului, dar parcă acum, primăvara, e cel mai aglomerat. Am dat peste o turmă de căprioare ziua – fapt mai rar, pentru că de obicei le vedeau ochii noaptea, la lumina farurilor.

caprioare pe camp

Cu scuzele de rigoare că filmam în timp ce eram la volan – în apărarea mea susţin că am redus viteza şi eram atent la drumul gol – nu m-am abţinut să nu le înregistrez şi video. 🙂

De altfel, şoferii care ştiu zona îi observă repede pe cei care nu cunosc locurile. Ăia gonesc profită de drumul bun şi gonesc, mai ales în zona pădurii. Habar n-au la pericol se expun, pentru că o ciocnire cu o căprioară poate avea efecte dezastruoase.

Nu doar în pădure sau lângă e pericol. Şi dincolo de ea, până spre Tinca, pot apărea în drum exemplare ale lumii animale. Am văzut mistreţi, iepuri, fazani. O mini-grădină zoologică. 🙂 Frumoasă, dar periculoasă pentru vitezomani.

Hoţ prins şi încătuşat în direct. Live pe telefonul meu

E a doua oară săptămâna asta când mi se întâmplă să trec pe lângă un „eveniment infracţional” 🙂 în desfăşurare în centrul Oradei. Vorba vine – am trecut – când eu de fapt am scos telefonul şi am fotografiat ori am filmat. După ce luni am prins o răfuială domestică de genul ţi-a-dat-o-palmă-peste-faţă-bine-că-nu-te-o-omorât, astăzi am dat nas în nas cu un hoţ. Cu „brăţările” puse de poliţişti şi cu un telefon în mână.

Am apucat să-l filmez doar câteva secunde, dar am vrut neapărat să-i văd şi eu şi alţii moaca, să ştm cine se dedulceşte la telefoane ziua în amiaza mare, în buricul târgului.

Faza mi-a povestit-o un fost coleg: omul furase un telefon (de pe stradă ori dintr-un imobil din zonă, n-am reţinut exact). A fugit, oamenii de pe stradă după el, poliţiştii locali care treceau prin zonă au observat scena, s-au întors, l-au prins şi – zbang! – cătuşele pe mâinile idiotului. Mâini din care n-a lăsat să-i cadă mobilul. Ţinea strâns de pradă, nu cumva s-o piardă.

Sper că am înţeles bine relatarea, să nu o dau în gard ca la Radio Erevan. 🙂

Mai târziu, o colegă îmi zice că îi pare rău de oameni de genul ăsta. Mie nu! N-avea moacă de subnutrit, de copil african, deci n-a furat de foame. Acum plăteşte. Dacă e şi „specialist„, poate că îl prinde Paştele după gratii.

„Dacă era copilul tău cel de la care a furat, ce ziceai?” A înţeles.

P.S. Pe când eram reporter am mai prins astfel de întâmplări „pe viu”. Rare, dar au fost. Inclusiv accidente de care nici nu vreau să-mi amintesc.

Nodul viitorului şi sănătatea drept cadou

În zona mea natală – nu ştiu dacă şi în alte părţi, dar acolo sigur – se practica un obicei cel puţin ciudat: la naşterea unui copil, moaşa lua cordonul ombilical, îl lega şi îl dădea mamei spre păstrare. Uscat, acesta era pus într-o cutie până când cel mic se făcea de vârsta plecării la şcoală. Cu câteva zile înaintea începerii anului şcolar i se dădea să desfacă nodul de pe cordon. Dacă reuşea, însemna că ursitoarele au fost darnice cu el şi i-au dat toate cele necesare să se descurce în viaţă. Dacă nu reuşea, intervenea mama şi-l ajuta. Asta însemna că cel mic va avea nevoie de suportul părinţilor sau al celor din jur ca să răzbească în viitor.

Mama îşi aminteşte că eu l-am desfăcut din prima, fără ajutor. Deştept şi descurcăreţ băiat. 😉

Nu ştiu dacă acest obicei venit de undeva, din vremuri imemoriale, se mai păstrează pe undeva. Eu n-am mai auzit de aşa ceva, dar e drept că nici nu m-am interesat.

Pe atunci, în copilăria mea, nu se auzise în orăşelul meu natal de celule stem şi de posibilitatea recoltării lor din cordonul ombilical. Şi totuşi, bătrânii recunoşteau, în felul lor tainic şi ancestral, importanţa acestei legături fizice dintre prunc şi mama lui. Ştiau că în acel cordon se poate ascunde un secret care are capacitatea de a influenţa într-un fel sau altul viitorul celui mic. Ei te puneau să dezlegi nodul relativ complicat făcut de moaşă ca o modalitate de a-ţi prezice viitorul.

Acum noi, oamenii moderni ai secolului al XXI-lea, ştim că în cordonul ombilical se ascunde un lucru care chiar îţi poate influenţa viitorul. Sînt celulele stem, pe care medicii le pot extrage din sângele cordonului şi care – citesc, mă informez – oferă posibilitatea de a trata o mulţime de boli şi de a regenera celule neuronale ori ţesuturi, măduva şi tendoane.

celule stemfoto: www.babystem.ro

Părinţii sînt îndemnaţi să le dea o şansă uriaşă copiilor în lupta cu bolile şi să le permită medicilor să extragă celulele stem din cordonul ombilical. Pe care să le păstreze apoi într-o bancă de profil. E ca şi cum ai investi în viitorul copilului tău. Doar că în loc să pui deoparte nişte bani – bună şi chestia asta, nu zic – îi faci cadou celui mic o armă extraordinară în lupta cu bolile. Iar noi, oamenii maturi, ştim că nimic nu e mai de preţ pe lumea asta decât sănătatea.

Când va creşte, copilul de astăzi nu va mai dezlega noduri „gordiene” legate de moaşă pe un cordon ombilical. Şi nici nu va avea nevoie de ajutorul părinţilor ca să se descurce. În schimb, medicii vor lua celulele stem din „contul” constituit de părinţi la naştere şi îl vor însănătoşi.

Nu-mi plac vorbele mari, dar sînt convins că în acest fel vor dispărea boli, suferinţe, drame care au marcat generaţii la rând şi pe care până şi noi, ăştia de vârsta mea, le-am simţit. De aceea, cred că e şi o chestie de moralitate, o obligaţie pe care o avem de a le da celor care vin după noi posibilitatea de a trăi mai bine, mai frumos, mai sănătos.

(ADVERTORIAL)

„Bucură-te că nu te-a omorât!” – o dramă din centru

Certurile şi conflictele violente se nasc din orice, ar spune un sociolog. „D’apoi cum n-or fi mai ales în gaşcă?„, ar completa unul dintre specialiştii în supravieţuirea în jungla urbană. Şi aici mă refer la cei care stau pe malul Crişului Repede, în capătul dinspre Independenţei, acolo unde muncitorii, vremelnicii ocupanţi ai centrului Oradei, i-au alungat.

Sînt vreo 6-7 bucăţi care s-au stabilit în spatele chioşcului de ziare, şi el mutat din locul vechi pe motiv de lucrari. Îi văd zilnic, în componenţă oarecum diferită, în funcţie de momentul zilei. Când ori dorm, ori se duc… ca pelegrinii prin oraş. 🙂 De cele mai multe ori urlă. Cred că e felul gutural în care comunică în gaşca lor. Alcoolul îi împiedică să evolueze la stadiul de bipezi ce folosesc cuvinte şi construcţii gramaticale.

Până azi nu i-am ştiut să fie agresivi. E drept că majoritatea dintre ei nu depăşeau mărirea unui hobbit, motiv pentru care nimeni nu-i considera fioroşi. Astăzi, în schimb, s-au dedat la o minipartidă de K1. Scurtă şi incorectă. Şi asta pentru că a fost suficientă o clipă de neatenţie, o palmă plasată strategic şi o prăbuşire ca-n filme a unuia dintre combatanţi.

Incidentul a avut loc între un el şi o ea. O dramă în câteva acte: băutul împreună (nu bag mâna în foc, dar nici nu m-aş arde dacă aş face-o), o ceartă izbucnită din te miri ce şi soluţionarea dură a conflictului, prin aplicarea unei pălmi fulgerătoare, urmată de contactul victimei cu pământul, unde a şi rămas ceva vreme. Adică până la apariţia ambulanţei.

lovita in centru

Şi, ca orice dramă ce se respectă, punctul culminant a venit când un nenea din gaşcă, relativ ameţit – după felul apăsat în care păşea – s-a apropiat de personajul feminin care menţinea contactul cu solul şi i-a strigat:

– Bucură-te că nu te-o omorât!

După care s-a întors şi a plecat, tot cu paşi apăsaţi, spre mirarea ambulanţierilor, veniţi să o revigoreze şi să o pună pe picioare, la propriu, pe încasatoarea pălmii. Dur tipu’! 🙂

Adevărul e că nu am stat să văd ce se mai întâmplă. Nu-s amator de spectacole violente, mai ales domestice, indiferent cât de jos sau de sus pe scara socială sunt combatanţii. Când m-am reîntors în zonă, o jumătate de oră mai târziu, un echipaj al Poliţiei Locale făcuse rocada cu maşina Ambulanţei. Iar un agent discuta cu unul dintre „survaivării” din centru.

lovita in centru si Politia Locala

Recunosc că îmi doream un epilog de genul „şi agenţii i-au luat pe toţi rezidenţii de pe malul Crişului şi i-au dus… nu ştiu unde, dar departe de aglomeraţia urbană, departe de liceenii ce trec pe lângă ei când ies de la şcoală, departe de turiştii care se uită miraţi când trec pe lângă ei„. Dar n-a fost! Pe la cinci jumate după-amiaza trei dintre „rezidenţi” erau la locul lor.

Na, ce să-i faci? Nu le poţi restrânge libertatea de a circula ori de a staţiona unde vor ei, nu?

Primăvara prin livadă

Mamă, ce-mi place când se instalează primăvara! Chiar dacă nu-mi convine că dimineaţa, când mă trezesc, soarele îmi bate în geam (eu prefer toamna târzie ori iarna din punctul ăsta de vedere, când şi pe la 8 e semi-întuneric), ador când soarele n-are rivali pe cer şi când nu e atât de cald încât să transpir chiar şi dacă stau în bermude.

Iar cel mai mult mă pasionează să-mi petrec zilele însorite de martie prin livadă. Ştiu, e mult de muncă, mai ales că trebuie curăţaţi pomii, tunsă via, săpată zmeura. Dar nu mă plâng! Consum energie la greu şi, chiar dacă după mă simt extrem de obosit, recunosc că-s şi tare mulţumit de ce fac de fiecare dată. Nu mi s-a închis fan-clubul ca să mă laud singur, dar chiar mă încearcă un sentiment fain, de mulţumire, pentru ce fac – aşa cum ştiu eu. 🙂

Sâmbătă, de exemplu, am luat hârleţul şi am plecat să îmbogăţesc zestrea livezii din sat. Am săpat în pământul încă umed şi am avut grijă să plantez într-un şir aproximativ şapte pomi: un păr, doi vişini, doi pruni şi doi meri. Îi luasem cu câteva ore înainte de la Praktiker, unde am găsit ce m-a interesat, la un preţ decent.

Aici musai să fac o paranteză. Sînt de acord cu cei care spun că e bine să iei pomi de la specialişti în domeniu, care se ocupă de ani şi ani de pomicultură, unde calitatea e verificată. E adevărat, dar la ei marfa e cam scumpă şi, sincer, nu-mi permit să plătesc 18-20 de lei minimum (din câte am înţeles) pe un pom. Nu fac nici greşeala să mă duc în piaţă şi să cumpăr pomi de la cei care se laudă că au produsul din propria livadă, dar nu ştiu să-mi explice cum să-l plantez, când înfloreşte sau când îşi produce rolul. Aşa că iau de la un magazin cât de cât cunoscut, la un preţ bun.

Am ajuns acum, după şase ani de lucru în grădina din sat să am aproape 25 de pomişori plantaţi de mine (ceilalţi, bătrânii 😉 – au deja istoria lor). Cresc încet, dar frumoşi. Cei mai mulţi mărginesc grădina şi marchează graniţa cu cea de lângă.

livadalivada1

Îmi place aerul din livadă, liniştea de acolo, dialogurile pe care le mai am cu câte un vecin – evident, pe teme pomicole ori agricole. Şi-l mai am pe Maxi, master of curte şi of ogradă 😀 , cel care mi-e companion în tot ce fac prin livadă.

maxi se uita la livada (1)

Iar la final de zi n-am uitat de via din curte, care avea şi ea nevoie de atenţie şi de… foarfecă.

scara la vie

E primăvară, ce să mai vorbim! 🙂

La bancă, după credit, ori la amanet?

O să vă iau direct, fără ocolişuri: câţi dintre cei care mă citiţi, câţi dintre cei pe care îi cunoaşteţi au credit luat de la vreo bancă? Nu cred că e unul care să nu se fi îndatorat. Ba pentru o nevoie personală, ba pentru o maşină ori pentru o locuinţă. Ori chiar pentru un concediu. Ăla care nu a făcut-o ori are bani şi nu e nevoie să se împrumute, ori e zen şi nu pune preţ pe bunurile lumeşti.

Toţi ştim – deci şi eu, evident 🙁 – ce înseamnă să mergi într-o bancă, să stai parcă spăşit în faţa funcţionarului care îţi calculează ce sumă poţi să primeşti, câte zeci/sute de pagini trebuie să completezi/semnezi şi pentru cât timp devii sclavul ratei. Pierzi luni la rând, îţi mai iei câte-o liberă de la muncă şi treci şi pe la notari să rezolvi situaţia vreunui imobil cu care vrei să girezi un credit. Iar când primeşti banii, în loc să te bucuri că ai la dispoziţie suma dorită, parcă te străbate un fior la gândul „de acum înainte timp de 20/25/30 de ani am de plătit sute de lei ori pe lună”. Cam nasol, nu?

Bun, dar ce te faci când ai nevoie urgentă de bani? Când trebuie să plăteşti ceva urgent – un serviciu, o taxă, o consultaţie, un medicament, întreţinerea – şi prin buzunare îţi cam bate vântul? Să mergi la bancă nu-i o opţiune. Până şi descoperirea de cont înseamnă acte peste acte, adeverinţe de la birou, semnături, aşteptare. Iar dacă salariul are un nivel care te-a transformat deja într-un frustrat, soluţia „bancă” se taie singură de pe listă.

Şi atunci? Să împrumuţi de la prieteni ori de la rudenii? Ce glumă. Ştiţi vorba „sîntem prieteni până la bani”. Şi cum la cămătari sînt convins că nu vrea nimeni să ajungă, amanetul e următorul pe listă. Mulţi îl consideră soluţia salvatoare, cu condiţia să găseşti oameni corecţi, care să îţi evalueze pe bune lucrul pe care îl duci în faţa lor. Atenţie: nu mă interesează şi nu discut cu şi despre ăia care trag şapte piei de pe omul care vine să le ceară ajutorul financiar. Vorbesc despre specialişti, cei care cumpără aur sau alte lucruri de valoare la un preţ corect, care îşi respectă atât afacerea, cât şi clientul.

Precizările astea fiind făcute, hai să vedem care sunt avantajele amanetului:

Poţi obţine banii cu aproape orice fel de bunuri. Evident, preferabil bijuterii, electrocasnice sau alte lucruri de valoare.

– Toată operaţiunea durează infinit mai puţin decât la bănci.

E mult mai rentabil, dacă stai să te gândeşti că la bănci dai dublu înapoi, pe când la amanet te scapi de doar câteva procente, care revin celor care îţi preiau bunul.

Birocraţia tinde spre zero. Un act semnat şi o strângere de mână rezolvă tot.

Îţi poţi recupera bunul dacă vii în timp util cu banii. Cum spuneam, e vorba de sume mici, pe care nu le ai la un moment dat şi le obţii amanetând un lucru. Dar, tocmai că sînt bani puţini, s-ar putea să-i aduni repede şi să-ţi răscumperi bunul.

Şi mai este un avantaj, de această dată pentru cei care caută chilipiruri. La amanet poţi găsi lucruri de o calitate foarte bună, lucruri rare ori utile la un preţ mult sub cel al pieţei. 

Nu fac apologia amanetului – nici nu are nevoie, dar sincer e o modalitate la îndemână, simplă, de a obţine repede suma de care ai nevoie. Nu-ţi cumperi cu ea o casă ori o excursie de lux în Seychelles, dar rezolvi repede o problemă urgentă. Corect?

 (ADVERTORIAL)

Piaţa Unirii din Oradea, după o lună de şantier

A trecut o lună de când sînt coleg de piaţă, ca să zic aşa, cu muncitorii care schimbă la faţă centrul Oradei. E impropriu zis „colegi„: pe când eu stau într-un birou din Palatul Vulturul Negru, ei au parte de praful şi zgomotul de pe şantierul de jos, din piaţă.

S-au mişcat mai repede decât aş fi crezut. Într-o lună locul pe care îl ştiam acelaşi de zeci de ani s-a transformat total. Cam aşa:

comparatie februarie martie 2015 Piata Unirii Oradea

În fiecare zi de muncă am fotografiat zona Pieţei Unirii. Am încercat să respect aceeaşi încadratură – mai greu – şi să urmăresc pas cu pas lucrările. Sper să reuşesc să fac acelaşi lucru până la finalul şantierului. Atunci o să le pun cap la cap toate imaginile şi îmi doresc să fac un time-lapse interesant. E şi asta o bucăţică, infimă, e drept, de istorie.

Ştiu, fiecare are părerea lui în legătură cu reamenajarea centrului oraşului. Unii sînt aprigi susţinători, alţii contra până în pânzele albe. Fiecare are dreptatea lui. Eu sînt curios ce va ieşi. Sper să merite praful, lipsa parcărilor şi agitaţia de acum.

Să şurubărim bine

Până acum câţiva ani, oricine mi-ar fi întrebat familia ori prietenii ar fi primit acelaşi răspuns: „Adi habar nu are să repare ceva în gospodărie!”

E adevărat, am alte calităţi 😉 , dar chiar că eram un fel de afon la efectuat reparaţii ori la renovări. Asta chiar dacă am mai avut unele întâlniri cu bidineaua, mistria, gletiera sau rola de zugrăvit. În schimb, deşi tata era specialist în instalaţii sanitare, mult timp n-am avut nici cel mai mic habar despre cum se înlocuieşte o ţeavă, despre cum se repară o baterie de chiuvetă ori ce înseamnă un racord flexibil.

Tata, Dumnezeu să-l odihnească, când venea la Oradea mă întreba întotdeauna dacă nu am ceva de reparat, de înlocuit în fosta garsonieră de burlac. Ştia că fiu-său mai mare e cu scrisul, cu microfonul, cu imaginea şi mai puţin cu şurubăreala. O dată chiar a venit special de la 60 de kilometri depărtare să schimbe o banală ţeavă henko. Zic” banală” pentru că între timp am învăţat multe despre ce trebuie să facă un gospodar cu instalaţiile din propria casă. Neia mea poate depune mărturie! 🙂

Transformarea nu s-a întâmplat peste noapte, evident. Doamna mea a avut o contribuţie majoră, adică a fost cea care m-a împins de la spate să învăţ cum să am grijă de o gospodărie. Restul au făcut internetul, fratelo, pe care îl mai sunam să-i mai cer un sfat, şi meşterii cu care am avut de-a face – Ionuţ, un tip nemaipomenit, şi el autodidact în multe situaţii, e cel de la care am aflat cele mai multe lucruri.  Adevărul e că mă simt mulţumit când văd că am reuşit să repar un lucru ori după ce am renovat ori construit ceva.

Recunosc că ştiu multe, dar la nivel de amator. Pot să schimb instalaţii sanitare, o priză ori un bec, dar la lucrări ample nu prea îmi vine să mă bag. Acolo e chestie de specialist. Chiar şi în acele cazuri nu las meşterul singur, ci îl urmăresc ca să „fur” puţină meserie.

Am ajuns şi la categoria „nu ştiu deloc e să fac„. Aici intră repararea unor aparate electrocasnice, cum ar fi televizoare, cuptoare cu microunde ori maşina de spălat. În acest din urmă caz, cu ajutorul manualului de instrucţiuni am ajuns la nivelul de a şti să cablez furtunul de evacuare al apei din maşină şi să scot lăcaşurile pentru detergent şi balsam ca să le curăţ. Cam atât. Am ajuns la concluzia că pentru un astfel de aparat esenţial în gospodărie e nevoie de specialişti. Şi aici internetul e extrem de folositor, iar în caz de nevoie am deja datele de contact ale unor meşteri în domeniul reparaţiilor la maşinile de spălat.

Pe scurt, ca să fii un bun gospodar trebuie să ştii cum să faci mici reparaţii, să construieşti, să zugrăveşti, să renovezi. Şi tot ca să fii un bun gospodar înseamnă să fii conştient că lucrurile complicate e bine să le laşi pe mâna profesioniştilor, pe care să-i alegi cu atenţie. Nu de alta, dar un adevărat specialist, care se respectă şi pe el şi pe client, îţi oferă calitate.

Dacă sînteţi de acord cu mine, nu-mi rămâne decât să vă urez un sincer „Să şurubărim bine!” 🙂

(ADVERTORIAL)

Vrem încă un pod!

Câteodată sînt mândru de ce văd în jurul meu, de atitudinile unora dintre „con-orăşenii” mei. Mă referer la cei care, asumându-şi ceea ce cred – indiferent că e pe placul majorităţii sau nu – ori rămânând anonimi, iau atitudine.

Aşa cum s-a întâmplat astăzi, când un (încă) necunoscut – cel puţin pentru mine – a cerut, prin două afişe lipite în centrul Oradei, să fie amplasat încă un podeţ peste săpăturile din zonă.

vrem inca un pod (1)

E o palmă dată constructorilor care au aruncat în zonă un podeţ vai de mama lui, în dispreţul trecătorilor. Pe lângă faptul că e diform, se mişcă la fiecare pas al celor care trec pe el şi e o adevărată capcană pentru tocurile doamnelor. Însă cel mai rău e că, fiind îngust, nu permite trecerea în ambele sensuri în acelaşi timp. Evident că nici măcar nu a fost calculat pentru a îngădui trecerea unei mame cu pruncul în cărucior. Am fi cerut prea mult! Şi cum e singura posibilitate de acces dinspre pod spre pasajul Vulturul Negru şi spre strada Vasile Alecsandri, lângă el se formează cozi lungi de-o parte şi de alta.

Sînt mii de persoane care trec zilnic prin zonă. Oamenii aşteaptă civilizaţi şi se lasă, pe rând, să traverseze când cei dinspre Criş, când cei dinspre pasaj. Vreunul mai nesimţit sau mai grăbit se îngresuie „pe contrasens„.

vrem inca un pod (2)vrem inca un pod (4)

Dar nu e normal să fii pus să aştepţi doar că nişte constructori nu s-au gândit la ceva atât de logic şi normal cum ar fi montarea unor pasarele în zonă. Iniţial, aruncaseră nişte bucăţi de ciment peste o ridicătură de pământ – aşa treceau pietonii peste săpături.

Fraţilor, dacă e să luăm exemplu de la occidentali, atunci să luăm şi respectul faţă de oameni, nu doar să ne batem în pumnul în piept că muncim pe „repede înainte” şi să cerem trecătorilor să suporte deranjul şi să aibă răbdare. Apreciez şi hărnicia muncitorilor, ştiu şi văd că lucrează de zor, iar eu sînt chiar răbdător. Dar nu-mi convine să fiu tratat cu „lasă amu’ că e bine şi aşe. Că doar n-o dura mult…”

Aşa că anonimul care a cerut prin două afişe să se mai pună încă un pod în zonă are perfectă dreptate şi merită măcar un gând bun. Nu de alta, dar în urma gestului lui autorităţile s-au sesizat şi vor face o pasarelă în zonă. Repet, chestia asta trebuia făcută de la început. E o chestiune de logică, civilizaţie şi respect.