Facebook și ziua de naștere

Am făcut un hai să-i zic experiment cu ajutorul Facebook-ului: cu câteva săptămâni înainte de ziua mea de naștere mi-am ascuns setarea cu ziua de naștere, în așa fel încât doar eu – în caz că uit 🙂 – să o văd.

facebook-birthday-nine_1foto: www.rantgizmo.com

Urmarea a fost cea pe care o bănuiam: unul singur dintre friendșii din rețea (mersi, Cristi Axinte!) și-a amintit că am suflat în lumânări și că m-am apropiat periculos de granița schimbării prefixului. Nu au uitat nici amicul GAS – domn, ca de obicei, vreo doi cunoscuţi, iar trei colegi – Simona, Cipri şi Mariana – mi-au urat să ating vârsta lui Matusalem (asta cu personajul biblic e de la mine 🙂 ). Alte două sau trei persoane mi-au făcut urările la câteva zile distanță, când mi-am setat pe „public” ziua de naştere.

Nu m-a afectat cu nimic această situaţie şi nici nu am devenit un frustat pentru asta. Era normal să se întâmple aşa, pentru că nici subsemnatul nu ţine minte zile de naştere. Mă bazez şi eu pe prietenul Zuckerberg ca să-mi amintească date de genul ăsta – ceea ce nu-i chiar ok, pentru că unii îmi pot repeta gestul. 🙂 Și chiar au făcut-o.

Recunosc, însă, că le ştiu pe ale celor din familie şi ale câtorva cunoscuţi (că prieteni… mda), iar când coordonam o redacţie le ştiam pe ale tuturor. Le aveam datele de buletin 😉 şi le verificam din timp ca să le urez „La mulţi ani!” – aşa le-am şi învăţat, că nu aveam Facebook pe atunci.

În schimb, mi-au lăsat un gust amar oameni cu care cică eram prieten și care până acum nu au avut nevoie de rețele de socializare ca să mă sune măcar. Anul ăsta am primit mesaje scurte, că de sunat probabil costă prea mult. Alții, care se înghesuiau anii trecuți să mă sorcovească, mi-au pus anul ăsta cunoscuta întrebare „Ce, e ziua ta?” 😀

A fost o ocazie ca să înţeleg să trebuie să fac o delimitare clară între oamenii care contează cu adevărat pentru mine şi pentru şi eu contez, pe de o parte (doamna mea, mama, fratelo), ŞI ceilalţi, pe de altă parte. Am înţeles că prietenia e un lucru extrem de rar şi că eşti băgat în seamă doar dacă dai din coate şi devii cineva în viaţă. În rest, nu reprezinţi cine ştie ce în ochii majorităţii.

Tratat ca un fraier, pe banii mei

Recunosc – am făcut o mare greşeală: am comandat pizza de ziua mea. Mai precis, am comandat pizza de la Borsalino pentru colegii din redacţie. Adevărul e că produsul a fost bun, servirea a lăsat de dorit. Şi nu e prima dată când mi se întâmplă asta cu cei de acolo. Detaliez.

Am făcut comanda destul de târziu, pe la ora 11. Mi se transmite cu o voce suavă că nu poate fi livrată la unu jumate, „că e o altă comandă atunci”. Bine, fie!

– La ora 13?, îmi încerc norocul.

– Şi la 13 e o comandă.

– La 14?

– La 14 se poate, daţi-mi adresa.

Îmi zic că aşa-mi trebuie dacă n-am sunat mai devreme. Cad de acord cu ora 14 şi comunic adresa. Se face ora promisă, nici urmă de comandă. Sun.

– În 5 minute pleacă şi comanda. Numai că e cam aglomeraţie în centru. O să ajungă cât de repede.

Dau să-i explic vocii feminine de la celălalt capăt că al ei coleg care aduce comanda poate parca lângă pod, în apropiere de biserica din faţa Primăriei; deci nu îi ia mult timp de pe Corso până acolo – câteva sute de metri. Şi dacă ieşi la plimbare nu faci mai mult de 10 minute între cele două puncte. Dar parcă vorbesc cu pereţii. Ea tot turuia că o să ajungă comanda. Sînt convins că nici măcar nu şi-a notat că se poate parca unde i-am spus.

Se face două jumate. Unii colegi pleacă. Mă enervez. Dau să sun, moment în care un număr îmi apare pe ecranul mobilului.

– Bună ziua! Sînt de la Borsalino, cu comanda. Colega a notat să o aduc în Palatul Vulturul Negru. Unde e, mai precis?

Cum, mă, să fii orădean, să distribui pizza şi să nu ştii unde e o clădire aflată în buricul târgului? Până şi turiştii care se strecoară printre muncitorii din centru ştiu care e Palatul Vulturul Negru. Mă gândesc că a vrut să spună că nu ştie pe unde să intre şi încerc să-l ghidez.

– Ştiţi unde e Lords? Mă gândesc că dacă nu ştii unde e un palat, ştii unde e o cârciumă pe unde a trecut, la un moment dat, tot orădeanul.

– Poftim?

Ok, omul nu e ca tot orădeanul. Mă gândesc să-i dau alt punct de reper, dar mai întâi îl întreb:

– Da’ unde sînteţi, mai exact?

– În pasaj.

– Bun, la ce intrare? Dinspre Piaţa Unirii?

– Dom’le, sînt în pasaj, trebuie să ajung la Palatul Vulturul Negru.

– Ştiu, că eu am dat comanda, dar încerc să vă ghidez. Deci, unde…

– Dom’le, nu înţelegeţi? Sînt în pasaj.

Nu ştiam dacă îşi bate joc de mine sau şi-a resetat de curând IQ-ul. Îmi vine să-l bag undeva, dar mă abţin.

– Ok, haideţi să nu mai întindem discuţia. Ştiţi unde e Subway?

L-am spart: habar n-avea. Normal, că doar e concurenţa, nu? 🙂 După câteva replici se hotăreşte să-mi dezvăluie secretul: „Sînt la intrarea dinspre Alecsandri, numai pe aici pot intra cu maşina.” Mi-am dat seama că a lui colegă nici măcar nu m-a ascultat când i-am spus că poate să vină pe podul din centru. Îmi reţin cu greu o urătură din străbuni şi îi cer să vină spre intrarea dinspre Unirii, „lângă Green Pub, aproape de grilajul de la intrare„. Mi-am epuizat toate punctele de reper, dar am reuşit să-l fac să găsească locul, să ne întâlnim şi să preiau cutiile cu pizza.

I-am arătat intrarea în palat, în cazul că mai are de adus comenzi. Nu-s convins că a reţinut. La 14:36 eram cu comanda pe birou.

Repet ce am zis la început: produsele a fost bune, servirea nu. Mulţi ar spune că e important că a ajuns comanda. Eu zic că nu-mi convine să fiu tratat aşa pe banii mei. Nici pentru foie gras ori icre negre nu aş accepta să fiu bătaia de joc a cuiva. Dacă nu le poţi aduce la ora stabilită măcar sună-mă cu ceva timp înainte şi spune-mi un interval corect. Dar nu mă lua de fraier. Că mă pierzi de client.

Cel puţin cei de la Borsalino m-au pierdut. Dacă o păţeam o singură dată, treceam peste – se mai întâmplă. Dar am mai primit de la ei o pizza arsă acum ceva timp- mi-au făcut alta, dar era atât de nervos piţarăşu’ de parcă i-am luat banii din buzunar. Nu, tati, eu ţi-am plătit, tu mi-ai dat un produs nasol! Şi tot acolo am primit o pizza cu ton din care tonul lipsea complet. Iar o angajată încerca să mă convingă că e cu ton. Serios? Al naibii ton, juca tupu cu mine: se ascundea atât de bine că nu-l vedeam.

 

Cumpărături virtuale, soluţia pentru o cafea împreună ;)

Sînt bărbat, nu sînt genetic structurat să fac aşa ceva. Părerea mea! 🙂 Şi totuşi, pot să scriu despre aşa ceva fără să mă fac de râs. Sper…

Pot să scriu despre aşa ceva pentru că îmi iubesc jumătatea, fiindcă doamna mea mai îmi cere să răspund la întrebări „Cum arată?” sau „Cum îmi stă?” sau „Merge cu pantofii ăia?” Şi eu răspund aşa cum mă pricep, adică aşa cum mi se pare mie că ar fi ok. Nu că aş fi specialist (nici vorbă), dar să nu uităm că, vorba cântecului invocat la început, strămoşii mei au inventat, printre altele, şi geaca cu ţinte. Deci s-ar fi putut implica dacă nu în apariţia măcar în dezvoltarea modei şi, implicit, în cea a rochiilor de seară.

Căci acesta este subiectul care va fi atins în postarea de faţă. Nu că vreau să stârnesc o dezbatere în spaţiul public, ci mai curând să indic o direcţie care se dezvoltă tot mai mult în spaţiul virtual.

Cum spuneam, când îmi însoţesc jumătatea prin magazine – obişnuiesc să o fac destul de des – doamna mea îmi pune întrebări existenţiale legate de cum mi se pare un obiect de îmbrăcăminte, cum îi stă culoarea, dacă modelul „e fain sau…mno, merge?” Adevărul e că analizez obiectul cu ochi critic 🙂 şi dau verdictul aşa cum mi se pare mie ca bărbat. Opinie care se întâmplă să nu fie întotdeauna aceeaşi cu cea a Neiei mele. Na, ea Jane, eu Tarzan/ ea excelentă cunoscătoare ale produselor superbe, cu gust, de marcă, eu amator de polouri şi încălţări sport – clar că avem idei oareşcum diferite despre modă.

Însă, când e vorba de rochii de seară, sînt profund încântat de alegerile doamnei mele. Acolo nu am ce să comentez. Ştiu ce-i place, ba chiar am ajuns la performanţa de a observa repede ce bijuterii se pot asorta la rochie şi la ochii albaştri ai Neiei mele. 😉

Dar eu sînt un tip comod. Nu iubesc plimbările prin magazine, vă daţi seama că le fac doar de dragul doamnei mele. Mă termină vânzoleala din jurul meu, zeci, sute de clienţi care se învârt, ridică umeraşe, se uită, analizează, vorbesc la telefoane şi sucesc plasele cu cumpărături. Eu unul aş prefera să stau lejer în faţa unei cafele, să povestesc ori să butonez laptopul.

Chestie pe care o mai fac câteodată, atunci când sînt avertizat că sesiunea de plimbare prin magazine se va prelungi. Dar recunosc: nu-mi place să stau singur cu ceaşca de cafea în faţă, aşa că mi-aş dori ca jumătatea mea să stea alături de mine. Ştiu că o femeie nu are cum să renunţe la vizitele la mall, pot să înţeleg asta. Dar, ca să fiu şi eu şi jumătatea mea mulţumiţi, am găsit o soluţie de compromis: din când în când să facă shopping online.

Am şi o propunere: glittio.ro. E locul unde ar putea găsi rochii de seară superbe. Vă spuneam că în domeniul ăsta ştiu ce-i place doamnei mele 😉 , aşa că sînt sigur că şi-ar găsi ceva ce să-i placă. Cu paiete, dantelă, din bumbac, e imposibil să nu-ţi placă.

Aşa ştiu că aş putea fi mereu cu ea, să beau o cafea în timp ce se plimbă printre standurile virtuale cu rochii. Şi pot să-mi ofer şi sfaturile de rigoare, mult mai atent elaborate, din moment ce nu mă agită vânzoleala din jur. Pe internet nimeni nu te înghionteşte, nu te pune să aştepţi până pleacă din dreptul produsului dorit şi nici nu trebuie să stai la rând, la casă. 🙂

(ADVERTORIAL)

Scurtă postare despre psihologia nesimţirii

Nu-mi plac astfel de oameni şi aici îi indic clar pe nesimţiţi. Cam mulţi în lumea asta pentru gustul meu. Şi unul ar fi destul, d’apoi când se adună, se influenţează şi formează o gaşcă. Tragic este că ei nu-şi realizează atitudinea. Se cred rebeli, luptători pentru drepturi pe care şi le arogă ori pe care chiar ar trebui să le aibă, dar – vorba actualului preşedinte – ghinion, nu le au.

Diferenţa între ei şi rebeli este că persoanele din urmă ştiu cu cine şi cu ce se luptă. Îşi urmăresc ţelul fără să facă victime colaterale; de aceea sunt apreciate şi date ca exemplu. În schimb, nesimţiţii ştiu (sau nu) pentru ce se luptă, dar nu identifică clar personajul cu care se bat. Aşa că se războiesc cu toată lumea, pe care o tratează ironic, cu răutate. Nu ascultă explicaţii (care, oricum, sînt idioate şi nu le rezolvă situaţia în momentul doi, nu?), se cred îndreptăţiţi să facă tot ce le stă în putinţă ca să rănească pe oricine, pentru că toţi sînt vinovaţi pentru situaţia în care au ajuns. Numai ei nu, evident!

Uită de orice urmă de bun simţ, iar dacă descoperă o rămăşiţă nu fac altceva decât să o înlăture imediat şi să-şi continue lupta absurdă. Iar de aici până la frustare nu e decât un singur pas.

Caracterul unui om şi cei şapte ani de acasă ies la iveală mai ales în momentele dificile. Atunci vezi cu adevărat cum e o persoană. În rest, în clipele liniştite, de bucurie, te poţi aştepta să-şi pună o mască de care să nu-ţi dai seama decât mult mai târziu.

Uită, însă, că fiecare pasăre pe limba ei piere. Iar când lor li se va întâmpla aşa ceva, să nu se mire că nu vor găsi vreo mână întinsă în semn de ajutor. De cele mai multe ori, celor din jur li se acreşte de nesimţire şi nu mai cred în personajele respective nici dacă acestea ar lupta pentru cele mai nobile idealuri din lumea asta.

De ce maşina de spălat e în top 3 aparate vitale în casă?

Când eram student, exista în bagajul meu cu care mă întorceam acasă, la ai mei, un compartiment „haine murdare„. Nu intru în prea multe detalii. 😉 Spun doar că dacă era nevoie să spăl nişte rufe, procedam la fel ca şi ceilalţi colegi de cameră: puneam dopul la chiuvetă, puneam detergent în apă şi dă-i război. Nasol era că nu aveam în cămin maşină de spălat, deci ne descurcam cum puteam.

Hainele de care nu aveam neapărată nevoie ajungeau într-o pungă direct în compartimentul mai sus amintit. Acasă mama se ocupa mai departe să le redea strălucirea. 🙂 Adică intra în funcţiune bătrâna maşină de spălat a familiei. Ei, atunci, printre multiplele gânduri şi idei ale tinereţii, total diferite – recunosc – de ocupaţiile gospodăreşti, s-a strecurat şi dorinţa de a-mi achiziţiona o maşină de spălat. N-aveam chef să îmi exersez la nesfârşit dexteritatea în chiuvetă şi intenţionam să desfiinţez o dată pentru totdeauna compartimentul din bagajul cu care veneam pe la ai mei.

O perioadă n-a fost să fie. Nici cât am stat în chirie nu am scăpat de frecatul hainelor. Chestia asta şi-a lăsat o amprentă asupra agendei mele ulterioare. Ştiu, unii o să zâmbească ironic. „Mă, n-ai fost în stare să-ţi iei o banală maşină de spălat?!” Ba, am fost, când am avut banii mei şi locuinţa mea. A fost prima pe listă. Adică n-am conceput să nu am una în casă.

A fost una mai… suplă, pe măsura băii restrânse ca dimensiuni de atunci. 🙂 Cu încărcare verticală, tot pe motiv de spaţiu. I-am citit manualul de utilizare din scoarţă-n scoarţă şi am ales un program de 40 de minute: rapid şi eficient. Ştiam ce şi cum despre ea, dar mă rugam un singur lucru: să nu se defecteze. Că habar nu aveam unde să o duc şi cât o fi durând să fie repusă în funcţiune.

Acum nu-mi fac probleme: pe internet găseşti tot ce te interesează. Prietenul „Gugăl” îţi oferă răspunsul la orice întrebare. Afli toate datele despre profesioniştii care se ocupă cu întreţinerea şi repararea maşinii de spălat, plus sfaturi ca să nu ajungi prea repede cu ea la atelier. Evident, poţi descoperi care sunt cele mai frecvente greşeli în folosirea maşinii – dacă nu ştiaţi, chiar există o serie de erori pe care le facem cu toţii când folosim tehnica asta modernă de spălat. 🙂

Unora li se poate părea o non-problemă. „Ce tot ne zici atât de maşina de spălat? Se strică, o repari şi gata!” Corect… pe jumătate. Nu contează doar să o repari, contează şi cum o repari. Adică bine şi fără probleme ulterioare.

Washing-Machine-Expert-232x300

E important şi cine e personajul care se ocupă de resuscitarea aparatului. Clar că te interesează să fie un profesionist care să îţi asigure calitate şi promptitudine. Iar dacă s-ar putea să fie şi gratis ar fi ideal. 🙂 Glumesc. Dar un preţ bun tot ar fi bine să-ţi ofere, nu să-ţi golească portofelul, aşa cum aud că fac unii.

În plus, hai să o recunoaştem: aşa cum frigiderul e important ca să ne păstreze preparatele nealterate, aragazul ca să ne gătim mâncarea şi să nu dăm iama printre conserve, şi maşina de spălat ne oferă posibilitatea să arătăm ca nişte oameni civilizaţi, într-o lume tot mai atentă la imagine. Şi, de ce nu, să nu ne identificăm cu profilul de peizan (nu, nu mă refer la ţăranii autentici care-mi sînt simpatici) care-şi îmbrăca săptămâni la rând aceleaşi izmene, pe zi ce trecea mai jegoase şi mai pătate. 🙂

(ADVERTORIAL)

Paştele, între burtă şi suflet

Nu pozez în mironosiţă şi nici nu mă apuc acum să dau lecţii de morală. Evident că de Paşte am fost şi noi la cumpărături; am avut şi noi de luat alimente, sucuri, bere, condimente, ciocolată, cadouri. Facem parte dintr-o lume în continuă agitaţie şi urmăm cursul „fluviului” de oameni care curge mai ales spre marile centre comerciale din oraş.

Sînt, însă, câteva firicele, care se mai abat spre biserică. Oameni care lasă puţin deoparte alergătura după cumpărături şi îşi amintesc de suflet. Care uită câteva minute de grijile lumeşti şi ridică ochii spre cer, cu gândul la semnificaţia reală a Paştelui.

De Crăciun am transformat sărbătoarea Naşterii Domnului într-una a lui Moş Crăciun. În loc să coexiste, ultima a cucerit-o pe cea iniţială. Acum se face acelaşi lucru cu Paştele. Toată lumea se gândeşte la ce va aduce Iepuraşul. Peste tot, în magazine, vezi numai forme iepureşti, care te îndeamnă să cumperi de toate, indiferent că ai sau nu nevoie. Iar oamenii umplu magazinele şi parcările – aseară, la Era era parcarea plină, de exemplu.

parcare Era

În copilăria mea primeam cadouri de Paşte: haine noi. „Nu se cade să întâmpini Învierea în haine vechi”, zicea mama. Nu ştiam atunci de Iepuraş, dar mergeam să luăm paşte – pâine cu vin – împărţită la sfârşitul slujbei din noaptea de Înviere. Nu zic că eram credincos până în măduva oaselor, dar parcă pe atunci lumea se gândea mai mult la suflet.

E adevărat, dintotdeauna există pregătiri de sărbătoare, cu agitaţie, cu curăţenie, cu cumpărături. Dar cred că e bine ca măcar la marile praznice să punem pe primul loc sufletul. Să ne împreunăm mâinile şi să ne rugăm. Cu gândul doar la burtă am fi nişte animale ceva mai evoluate şi atât.

Vreau bicicletă! Ca să scap de nervi, parcare şi să fac mişcare :)

De când cu blocarea Pieţei Unirii, găsirea unui loc de parcare în zona centrală a Oradea a devenit nu aventură, ci o adevărată bătălie. Şoferii dau ture după ture, ca într-un final să pună avariile ca să pândească „vultureşte” ieşirea vreunuia din parcare şi să-i ia locul.

Există şi locuri secrete, mici insule binecuvântate, unde poţi parca fără tichet. Sînt numai pentru connaisseuri, care formează comunităţi ermetice şi nu împărtăşesc decât puţinor persoane traseul spre locul făgăduinţei. 🙂 Dar şi în cazul acestor zone e bine să te grăbeşti, să vii cât mai de dimineaţă şi să-ţi ocupi locul, altfel vine alt membru al „sectei” şi… n-are mamă, n-are tată, doar parcare. 😀

Într-o astfel de situaţie, care va dura încă trei sferturi de an, evident că lumea se gândeşte la soluţii de evitare a turelor-avariilor-parcărilor. Prima şi cea mai simplă este să ai o bicicletă. Ori, dacă nu o deţii, să o cumperi.

Am colegi care s-au încadrat mereu în categoria fericiţilor proprietari ai unor vehicule pe două roţi. De la ei ştiu cât de simplu e să vii de acasă la muncă pe malul Crişului, pe pista de biciclete, şi să nu-ţi baţi capul cu locul de parcare. O laşi în hol la Vulturul Negru şi gata. Fără tichet, ture, timp pierdut şi fără nervii varză.

E adevărat, eşti la mila vremii. Dar, chiar dacă mai cade câte un fulg şi vântul bate ca un suporter când pierde echipa favorită, 🙂 eu zic că numărul zilelor prielnice pentru pedalat va creşte exponenţial în următoarea perioadă.

Apoi am colegi care nu au avut bicicletă şi şi-au cumpărat. Am mers prin magazine, prin târguri ori au întrebat „profesioniştii” de unde, cât, cum şi când pot achiziţiona un astfel de vehicul. Cei mai mulţi s-au declarat mulţumiţi, alţii au recunoscut că mai bine mai încercau…

Eu fac parte din categoria celor care au avut bicicletă în copilărie, au abandonat-o  la vârsta tinereţii revoluţionare şi vor să îşi cumpere una la maturitate. 🙂 Sînt de părere că într-un oraş tot mai aglomerat, başca sufocat de şantiere, bicicleta e cea mai bună soluţie. Care poate fi aplicată şi în cazul în care ai chef de o ieşire în afara oraşului, spre Felix de exemplu. Te strecori lejer prin trafic, faci mişcare şi tragi în piept aer curat, acolo unde îl găseşti. 😉

De aceea, vorba economiştilor, am luat în calcul posibilitatea achiziţionării unui astfel de mijloc de locomoţie. Pe lângă discuţiile cu deja maeştrii ghidonului şi vizitele prin magazinele de profil, eu am ales şi varianta internetului. Aşa am dat peste site-ul unei firme româneşti, care produce biciclete DHS în Deva. Îs de-ai mei„, s-a mândrit dacul din mine. Dar nu doar asta m-a făcut să mă opresc la ei.

dhs_2645_white_

Mi s-a părut fain că băieţii de la Eurosport DHS au oferte pentru toată lumea, pentru orice buzunar. Adică vrei să te plimbi prin oraş îţi iei un DHS Confort-2811, vrei să te dai pe deal cu BMX-u’ pui ochii pe un mountain bike Full Suspension DHS Terrana 2645.  Ai un puşti plin de energie – îi faci cadou un ROCKET 2441 18V, iar pe nevastă sigur o faci să uite de inelul promis dacă, în schimb, îi iei DHS Citadinne 2636 – model 2015. Nouă, de efect şi mai ieftină decât inelul pomenit. 😉

Am enumerat doar câteva dintre modelele care mie mi-au plăcut. Şi care tocmai din acest motiv chiar sînt pe lista achiziţiilor din viitorul foarte, foarte apropiat. Recunosc că Terrana 2645 e preferata.  Mi-aş trece-o în proprietate, mai ales că primesc garanţie şi livrare în 48 de ore. Iar pentru doamna mea ar fi numai bună Citadinne 2636. Albastră ca diamantul. 😉

(ADVERTORIAL)

Muncile din săptămâna Paştelui

De când mă ştiu, am simţit altfel săptămâna dinaintea Paştelui. În copilărie, imediat ce treceam de Florii, câteodată chiar înainte, începea agitaţia. Se făceau listele cu cumpărături, se numărau banii necesari, 😉 se stabilea meniul – din care, chiar dacă nu-mi plăceau, făceau parte şniţelele din carne de miel. Totuşi, ştiam că o să compensez cu drob şi ouă vopsite – alea puse într-un ciorap, cu frunze şi trifoi culese din spatele casei, şi scufundate în vopsea.

Mie mi-a revenit întotdeauna sarcina de a face curăţenie în săptămâna dinaintea sărbătorii. 🙁 De mic am început-o cu aspiratorul în mână – ori cu mătura când era de făcut curat pe terasă ori prin curte – şi am terminat-o la fel. Ciudat pentru firea mea încăpăţânată, dar niciodată nu am comentat – mi se părea normal să-mi ajut părinţii chiar şi aşa.

Am crescut – vizibil 😉 – şi „apucăturile” de atunci au rămas, chiar dacă în forme uşor modificate. Adică sînt în continuare încăpăţânat, dar sînt şi acum şef de aspirator – mi se pare normal. Faţă de copilărie s-au adăugat alte atribuţii. Pentru că eu şi doamna mea ajungem în sat doar la sfârşit de săptămână, în perioada pregătirilor de Paşte intră şi muncile din sâmbăta Floriilor. Printre ele, curăţarea şi văruitul pomilor din grădină şi din stradă.

in livada8

La ţară nu eşti bine privit (asta ca să nu zic că eşti „vorbit de rău”) dacă nu ţi se vede albul de pe tulpina pomilor. Albul acela puternic, care iese în evidenţă din orice peisaj rural. De aceea, varul n-are cum să nu facă parte din  lista de cumpărături de sărbători. Abia după ce ai marcat cu bidineaua toţi pomii din stradă, curte şi grădină te poţi numi gospodar.

Nu se aseamănă cu lucrul în mină, dar îţi dă ceva dureri de spate şi îţi ia câteva ore bune de lucru. Am simţit-o şi anul ăsta, dar ce mai contează? Cine era ăla mândru seara, după o zi de lucru, că toţi cei aproape 40 de pomi/ pomişori din gospodărie sînt pregătiţi de sărbători? 🙂 Plus arta abstrată executată tot cu bidineaua pe capetele de pod al unui vecin.

Restul lucrurilor pe care le mai avem de făcut nu-mi ridică probleme. Cumpărăturile şi meniul de Paşte vor însemna mai mult consum de timp decât efort fizic. De aceea, spre deosebire de anii copilăriei, totul va fi gata în timp util. Nu ştiu de ce, dar demult, chiar dacă începea devreme, vânzoleala dinaintea Paştelui se încheia aproape de miezul nopţii Învierii; chiar şi atunci mai era câte ceva de facut, dar mama punea punct scurt: „Doar n-o să ne prindă Învierea lucrând.”

După care plecam la biserică, să luăm Lumina.

Oradea, luată de vânt

Am încercat senzaţia vântului care suflă atât de puternic încât te opreşte în loc. Se întâmplă acum, după-amiaza, în Oradea, deşi nici dimineaţă nu pot zice că intensificările au lipsit.

În afară că ne pune muşchii la lucru 😉 , încercând să-l înfruntăm, vântul are şi partea lui distrugătoare. Am văzut-o într-o scurtă incursiune în oraş. Panouri răsturnate, pungi şi hârtii purtate peste tot, dar şi bucăţi de tencuială smulse din faţada unei clădiri de pe Corso.

vant 01042015 vant 01042015 1 vant 01042015 2

Iar o atenţionare meteo zice că vuietul de afară va mai dura până spre seară. O să evit să merg prea aproape de clădiri şi să-mi las maşina lângă copaci.

Mai că aş prefera să plouă, decât să bată aşa vântul. 🙁

Cyrano – gulaş în pâine, costiţe şi bere, dar fără card

Ca de obicei, prefer să fiu sincer şi să v-o spun pe aia dreapta: când vine vorba de mâncare, prefer calitatea, nu cantitatea! Dacă se poată să vină ambele la pachet, nu mă supăr. 😉 De aceea, de multe ori prefer să mănânc acasă, unde Neia mea găteşte dumnezeieşte, iar eu sînt un truditor ajutor de bucătar. 🙂

Nu că nu ne-ar ajuta portofelul şi nici că n-am avea timp. Şi banii, şi timpul se fac. Mai greu e cu nişte preparate de bun simţ pe care să le serveşti în tihnă la un restaurant. Nu sîntem noi nişte fiţoşi, dar preferăm să nu-şi bată nimeni joc de noi şi de banii pe care îi dăm ca să ni se ofere cel puţin o mâncare decentă.

Sincer, nu sînt multe locuri în oraş unde să ai parte de o experienţă civilizată, indiferent că vrei să ai o seară în doi cu jumătatea ta ori una stropită cu nişte bere, alături de prieteni. În ăst din urmă caz, Cyrano poate fi o alegere relativ bună, mai ales dacă îţi mai vine câteodată să încalci principiul separaţiei calităţii de cantitate şi preferi să beneficiezi de câte ceva din fiecare.

Aşa că, dacă e seară şi ţi-e foame de mamifer sălbatic, te mai afli şi în oraş cu nişte cunoscuţi, te poţi abate pe la restaurantul cu nume de dramaturg francez.

Atuuri?

– e ultracentral, pe Corso, deci relativ uşor de ajuns. Plus că, dacă mergi seara, găseşti un loc unde să-ţi laşi maşina. În timpul zilei e nebunie.

– au un meniu bogat, cu de toate, iar preparatele sînt chiar bune. Recomandăm ciorba de burtă – pentru pasionaţi, gulaşul în pâine – nota 10 de la mine şi costiţele (chiar dacă sînt convins că-s semipreparate şi diferenţa faţă de cele proaspete, crude, se simte – pe lângă asta, am simţit lipsa unui sos din miere, aşternut peste costiţe. În rest, bune 🙂 ).

– servirea e rapidă, nu stai cu zecile de minute să aştepţi mâncarea. Asta deşi mai mult de jumătate din local e plin mai mereu.

– preţurile sînt decente – nici prea mici, nici prea mari.

– atmosfera e mişto, de pub, de cârciumă puţin mai elevată.

– programul: poţi sta, vinerea cel puţin, până la miezul nopţii. Suficient să mănânci, să bei o bere sau un vin şi să te simţi bine la o vorbă cu gaşca/prietenii/cunoscuţii

Cyrano mancare1 Cyrano mancare2

Să nu credeţi că totul e frumos, dulce şi roz, ca într-un background de Candy Crush Saga. Există şi partea ailaltă, care nu prea e pe placul clienţilor.

Aşadar, probleme:

– nu se poate plăti cu cardul. În era tehnologiei moderne, când putem plăti chiar şi online cam orice, la ei merge doar cash.

– faţa de masă de la noi, cam pătată. Mda, ştiu, sînt cârcotaş, dar chiar văd şi astfel de lucruri şi nu-mi prea plac.

– am nimerit la un moment dat pe un scaun care se clătina ameninţător, deşi mă menţin de ceva vreme sub suta de kilograme.

– chiar dacă sînt rapizi, civilizaţi cu clienţii şi corecţi, ospătarii mai scapă câte un dialog la distanţă cu strigături. Ceea ce nu e prea ok pentru cei de urechile cărora se sparg sunetele de înaltă… strigare.

Per ansamblu, localul e ok. M-aş întoarce pe acolo, măcar pentru babgulaşul în pâine şi pentru costiţe. Are trei stele de la mine. Cu indulgenţă, dar le are. 🙂