After Earth – peisaj printre stâncile de la carieră

Am profitat de o ieşire în natură duminica asta şi, printre mici, grătare, beri şi două porţii de bograci, 😉 am ieşit la o şedinţă foto la o carieră de piatră, unde funcţionează o balastieră.

balastiera imagini (3)balastiera imagini (14)

Peisajul e mai mult decât ofertant, chiar apocaliptic pe alocuri. De fapt, apocaliptic e cam dur spus. Din unele unghiuri apare ca şi cum omul ar fi dispărut de pe faţa pământului, iar lumea vegetală şi-a recucerit teritoriile pierdute de-a lungul mileniilor. Ori – alt scenariu – ceva roboţi uriaşi au cucerit valea şi o transformă după cum vor ei.

Stâncile sînt uriaşe, după ce din ele au muşcat cupele excavatoarelor, iar piatra a fost măcinată în imense malaxoare. Inima dealului a fost complet dezvelită privirii şi ai nevoie de ceva condiţie fizică să te caţeri printre pietrele rostogolite peste tot.

Chiar dacă DSLR-ul pe care tot mi-l promit mai aşteaptă să-mi intre în posesie, am folosit telefonul LG din dotare şi am purces la un photoshooting. 🙂 Care nu a ieşit deloc rău. Mă refer mai ales la următoarele fotografii:

balastiera imagini (9) balastiera imagini (10)

balastiera imagini (4) balastiera imagini (5) balastiera imagini (6) balastiera imagini (8) balastiera imagini (11) balastiera imagini (12)

Pădurea de schele din „Vulturul Negru” şi surpriza de sub tencuială

De câteva zile, s-a schimbat peisajul în Pasajul Vulturul Negru. În locul chefliilor, a amatorilor de cafea matinală ori a celor care îşi discutau problemele la terasele din zonă s-au instalat schelele muncitorilor care vor renova bătrâna construcţie.

N-am văzut asemenea agitaţie decât în serile de chef din Lord’s ori din Columbus. 🙂 Băieţii în salopetă s-au mişcat repede şi au ridicat o complicată pădure de schele care ocupă cea mai mare parte a pasajului. Dimineaţa îi văd de la geamul redacţiei, pe la înălţimea căruia circulă lejer. Parcă sînt colegii noştri. 😀

pasaj schele multe 280515

Chiar în primele zile, când băieţii nu-şi începuseră bine bătutul cu ciocanele în pereţi, barurile din zonă au avut curajul să-şi scoată mesele afară. Doar că mulţi clienţi au realizat că în felul ăsta au toate şansele să bea cafea cu aromă de tencuială, aşa că au preferat atmosfera sigură şi fără praf din interior.

Asta până când muncitorii vor termina organizarea de şantier şi chiar vor da drumul la treabă; atunci praful va deveni parte integrantă a pasajului. Probabil că multe baruri vor fi obligate să urmeze exemplul celui de sub redacţie, care a anunţat că revine în curând… la toamnă. 🙂

Deocamdată a apărut şi prima chestiune interesantă. De sub stratul de tencuială, dat jos de muncitori, s-au ivit vechi decoraţiuni, poate chiar cele originale care au împodobit pasajul la începuturile lui.

pasaj schele 280515

Seamănă cu cele din palat, doar au fost gândite de creatorii lor ca un tot unitar, nu? Cine ştie ce surprize o să mai scoată la iveală lucrările, care sînt abia la început.

Meniu de weekend, ca la ţară

Sînt mai multe motive pentru care îmi place să merg la ţară, în satul Neiei mele. Printre ele şi faptul că, o dată cu încălzirea vremii – cam din luna asta, aproximativ – dau startul sezonului de fript slănină ori de descântat cartofii şi grătare pe discul din dotarea gospodăriei. 🙂

Am început săptămâna trecută cu o paranghelie de tipul ăsta, care m-a măcinat în aşa fel încât am fost la un pas de o criză de fiere. Am învăţat din întâmplarea de debut de „grătăreală” şi sâmbăta asta am luat-o mai încetişor şi am condimentat slănina prăjită şi ceapa din jar cu una porţie Digenzim. 😀 Ca să fiu sigur că plăcerea de seara nu va fi dublată de o suferinţă în timpul nopţii ori a zilei următoare.

Ziceam de friptul de slănină de săptămâna asta. Nu puteam să las să treacă weekend-ul fără să înfing în ţepuşă o bucată de slănină, cu o „linie” de carne în vârf şi cu două cepe aruncate în jarul din deja pensionatul grătar, rămas fără picioare. 🙂 Nu-ţi trebuie multă pricepere să prepari nişte felii de pâine de casă, picurate cu untura sfârâindă şi stinse cu o gură de bere rece. 😉

slaninagratar

Recunosc că mi-a căzut tare bine un meniu pe care 99,99% dintre nutriţionişti l-ar indica drept „ucigaş” pentru sănătatea oricui. Dar eu sînt omnivor 🙂 şi mănânc orice: de la clisă friptă, la foie gras, de la cireşele din grădină, la fructe de mare. Şi sper să nu treacă weekend de vară fără nişte sfârâieturi de grătare în curtea de la ţară.

Eu şi „mă, ţavă!” (adică Youtube)

Acum şapte ani şi jumătate, la puţin timp după ce îmi inaugurasem blogul, îmi făceam intrarea pe un nou canal de pe internet – Youtube. Un fel de Facebook video, unde, în loc să postezi tot felul de creaţii literare proprii, prezentai filmuleţe filmate de tine sau de cunoscuţi. Acum Youtube are fix 10 ani, motiv pentru care fac o incursiune în istoria lui, văzută de mine. 😀

Pe atunci, în 2007, nu toată lumea avea camere video şi nici nu ştiu să fi existat telefoane capabile să înregistreze imagini în mişcare 🙂 . Aşa că erau destul de puţini utilizatori ai Youtube-ului – comparativ cu miliardul de astăzi.

Eu mă obişnuisem cu metacafe-ul şi cred, dar nu bag mâna în foc, că exista deja autohtonul 220.ro. Pe Youtube, însă, care împlinise deja doi ani şi jumătate pe atunci, am descoperit muzica anilor ’90, aşa că mi-am făcut cont şi am rămas acolo. 🙂

Dar nu aveam propria mea cameră video, aşa că primul clip încărcat a fost unul produs de un coleg de la tehnicul Transilvaniei TV – Scuty. Mi-a plăcut cum îl montase, i-am cerut permisiunea să-l urc pe proaspăt descoperitul Youtube şi asta a fost. 1039 de oameni l-au vizionat. 🙂

Au urmat tot felul de materiale TV, majoritatea realizate ori montate de mine. Altele erau primite de la colegi ori corespondenţi ai posturilor unde am lucrat. Mi-am creat propriul canal, care a adunat în timp 60 de abonaţi. Am avut cameră video, aparat foto şi apoi telefon „dăştept„. 😀

Cele 119 materiale postate pe canalul subsemnatului au adunat în timp 241.828 de vizionări. Cea mai accesată, cu 54.496 de vizionări, a fost, din păcate, o ştire TVS despre înmormântarea unei fetiţe. Pe locul doi (29.291 de vizionări) s-a poziţionat un material despre un accident surprins de camerele de supraveghere în Cluj – imaginile le-am primit de la corespondenţii TVS la Cluj-Napoca Alexandra Turda şi Emil Kovacs. Tot un corespondent al TVS Oradea, Cristi Axinte de la Timişoara, a dat clipul de pe locul trei (23.922 de vizionări) – cel referitor la descinderile DGA şi DNA la vama Stamora Moraviţa.

Cea mai vizionată creaţie proprie a fost postată la începutul lui 2010 şi arăta imagini de la inundaţiile din Girişu Negru. 2494 de acccesări a avut. 🙂

Au urmat trecerea la HD şi înmulţirea video-urilor personale. Ultimul clip propriu urcat pe youtube a fost cel despre fumul imens degajat de CET Oradea şi a avut parte de o postare separată. De aceea, închei cu penultimul clip, cel cu teckelul nostru, care nu înţelegea cum funcţionează maşina de tuns iarba. 🙂

P.S. Pe urmele mele calcă şi Vlad, cel mai fain nepot din lume. O face apăsat şi sînt convins că în scurt timp mă va întrece.

 

Între „da”, indiferență, boicot și numărul de votanți

Eu am o convingere clară: am ceva de spus, mă duc şi spun. Nu doar comentez pe blog sau pe Facebook, unde toată lumea e leul virtual care maschează mieluşelul din realitate. Ştiu că rezolv prea puţin dacă ideile pe care le lansez pe internet nu le pun în aplicare când am ocazia în lumea reală.

De aceea am fost duminică la referendum. De aceea mi-aş fi dorit să meargă şi orădenii. Să spună când au ocazia ce gândesc, indiferent că votau cu „da” sau cu „nu„. Chestia cu boicotul, lansată mai ales în comentariile de pe Facebook, e cu două tăişuri. Nu neg că sînt unii care chiar au interpretat neprezentarea la urne ca o atitudine de revoltă la adresa autorităţilor – un semnal că nu le convine proiectul de unificare. Dar să recunoaştem că mulţi, cei mai mulţi dintre cei 80% care au făcut orice altceva duminică numai la vot nu s-au gândit au suferit de indiferenţă. Nu le-a păsat de nicio culoare că în oraşul lor se discută despre o problemă importantă.

Dar printre ei se află şi virulenţii critici de ocazie, care, în faţa unei halbe sau la o întâlnire cu prietenii, disecă în amănunt de la preşedinte până la primar. Şi, evident, ei ar face totul de un infinit de ori mai bine dacă ar fi pentru o zi preşedinte/ premier/ primar/ şef de asociaţie. 🙂

Dincolo de toate acestea, mi-a atras atenţia un lucru la scrutinul de duminică: numărul votanţilor. Câţi sîntem până la urmă cu drept de vot în Oradea? Înainte de vot, autorităţile anunţau că pe listele electorale sunt 189.190 de persoane. Mi s-a părut prea mult. Nu de alta, dar la referendumul din 2011 aflasem că populaţia Oradei este de 196.367 de locuitori. (Datele statistice sunt pe saitul recensământului din 2011, la secțiunea Tab3. Populaţia stabilă pe sexe şi grupe de vârstă – judeţe, municipii, oraşe, comune.) Din aceștia, 26.294 aveau până la 14 ani, iar încă 10.244 aveau atunci între 15 și 19 ani.

Astfel, chiar dacă luăm doar 30 de mii de locuitori ai orașului care în 2011 aveau sub 18 ani rezulta că pe listele electorale ar fi fost atunci cel mult 167-168 de mii de orădeni. Dacă numărul minorilor din Oradea s-ar fi menținut constant până în acest an – și nu văd de ce ar varia prea mult – ar rezulta două situații:

1. Pe listele electorale ar trebui să fie până 170 de mii de orădeni cu drept de vot. Dar de unde diferența de aproape 20 de mii față de datele actuale?

2. Dacă datele din acest an ale autorităților ar fi corecte și pe listele de vot ar fi 189.190 de locuitori, înseamnă că, adunat cu numărul minorilor fără drept de vot – despre care presupuneam mai sus că a rămas constant -, Oradea are 215-220 de mii de locuitori. Și atunci am mai avea nevoie de Sînmartin ca să depășim limita celor 200 de mii de localnici, când deja am fi mult mai mulți?

Mai există o situație: dacă în Oradea sunt cu puțin sub 200 de mii de locuitori, scăzând cei 189 de mii cu drept de vot, rezultă că în oraș sunt vreo 10 mii de minori. De trei ori mai puțini decât acum 4 ani; sincer, mă îndoiesc.

Deocamdată nu am date să dau un răspuns la aceste întrebări și m-am mărginit să semnalez situația. Asta nu înseamnă că nu există o explicație și poate chiar una extrem de simplă. O să mă interesez.

Până atunci, azi vedem dacă avem încă un referendum de unire în Oradea. Consilierii locali vor decide în sensul ăsta.

 

De ce îmi place Oradea Mare, cu Sînmartin cu tot

Ştiu că opinia mea îi va enerva la culme pe opozanţii unirii Sînmartinului cu Oradea. Mi-o asum, pentru că aşa face orice om vertical. Cei cu bun simţ mă vor contrazice cu argumente şi le voi respecta ideile. Ceilalţi, care aruncă doar cu lături în persoanele care nu zic cum vor ei, să mă ocolească. Pe blogul meu nu accept atacuri la persoană şi nici măcar schimburi de replici aşa-zis „democratice”. Doar argumente sau opinii personale coerente şi de bun simţ. Chiar şi tranşante, dar cu respectarea unor minime reguli de civilizaţie.

Referendum 2015.pngsursă foto: referendumoradea.ro

Introducerea fiind făcută, trec la subiect.

Duminică voi vota pentru unificarea celor două localităţi. Din mai multe motive.

Unul dintre ele l-au descoperit strămoşii noştri, infinit mai înţelepţi decât generaţiile ultimilor zeci de ani: „în unire stă puterea”. Forţa unei comunităţi se traduce prin mărime şi prin relaţiile strânse dintre membrii săi. Cu cât sîntem mai mulţi, cu atât sîntem mai băgaţi în seamă, cu atât mai mult contăm.

Al doilea argument e cel istoric. Chiar Oradea a luat naştere prin unirea mai multor localităţi care existau pe actualul teritoriu al oraşului în secolele trecute. E în firea lucrurilor să ţinem cont de învăţămintele istoriei.

Recunosc că pe mine mă interesează mai ales argumentul economic. Eventuala unire de după referendumul din 10 mai ne poate permite atragerea mai multor fonduri europene de care oraşul – e drept, unul nu foarte bogat – are mare nevoie. Şi când spun oraşul mă refer şi la Sînmartin, care, deşi mulţi nu vor să recunoască, e legat de mult timp prin nenumărate fire de Oradea. Mulţi dintre locuitorii comunei lucrează în municipiu, au neamuri în oraş, fac cumpărăturile ori îşi dau copiii la şcolile din „Orade”. La rândul lor, sînt orădeni care şi-au făcut case pe câmpul dintre cele două aşezări, iar mulţi consideră ceva normal şi simplu să dea o fugă până în Felix, la o plimbare sau la ştrand.

Plus că, pentru mine, încă din timpul facultăţii Oradea şi Sînmartin erau „în aceeaşi oală”. 🙂 Cursurile le făceam în oraş, iar căminul în care am stat mai bine de doi ani – Casa Agronomului, actuala primărie – era în Sînmartin.

Mie-mi convine să fim mai mulţi şi asta să ne aducă mai mulţi bani pe care să-i investim în lucrări de utilităţi publice, ca să ne fie nouă bine. În drumuri, în servicii, în felul în care arată clădirile, în parcări, în tot ce avem nevoie să trăim civilizat la noi acasă. Să-mi facă plăcere să stau în oraşul meu, să am parte de curăţenie, fără poluare, cu servicii de calitate. Să atragem firme puternice în oraş, care să creeze locuri de muncă, iar noi toţi să ne permitem să trăim frumos. Să ne laude străinii, să ne pună pe lista locurilor musai de vizitat şi să vină să-şi lase banii aici.

E adevărat, drumul până în Sînmartin sau până în Felix va avea aceeaşi lungime ca până acum. Dar dacă îl faci la un preţ mai mic (cu autobuzul) sau pe o şosea ca-n palmă (aşa cum ni se promite că se va face de către autorităţile locale, că de CNADNR nu vreau să mai aud), parcă sună altfel.

Şi, să fim sinceri, Sînmartinul are nevoie de mai multe investiţii decât actuala Oradea. Măcar în oraş s-au adus bani, în comună eu n-am văzut multe schimbări. Iar dacă vin aceste fonduri (în folosul lor, repet) mi se pare normal ca beneficiarii să plătească impozite la fel ca toţi ceilalţi.

Nu-mi place să laud autorităţile. Evit să aplaud ceea ce fac edilii, pentru că eu consider că atunci când realizează ceva bun pentru localitatea lor îşi fac doar „meseria”. Pentru asta i-am ales. Dar nu mă pot abţine să nu apreciez eforturile lor de a explica de ce fac referendumul, de ce e nevoie de unire, ce avantaje aduce lucrul ăsta. Să-mi fie cu iertare, dar din partea opozanţilor nu am auzit decât critici. Nimic constructiv.

Pot să înţeleg că nu-ţi place un lucru. Dar spune-mi ce ai face în loc. Nu doar critica, dă-mi şi un proiect – altul decât cel propus de autorităţi, unul creaţie proprie, complet diferit dacă vrei – de dezvoltare a zonei şi sînt dispus să stau ochi şi urechi la tine. Dacă doar arunci cu venin şi îi faci pe cei care vor mai mult „profitori”, „neprofesionişti” ori „şmecheri”, m-ai pierdut.

Şi nu mă mai ia nimeni cu interese ascunse ale iniţiatorilor, fără să le precizeze. Sună doar a încercare de manipulare. Punct. Dacă are cineva probe, să le spună cu subiect şi predicat şi atunci o să fiu printre cei care votează NU la referendum. Dar nu mă insultaţi cu chestii de genul „tu nu ştii multe, dar nu-ţi spun ce”. Eu lucrez doar cu chestii argumentate.

Să nu credeţi că în campania pentru referendum au fost doar lucruri care mi-au plăcut. Nici vorbă. Jurnalistul din mine crede că, în timp ce orădenii au cam înţeles despre ce e vorba cu unirea, cei din Sînmartin au cam fost lăsaţi la o parte. Oamenilor de acolo nu li s-a explicat clar ce avantaje au, ce preţ trebuie să plătească pentru unire sau pentru refuzul de a se alipi Oradei. Pe limba lor, nu prin comunicate ori postări pe site-uri ori reţele de socializare. Aşa s-a ajuns ca ei să ştie despre unire doar că le va aduce impozite crescute.

Plus, concertul cu Voltaj, Antonia şi Velea este parcă decupat dintr-un plan de campanie electorală al vreunui partid. Pe mine nu mă convinge nimeni printr-un concert să aleg un lucru sau altul.

Ca o paranteză, mi-ar fi plăcut astfel de concerte – chiar mai ample, cu invitaţi mai răsăriţi – la Toamna orădeană. Din păcate, pentru festivalul tradiţional al oraşului se găsesc din ce în ce mai puţine fonduri – chestie care mă face să mă simt frustrat ca localnic. Închid paranteza.

Dacă vi se pare că am scris prea mult, mă revanşez cu concluzia: voi vota pentru unirea Sînmartinului cu Oradea. Dacă vreţi să mă contraziceţi, aveţi o zi şi ceva la dispoziţie. Dar, mai întâi, recitiţi, vă rog,  începutul postării.

P.S.1 Am amici care nu sînt de acord cu fuziunea. E alegerea lor. Îmi rămân la fel de simpatici. 🙂 Un referendum nu ne face să ne duşmănim. Eventual să vorbim mai mult ca altădată unii cu ceilalţi. 🙂

P.S.2 Opinia mea e strict personală şi nu implică în niciun fel postul de televiziune la care lucrez. Asta ca să fie clar.

Pe mine mă cheamă Mădălin Voicu. Câteodată sînt femeie

Să nu se teamă cineva că m-au părăsit neuronii şi IQ-ul mi-a ajuns la nivelul unui absolvent magna cum pahare al vreunei cârciumi rurale. 🙂 Din fericire, nu! Titlul de mai sus nu reprezintă o dezvăluire a adevăratei mele existenţe, ci concluzia unor „docomente” pe care le tot primesc atunci când trec pragul caselor de schimb din Oradea.

Până acum câteva luni – pe la începutul anului, de fapt – nu mă întreba nimeni de cartea de identitate sau „pe ce nume să fac bonul?„. Nici nu m-a interesat vreodată amănuntul ăsta, sincer să fiu. Prima care a spart gheaţa a fost o tanti de la un ghişeu care mi-a cerut buletinul. Când i-am zis că nu-l am, mi-a trecut un nume oarecare pe bon, însoţit de o serie şi un număr la fel de aleatorii.

De atunci aproape la fiecare schimb sînt întrebat de datele personale. Ridic din umeri, pentru că măcar cu atât am rămas din anii de facultate: să nu mă legimitez decât în faţa poliţiştilor. Şi acolo cu unele excepţii. 🙂 Aşa că primesc bonuri pe tot felul de nume. O perioadă mă distram şi le aruncam. Pe ultimele două le-am păstrat.

Sînt… parfum. 🙂 Unul atestă că mă cheamă Mădălin Voicu. 😀 E adevărat, sînt mai mediteraneean la ten, dar provin din strămoşi geto-daci. Nu că nu mi-ar fi simpatic senatorul cu fular, dar sîntem din două filme diferite. Pe lângă asta ştiu să cânt doar când tai iarba din grădină.

bon casa de schimb Madalin Voicu

Ultimul bon mi-a ridicat fireşti semne de întrebare. Am fost desemnat ca fiind de gen feminin.

bon casa de schimb femeie

Mi-am mângâiat gânditor barba de quattro giorni şi am concluzionat că tipul de dincolo de ghişeu era cu siguranţă un posesor al unor însuşiri neobişnuite: era clar că putea să-mi vadă vieţile anterioare. Într-una dintre ele oi fi fost vreo doamnă, dar cred că atunci am rămas fată bătrână. Nu de alta, dar nu mi s-a transmis în această viaţă niciun fel de atracţie faţă de partea masculină a speciei umane -o, happy day! 🙂

Dar, dacă mă uit mai atent, s-ar putea ca Adam să fie prenumele şi Bianca numele. Deşi sună mai ciudat ca pălinca făcută şpriţ.

Tone de fum și pulbere peste Oradea

Sâmbătă, 2 mai, venim spre casă dinspre Calea Aradului. Când să trecem peste podul Sovata:

– Tu vezi ce vine peste oraș?

Neia mea privea prin parbriz spre coșul CET-ului de unde vălătuci uriași de pulbere și fum se rostogoleau peste oraș. Pare o imagine ca lucrată în photoshop, dar e cât se poate de reală.

fum de la CET (1) fum de la CET (2)

Mi-am lăsat jumătatea acasă și m-am dus spre Borșului să văd poluarea în toată splendoarea ei.

Noroc” că în scurt timp a plouat şi a spălat atmosfera. Dar ce a ajuns pe sol… Asta ca să nu mă gândesc la ce am inhalat noi, orădenii, ani la rând. 🙁

Sper că noua centrală, cea pe gaz, ne va scuti de hidoşenia asta. 🙂

Presa tabloidă, cu bandă pe ochi

Despre fosta mea colegă de la Transilvania TV, Loredana Lascu, am scris cu mulţi ani în urmă. Mai precis, în 2008. Erau amintiri ale unui producător care a fost în regia de emisie pe când Lore prezenta jurnalul televiziunii orădene. Nimic de cancan, nimic tabloid.

Aşa am crezut eu. 🙂 Doi ani mai târziu presa tabloidă prelua pasaje de pe blogul subsemnatului, fără să mă întrebe, dar citând sursa. Au fost amestecate în acel articol tot felul de informaţii, unele ok, altele nasoale, unele verificate, altele nu.

În dimineaţa asta ce am scris pe blog a ajuns din nou pe un sait tabloid. De data asta materialul e astfel întors din condei încât să pară că eu aş fi declarat ceva băieţilor sau fetelor de acolo. N-am făcut-o, dar lor nu le-a fost ruşine să preia de pe blogul subsemnatului – insignifiant, dar al meu – citate întregi, fără să citeze sursa. 🙁 Nu că aş fi avut nevoie de publicitate, dar aşa era corect, iar eu ţin la reguli şi principii.

Articolul nu e semnat, aşa că nu am o persoană cu cine să discut. Nu să-i cer socoteală, ci să-i atrag atenţia că, dacă se uita puţin mai bine la ce am scris, observa că atunci lucram cu Lore Lascu, eram producător de ştiri – editor, din păcate sau din fericire, sînt de doi ani.

Şi dacă tot mi-a luat fotografia de pe contul meu de Facebook putea să evite să-mi pună pe ochi banda aia gri de prost gust. Tot ce postez – foto sau scris – pe blog sau pe reţele de socializare îmi asum. Nu-mi ascund identitatea şi nu cred că dacă aş vrea să o fac o bandă penibilă mi-ar păstra anonimatul.

Puteam fi măcar atenţionat că voi fi citat şi că mi se va folosi fotografia – în virtutea unor reguli imuabile ale breslei noastre; mai ales că nu era un subiect care ardea. Un simplu comentariu pe blog pe care îl citeam repede – am internetul activat pe telefon, astfel că sînt uşor de contactat. 😉 Plus ce am scris mai sus despre citarea sursei.

Şi, ca o părere personală, nu consider că a fi jurnalist înseamnă să faci un material de actualitate (?) doar din postări pe Facebook sau pe blog. Înseamnă doar că în acea zi nu ai avut subiect şi ai încropit pe repede înainte un material pe o idee venită după o căutare pe google.