Aniversare pe teren

Se zice că primeşti întotdeauna ce meriţi, dar şi ce ceri. 🙂 Regula dată de Divinitate s-a aplicat cum nu se poate mai bine ieri. Am marcat 17 ani de când am intrat prima dată într-o redacţie şi dimineaţa rememoram întâmplări din anii de presă: cum era pe teren, cum fugeam singur, cu camera în mână, la tot felul de evenimente, cum… etc.

Iar dacă mi-a trebuit asta, asta am primit şi ieri. Pe când mă îndreptam spre redacţie, pe la ora 9 fără ceva, deasupra oraşului am văzut elicopterul SMURD-ului. Mi-am imaginat că va ateriza pe stadionul FC Bihor, aşa că am virat în secunda doi spre zona respectivă. Mă gândeam că e vreun caz mai grav şi cine ştie ce poveste poate să iasă. Niciodată nu se ştie.

Am ajuns după ce elicopterul aterizase şi ambulanţierii duseseră targa cu un pacient spre aeronavă.

CAM02713

CAM02715

Am înregistrat cu telefonul mobil ce se întâmpla. Din fericire, nu a fost ceva grav. Doar pacientului îi era teamă să zboare cu elicopterul. A fost convins cu tact de echipajul elicopterului.

Băieţii de la pază mi-au spus că elicopterul mai venise de vreo două ori în ultimele zile, după ce şi colegii mei de la Digi24 Oradea îl mai filmaseră săptămâna trecută o dată.

Cu imaginile în „tolba” foto a telefonului, am ajuns la redacţie, unde colegul Niki de la sport avea nevoie de un operator care să îi ia un sincron. M-am oferit, mai ales că aveam o cameră deja instalată în cadrul de live din clădire. Cu puţin ajutor din partea lui Robi Rezmuves, am depistat schema de funcţionare a aparatului şi am trecut pentru a doua oară într-o zi în spatele camerei. Nu mult, trei minute, dar suficient cât Niki să aibă un sincron pentru o ştire cu un campion mondial la kick-box.

Aşadar, două filmări, după mult timp, chiar când mi se făcuse dor de ceva acţiune pe teren.

Acum, pe principiul că dacă aş vrea să ies pe teren mi se oferă imediat ocazia, stau şi mă întreb: dacă îmi doresc să am un cont baban, oare mi se oferă posibilitatea? Şi în cât timp? 😀 Că de muncit, nu mă dau în lături. O fac cât trei. 🙂

P.S. Cu ocazia asta am lansat şi noua siglă a canalului meu de Youtube, care va însoţi fiecare clip pe care îl voi posta. Nu-i chiar ceea ce vrea, dar merge. La un moment dat, când mă va lovi inspiraţia ori voi avea posibilitatea să apelez la un profesionist, o voi reface.

Jurnalist, după 17 ani

Când scriu postarea asta e trecut puţin de ora 7. Stau la masa din bucătărie şi încerc să mă trezesc cu ajutorul unei cafele cu lapte, aşa cum fac de ani de zile. Nu întotdeauna am fost atât de relaxat dimineaţa.

pen-pad-keyboard

sursa foto: www.wheelideas.com

Mi-amintesc că fix acum 17 ani, pe la aceeaşi oră, eram pe drumul dintre Beiuş şi Oradea – circulabil pe atunci. Mă duceam la interviul pentru angajare la „Jurnalul de dimineaţă„, unde aflasem că se caută reporteri.

Pe 29 iulie 1998 intram prima dată într-o redacţie. Timid, dar curios. Şi cu o dorinţă uriaşă de a învăţa, de a merge pe teren, de a scrie. 🙂 Sigur, habar nu aveam cu ce se mănâncă meseria asta, dar voiam să o fac pe moment. Eram convins că îmi va trece curiozitatea şi voi reveni la domeniul pentru care m-am pregătit în facultate. Mă gândeam că după un an voi merge la examenul pentru magistratură şi presa va rămâne doar o aventură.

Sînt în 29 iulie 2015 şi aventura în presă continuă. 🙂 Au fost 17 ani în care am văzut multe,  am aflat şi mai multe şi am învăţat câte ceva din fiecare lucru care mi s-a întâmplat şi de la fiecare om important pe care l-am cunoscut. Nu am avut parte de experienţe senzaţionale în fiecare zi – cum se întâmplă în presa centrală; am constatat însă că jurnalismul se poate face şi în provincie, chiar dacă „zeii” din Bucureşti ne privesc cu o superioritate doar pe jumătate explicabilă.

Am făcut şi greşeli (aş invoca faptul că e uman să dai rateuri, dar în realitate a fost vorba de neatenţie şi, uneori, chiar prostie), dar m-am şi mândrit cu multe materiale. Unii m-au înjurat, alţii m-au ameninţat – inclusiv că aruncă redacţia în aer (îţi aminteşti, Gabi Hizo? 😀 ), dar am fost şi felicitat.

Am trecut prin mai multe faze ale modului în care se făcea presă. De la buletinul de presă de la Poliţie, dactilografiat şi adus la biroul colonelului Tudor, unde trebuia să te duci personal ca să îl primeşti, până la mailurile de azi, la care sînt ataşate şi imagini, de nici nu mai trebuie să mergi pe teren. De la, încă, libertatea de a arăta cam orice la tv prin anii 2000 – inclusiv cadavre la morgă (mă bucur că s-au interzis acele imagini şi că s-au impus unele restricţii de bun simţ) – până la politica ultracorectă, pudibonderia şi chiar autocenzura multor „presari” din zilele noastre, când e recomandat chiar să eviţi să foloseşti unele cuvinte.

Am prins concurenţa aprigă dintre televiziuni din aceiaşi ani 2000, când în Oradea erau mai multe studiouri de televiziune – Antena 1, ProTV şi TVS, urmate apoi de al patrulea Transilvania TV. Se alerga după subiecte, reporterii munceau pe brânci, se făcea presă. Ne uitam unii la alţii la jurnale, sperând că nu am ratat o ştire ori că am dat-o doar noi, în exclusivitate. Fiecare voia să fie cel mai bun şi ne mândream – cel puţin cei pe care îi ştiam eu, pe eveniment – că munceam la un post sau la altul.

În continuare îmi place să simt adrenalina unui eveniment, să aflu cât mai multe şi cât mai repede. Nu-mi iese întotdeauna, dar măcar încerc. Întotdeauna e ceva de aflat, de învăţat.

În schimb, am ajuns acum să cunosc suficienţa unor reporteri şi nu numai, care cred că le ştiu pe toate, dar nu reuşesc să răspundă la banale întrebări despre propriile materiale. Care refuză fără motiv să facă un lucru, orgolioşi prin definiţie şi supărăcioşi ca nişte fete mari când alţii îndrăznesc să le atragă atenţia că nu e bine ce/cum au făcut.

Dincolo de aceste exemplare, sînt jurnalişti care îşi merită numele. Puţini, dar buni. 🙂

Nu mi-au plăcut niciodată politicienii, drept dovadă că am evitat mereu să mă intersectez cu ei. Pot număra pe degete la câte conferinţe de presă ori acţiuni politice am fost. Unii au încercat şi mai încearcă să-mi impună propriile păreri şi să ne trateze pe noi, pe jurnalişti, ca pe nişte subalterni. Poate cu unii le merge, cu mine nu.

M-am convins ce înseamnă politica la noi şi am preferat să nu am de-a face cu ea. Însă nu am ezitat să scriu despre cei care călcau strâmb, dar pozau în sfinţi. Am avut şi norocul ca majoritatea patronilor pentru care am lucrat să nu-mi interzică explicit ori să nu-mi impună ce şi cum să scriu.

Mi-au plăcut în schimb gospodarii din orice fel de instituţie, puţinii oameni care promit un lucru, tac apoi şi îl fac. Am cunoştinţe şi mi-am făcut surse printre poliţişti capabili, oneşti – da, da, sînt astfel de oameni – care îşi făceau meseria, în ciuda presiunilor. I-am respectat şi m-am bucurat că informaţiile pe care mi le-au dat s-au confirmat mereu, semn că au verticalitate.

Am fost de partea salvatorilor de la SMURD şi de la Ambulanţă şi am petrecut zile şi nopţi la rând, la filmări, alături de poliţiştii de frontieră şi cei de la Circulaţie. Am rămas în relaţii bune cu cei mai mulţi dintre ei, pe principiul „cine se aseamănă, se adună„. 🙂

Peste tot am găsit oameni faini, dar şi gunoaie. Ca în orice domeniu.

Despre multe aş mai putea scrie din anii de presă. Despre şefi de instituţii scorţoşi, despre purtători de cuvânt care se tem de presă ori care se trezesc noaptea ca să ne dea informaţii, despre multe cazuri interesante pe care le-am văzut, despre tot felul de oameni pe care i-am cunoscut. O s-o fac pe blog, în postări viitoare. Viaţa e lungă, iar poveştile faine. 🙂

E ora 12 şi am revăzut tot ce am scris până acum. Dau publicare şi mă apuc şi de alte lucruri. Am intrat deja în anul majoratului. De presă. 😀

 

Bronz, muncă şi… muşchi. Pe câmp, la baloţi

Când încă nu ştiam a buchisi slovele cărţilor 😉 bunica ne lua vara, pe câmp, la fân. Nu avea cu cine să ne lase acasă şi îi era mai bine să ne ştie mereu sub ochii ei. După ce clădea un „pulşor” de paie – o căpiţă mai mică -, ne punea pe noi, copii, în partea cu umbră a lui şi ne lăsa să ne jucăm, lângă un ulcior cu apă rece şi o traistă de mâncare. Iar la întoarcerea acasă ne căţăra sus, pe fânul adunat în căruţă. Mergeam aşa, mândri de noi, pe uliţele satului, până în gura şurii.

Sînt primele mele amintiri legate de munca pe câmp şi nu neg că am iubit acele vremuri. 🙂 Eram copil, fără griji.

Am crescut şi mai mergeam cu bunica la întorsul şi adunatul fânului de pe câmp. Nu mă mai jucam, ci luam furca de lemn şi o ajutam la lucru. Nu era uşor, nu era nici greu. Era o parte din copilăria mea.

Apoi nu am mai mers la fân. Crescusem şi aveam alte lucruri mai importante de făcut. Bunica s-a dus şi vremurile copilăriei au trecut o dată cu ea. Ce mai făceam pe câmp era să îi ajut pe ai mei la culesul porumbului, la udat ori la săpatul cartofilor la grădina de lângă oraş.

Mirosul de iarbă cosită şi cel de fân uscat sub soarele fierbinte al verii mi-au rămas în minte. Doar că era simplu să stai şi să priveşti spre câmp, amintindu-ţi chestii dragi din copilărie. Mai greu e cu munca. 😉 Mi-am amintit de asta weekend-ul ăsta, când am mers să-l ajut pe un vecin din sat să adune paiele de pe câmp.

la paie

Acum nu se mai fac „pulşori„, se fac baloţi. Care nu se mai leagă cu sârmă, ca pe vremuri, ci mult mai „eco„, cu un fel de aţă mai groasă, din material plastic. Şi-s al naibii de grei. 😀 Am simţit asta pe când îi ridicam ca să-i punem în căruţă.

Nu-ţi mai trebuie niciun antrenament la sală. Munca fizică, sub soarele dogoritor, îţi pune în mişcare până şi muşchii urechilor – dacă or fi dezvoltaţi 🙂 -, iar stratul adipos se topeşte ca un cub de gheaţă. Efectiv curg apele de pe tine. Plus că primeşti un „bronz de câmp„, comparabil cu cel de pe plajele mării.

la paie 250715

Evident, există şi o parte neplăcută a activităţii ăsteia. Praful, muştele şi micile, dar multele zgârâieturi pe mâini lăsate de paiele compactate din baloţi. Dar treci rapid peste ele. Cu un duş de vară, legat la robinetul din curte. 🙂

Soluţii simple şi ieftine împotriva codurilor de căldură

Dacă nu ai aer condiţionat acasă şi nici la birou 🙁 , dacă sistemul de climă al maşinii e fixat pe rece (16 grade, în funcţie de model) şi tu continui să te topeşti pentru că jetul de aer e mai cald ca atmosfera de afară (sfat: du-ţi maşina la service), dacă bei o băutură rece şi doar transpiri în loc să te răcoreşti (apropo de asta, în zonele deşertice băştinaşii beau lichide călduţe, nu reci) şi dacă te încăpăţânezi să porţi tricou chiar şi în casă, de teamă să nu-ţi vezi burta în vreo oglindă (mai lasă fast-food-u’ şi cola la doi litri), atunci e cazul să cauţi alte soluţii să te aperi de căldura nebună din zilele astea.

Evident, nu o să te apuci să cauţi last minute-uri prin Grecia, Turcia, pe Coasta de Azur ori pe Litoral. Acolo te-ai programat încă de pe când ningea afară şi, oricum, te duci spre acele destinaţii o săptămână pe an, după care te întorci la aceeaşi problemă nerezolvată. Iar dacă ai bani, iei un aparat de aer condiţionat acasă şi gata oaza în blocul încins de căldură.

Însă eu mi-am propus să vă arăt două soluţii ieftine de protecţie anticaniculă, altele decât parcul, Crişul, ştrandul ori umbrela pe care scrie Ursus, Heineken ori Coca Cola. Prima soluţie este… roşie, cu sâmburi. 🙂 Lebeniţă îi zice pe la noi, pepene verde îi spun vorbitorii limbii literare.

lebenita

bucata de lebenita lebenita1

Am nişte recomandări. Atenţie, în primul rând, de unde cumpăraţi lebeniţa. De preferat de la comercianţi care ţin sferele verzi la un loc umbros şi care nu-ţi vând un produs după ce l-au ţinut în prealabil câteva săptămâni în praf şi soare. Noi am luat două bucăţi dintr-un magazin, de la răcoare, şi au fost superbune – asta contrar părerii generale că lebeniţele din magazine nu sînt coapte, pentru că au fost culese devreme şi lăsate să îmbătrânească pe rafturi.

Eu recunosc că nu sînt fanul răspunsului pozitiv la întrebarea „Vă fac dop?” Nu, mulţumesc, nu vreau să-mi imaginez cât de (ne)curat este cuţitul ăla care se înfinge în pepene, pe unde a fost ţinut şi câtă lume a pus mâna pe el ori de câţi pantaloni a fost şters. Aşa că prefer să risc şi să iau lebeniţa fără dop ori să aplic alte metode empirice de stabilire a produsului proaspăt – bat în coajă, strâng lebeniţa în mâini etc. Nu garantez pentru rezultat, dar măcar sînt mulţumit că încerc. 🙂

Şi, ca ultimă chestie, prefer lebeniţele autohtone. Nu au stat mult prin TIR-uri şi sînt mai parfumate, mai aromate.

După ce am salivat doar la simpla imagine a fructului roşu, dulce şi aromat, vă expun a doua soluţie anticaniculă. Se aplică doar celor care au o casă la ţară ori la oraş sau prieteni ori rude care au casă la ţară ori la oraş: duşul de exterior. Efectul e garantat 100% de subsemnatul, iar preţul – că tot ziceam de soluţii ieftine – e sub 40 de lei, depinde de magazinul şi reducerea pe care o prinzi. 🙂

dus de vara

L-am luat weekend-ul trecut şi l-am montat imediat cum am ajuns în sat. Când simţeam că e mai cald decât pot suporta, m-am repezit sub el. Excepţional! E adevărat că apa se încălzea pe furtunul conectat la robinetul din curte, dar după ce trecea, venea apa semi-rece de la reţea. Pfaiiii, ce senzaţii de răcorire şi prospeţime! 😀

Ca să te uşti nu trebuie decât să stai vreo 10 minute într-un şezlong/scaun de plastic/bancă la soare. Capeţi şi un excepţional bronz de sat de câmpie. 🙂 Iar faza se poate repeta de câteva ori pe zi.

Mie-mi place să stau vara cât mai mult în aer liber, de aceea cele două soluţii îmi plac tare mult. Recunosc, însă, că sînt momente în care n-aş mai vrea să ies din casa din sat. Acolo e răcoare, e plăcut, dar, din păcate, nu sîntem acolo decât cel mult două zile pe săptămână. În rest, ne topim prin oraş. 🙂

Noroc că la birou nu-s mai mult de 23 de grade.

De ce să te limitezi la un cărucior simplu? Oferă-i celui mic o experienţă de plimbare inedită, cu un cărucior 3 în 1 modern

ilbambino

Vă pregătiţi de venirea pe lume a celui mai mic membru al familiei? Felicitări! Înseamnă că cel mic va fi cel mai norocos copil, atâta timp cât veţi avea grijă să îi oferiţi o creştere sănătoasă şi armonioasă. Şi cum puteţi face acest lucru decât prin cumpărarea unor accesorii cât mai folositoare? Unul dintre acestea este căruciorul, cel în care cel mic îşi va petrece mult timp din primii ani ai copilăriei.

Şi pentru că orice părinte îşi doreşte să cumpere ce-i mai bun pentru copilul său, atunci mai bine renunţaţi la clasicele cărucioare şi optaţi, mai degrabă, pentru unul mult mai folositor. Cărucioarele 3 în 1 sunt cele mai moderne accesorii pentru plimbare la ora actuală, cele care datorită numeroaselor componente cu care vin la pachet pot deveni o investiţie foarte bună.

Un cărucior 3 în 1 cu landou safety va face plimbările cu maşina mai sigure

Unul dintre cele mai importante avantaje ale unui cărucior 3 în 1 este că vine la pachet cu numeroase accesorii, pe care altfel nu va mai trebui să le cumpăraţi separat şi să cheltuiţi alţi bani. Printre acestea, unul foarte important este landoul, cel care vă va ajuta să îl luaţi pe cel mic cu voi atunci când călătoriţi cu maşina. Destinat mai mult primelor luni din viaţă, acesta beneficiază de un sistem Safety, care îl protejează în permanenţă pe cel mic şi va face plimbările mai sigure.

De asemenea, tot în cazurile în care obişnuiţi să circulaţi mult cu maşina, căruciorul 3 în 1 vă este iar de mare folos, întrucât vine la pachet şi cu un coş auto, echipat cu acelaşi sistem Safety despre care vorbeam.

Cât timp putem folosi un carucior 3 în 1?

Fiindcă e normal ca atunci când faceţi o astfel de investiţie să vă doriţi să vă bucuraţi de ea un timp pe cât se poate de îndelungat, aflaţi că puteţi folosi căruciorul 3 în 1 o perioadă de timp îndelungată. Tradus, asta înseamnă că atât cel mic, cât şi părinţii se pot bucura de foloasele aduse de astfel de cărucioare din prima lună de viaţă a celui mic şi până când acesta împlineşte vârsta de 2 ani. Desigur, în funcţie de modelul de cărucior ales, acesta poate fi utilizat şi după vârsta de 2 ani, fără să îşi piardă din proprietăţi.

Vreţi să economisiţi? Atunci alegeţi magazinul online cu cele mai bune oferte la cărucioarele 3 în 1

Fiindcă înainte de venirea pe lume a celui mic, cumpărăturile sunt pe cât de numeroase, pe atât de costisitoare, e normal ca părinţii să dorească să facă economii acolo unde acest lucru le este permis. Magazinul online ilbambino.ro este locul care te aşteaptă cu multe reduceri la toată gama de cărucioare 3 în 1, chiar şi acolo unde este vorba despre accesorii de plimbare de la cele mai mari branduri.

Pregătiţi-vă cum se cuvine de cea mai frumoasă perioadă a vieţii voastre, alături de Ilbambino.

ADVERTORIAL

Vânător de fulgere, la primul lui rateu. Mare de tot

Nu mi-aş fi închipuit sâmbătă dimineaţă, la început de cod portocaliu de caniculă, cu deja 30 şi ceva de grade la ora 11 şi cu un instrument anti-arşiţă montat în curte (îl prezint într-o postare viitoare), că seara voi vâna fulgere. De alea veritabile, nu poveşti şi metafore. Fulgere, tati, care fac să tresară orice martor la dezlănţuirea naturii.

Adevărul e că primisem pe mail nişte avertizări now-casting de furtuni, dar nu pentru zona satului. Mi-am dat singur o atenţionare meteo doar după ce am văzut umbra neagră care se întindea din ce în ce mai ameninţătoare peste aşezarea de câmpie. Am pus mâna pe telefon şi am imortalizat ameninţarea – ca să am dovada. Atunci am primit primul şut fotografic: neclaritatea instantaneelor. 🙁

nori peste satnori de ploaie peste Tinca

Am tot butonat telefonul, încercându-i setările foto, şi am sperat că am scăpat de problema lipsei de claritate. Am luat la ochi norii ce se prăvăleau parcă de peste tot. Unii păreau că se nasc direct din coşul de pe casă. 🙂

nori peste copacinorul iese ca un fum din cos

Numai că ploaia s-a comportat exact ca o mironosiţă. Timidă de numa’-numa’, s-a tot codit să-şi facă apariţia. Vreo două ore tot a tunat deasupra satului şi au tot fost câteva reprize de stropi minusculi aruncaţi parcă temător. 🙂 Abia după ce s-a învârtit prin zonă, torenţiala de vară şi-a făcut apariţia.

Atunci m-am apucat de vânătoare. 🙂 Am pus mâna pe LG-ul personal şi m-am aşezat la pândă. Şi pentru că la teoria probabilităţilor nu am fost atât de bun în şcoală pe cât mi-aş fi dorit, n-am reuşit să identific de prea multe ori locul unde apare fulgerul. Aşa că am avut rateuri cu nemiluita.

fulger anemic fulger anemic2 fulger anemic3

Am setat aparatul şi pe fotografie continuă – 6 poze la rafală; am pus şi pe maşina timpului, cea care arată cele cinci cadre dinaintea apăsării pe declanşator. Nimic.

Până într-un final, când am dat lovitura. M-am lăudat imediat cu ea lui Buni şi Neiei mele. Dar n-o pot posta pe blog. Am fost suficient de aiurit încât să nu o salvez. Am apăsat un buton aiurea şi… toată „vânătoarea” a fost un mare rateu. 🙁

Am încercat să o recuperez cu tot felul de programe de pe net. Nicio şansă… Supărat nevoie mare, am tresărit doar când am văzut că mai apar nişte fulgere în altă parte. M-am repezit la pândă, dar n-a ieşit decât asta:

fulger cat de cat dar unsharf

Dezamăgit, m-am pus pe banca din curte, cugetând la importanţa infinită a atenţiei la detalii şi la cât îmi mai trebuie până mă decid să-mi iau un aparat de fotografiat.

Concluzie: lasă telefonul să fie telefon, fotografiile se fac cu un DSLR! 😀

P.S. Cu ceva tot m-am ales sâmbătă seara. Cu o răcoare care le cam încurca planurile celor care şi le făcuseră în funcţie de codul portocaliu de caniculă.

Te-ai gândit vreodată că poţi slăbi fără sport? Încearcă cremele bio de slăbire şi tonifiere şi obţine o talie de viespe

creme bio pentru slabit

Orice femeie îşi doreşte să ajungă la nişte forme de invidiat, fără prea multe eforturi. Dacă nu vreţi să staţi cu orele în sala de sport, iar curele de slăbire prin înfometare nu sunt cele mai sănătoase alternative, mai bine optaţi pentru o soluţie de înlăturare a ţesutului adipos 100% naturală, fără durere şi energie multă consumată. Faceţi cunoştinţă cu noile creme bio de slăbire şi tonifiere din magazinul online Phyt’s, cele care, doamnelor şi domnişoarelor, vă vor cuceri prin rezultatele lor.

Cum ajută cremele bio la pierderea în greutate?

Dacă foarte multe dintre repercusiunile unor cure de slăbire cu pastile sau plante ciudate au avut ca efect depresiile sau numeroase afecţiuni ale organismului, practic, nişte creme bio nu îţi vor dăuna în niciun fel, ba din contră, te vor ajuta să scapi de grăsime într-un mod natural.
Ca să începem cu începutul, trebuie să ştii că numeroasele ingrediente bune din componenţa cremelor bio de slăbit de la Phyt’s România sunt şi adevăratele motive pentru care grăsimea este atât de uşor înlăturată. Papaya, algele marine, vitamina E, esenţa de bambus, pinul sau creţuşca sunt doar câteva din ingredientele folosite de producători pentru a da naştere unor cosmetice cu efecte miraculoase. Ce fac toate aceste componente? Prin acţiunea lor continuă, acestea ajută la menţinerea fermităţii pielii şi a supleţii ei şi redefinesc formele corpului, prin stimularea arderilor de la nivelul ţesutului adipos.
Folosite cu regularitate, aşa cum se spune şi în prospect, acestea vor da rezultate imediate, iar voi veţi avea formele mult dorite.

Care sunt etapele de folosire a cremelor de slăbit bio?

Pentru ca efectele să fie cele mult dorite, este normal ca femeile care folosesc asemenea cosmetice pentru întreţinerea corporală să respecte câteva reguli de utilizare. De aceea, magazinul de specialitate Phyt’s România are pregătite programe întregi de slăbire şi cosmetice potrivite pentru fiecare dintre ele.

Astfel, pentru a pregăti cât mai bine pielea pentru tratament, e nevoie să se facă, mai întâi de toate, un gomaj la nivelul stratului dermic, astfel încât să fie înlăturate şi cele mai mici particule de piele moartă. Practic, doar aşa crema va putea să intre şi în cele mai ascunse zone ale stratului adipos. Întregul procedeu se continuă cu crema stimulatoare de slăbit, cea care sporeşte fermitatea şi tonifică pielea. Iar pentru că în unele zone este mai greu să dispară stratul adipos atât de repede, magazinul online Phyt’s v-a pregătit şi un ser pentru slăbit dedicat zonelor rebele, cel care are proprietatea de a înlătura aspectul neplăcut al celulitei, de coaja de portocală.

Ce trebuie să fac pentru a putea cumpăra cele mai eficiente creme bio de slăbire?

Dacă vă surâde ideea de a urma un tratament de slăbire pe bază de cosmetice şi să obţineţi formele mult dorite, tot ce trebuie să faceţi este să intraţi în magazinul online Phyt’s România şi să comandaţi, în doi timpi şi trei mişcări, produsul dorit.

Redefiniţi conceptul de frumuseţe corporală, ajutate de cremele bio de slăbire şi tonifiere de la Phyt’s România.

ADVERTORIAL

Lecţie de civilizaţie, la numai doi anişori

Erau două. Îmbrăcate în fustele colorate specifice etniei, cu un batic înflorat pe cap – afară erau 30 de grade, dar pot să înţeleg tradiţia – şi cu la fel de obişnuiţii zeci de decibeli la nivelul cărora am observat că se poartă orice discuţie între membrii comunităţii respective.

Calcă apăsat şi mândru pe trotuarul din centrul oraşului. Una se opreşte şi se întoarce, strigând ceva din care am înţeles doar universalul „Băăăă!” 🙂 Din direcţia în care se uita vine fuga-fuguţa o puştoaică de nu mai mult de doi anişori, cu părul prins în codiţe (evident 🙂 ). Zâmbeşte, semn că nu a impresionat-o chemarea fermă.

Mulţumită probabil că piticul a revenit în raza ei, femeia se întoarce şi îşi reia mersul apăsat şi mândru. Nu înainte de a arunca o bucată de hârtie spre un coş pus la intrarea într-un magazin. Se vede că nu le are cu baschetul şi nu i-a văzut jucând pe băieţii de la CSM. 😉 Ratează, dar nu-şi face probleme. Îşi continuă mersul… no stress.

Din spate, fuga-fuguţa, vine „zâmbăriciul” care, surpriză, se duce spre hârtia căzută, o ia şi marchează un coş de sus. 😀 E observată de, bănuiesc, mama ei, moment în care se aud iar nişte strigăte, din care nu înţeleg decât, desigur, universalul „Băăăă!”

Puştoaica o ia din nou la fugă după cele două. În urma ei, trecătorii zâmbesc. Am primit cu toţi o lecţie de civilizaţie de la un copil.

Singura mea teamă e că prea mulţi „Băăăă!” ar putea-o face în timp să uite de impulsul de a ridica hârtia şi a o pune în coş… Indiferent că e din etnie, din majoritate sau din minoritate.

Iarba verde de acasă

Nu-i mai verde iarba decât în alte părţi, apa are tot două părţi hidrogen şi una oxigen, iar aerul are aceleaşi componente ca oriunde altundeva (poate în concentraţii diferite, dar, mă rog, înţelegeţi ideea 😉 ).

Dar mereu când ajung acolo mă simt ca reîncărcat cu energie. Aia specială, a locului în care m-am născut. Ştiu, se va zice că sînt un sentimental. Ok, sînt! Dar câţi dintre cei care citiţi nu simţiţi acelaşi lucru când ajungeţi în casa, strada, satul ori oraşul unde v-aţi născut?

Atmosfera de acasă ne linişteşte, ne aduce în prezent ceva din farmecul copilăriei – ştiţi, vremurile alea când nu existau probleme, iar singura teamă era că vacanţa mare e prea mică pentru câte aveam de făcut. 🙂

Am fost cu Neia mea la ai mei, în Beiuş, ocazie cu care am ajuns şi la grădina din afara oraşului. Cea în care, când e clară atmosfera – bănuiesc că după vreo ploaie torenţială – fratelo îşi ia binoclul şi priveşte spre munţi. Dacă vi se pare ciudat, recomand să faceţi asta când ajungeţi lângă munţi. Senzaţia e nemaipomenită: linişte, calm, contopirea cu natura. Am încercat-o şi eu, dar prin obiectivul camerei foto a telefonului. Nu-i pe de-a-ntregul aşa cum simţi în realitate, dar pe aproape. 😀

acasa acasa0

Iar dacă am ajuns în grădina de la marginea oraşului, nu m-am abţinut să arunc o privire spre dealul din apropiere, unde mai supravieţuieşte o pădure prin care, copil fiind, îl urmam pe tata, duminica, la cules de ciuperci. 🙂

acasa1 acasa2

Copacul 71

Ani la rând am fost prin Viena, dar abia acum am observat: fiecare copac din capitala Austriei – cel puțin în zona cartierului cinci, pe care o cunosc cât de cât – este numerotat. Pe trunchiul fiecăruia este montată o mică placă, pe care este inscripționat un număr.

De exemplu, chiar în fața blocului în care stăm crește falnic copacul 71.

pomi numerotati la Viena (4) pomi numerotati la Viena (5)

Dincolo de o bordură, alături de alți semeni, oferă umbră unei curți, dar și unei bucăți de parcare. E toaletat, aranjat și mă îndoiesc că se teme de drujbe. La fel arată și „simt” alţi câteva zeci din părculeţul aflat la nici 10 metri distanţă. Şi tot asta se poate spune desprecolegii” 2072 şi 2073, aflaţi pe o stradă paralelă.

pomi numerotati la Viena (1) pomi numerotati la Viena (3)pomi numerotati la Viena (2)

În capitala austriacă e plin de copaci. E adevărat, sînt întreţinuţi şi nu-s lăsaţi să crească în voie. Dar nici nu au doar rol decorativ. Au o coroană bogată, oferă răcoare şi un aer lipsit de praful şi poluarea din alte părţi.

Am constatat că vienezii sînt extrem de atenţi cu mediul înconjurător, pun mare preţ pe natură. Chestie de mentalitate, de educaţie şi respect, până la urmă.

Am căutat pe internet informaţii despre felul în care se face numerotarea copacilor în Viena, cine le ţine evidenţa – bănuiesc că vreuna dintre autorităţile publice – şi în ce condiţii sunt tăiaţi. Probabil nu am ştiut unde să caut, dar data viitoare când ajung prin Austria mă voi interesa. Poate mă ajută şi românii de acolo; printre ei sînt sigur că găsesc vreunul care îmi poate da un  răspuns sau să-mi spună unde să caut.