Înfometaţi şi înfriguraţi, dar cu telefoane de ultimă generaţie

– Le-am dat ce am avut de mâncare prin maşină: o conservă, nişte pungi cu ceva. Unul dintre ei tremura de frig, aşa că i-am dat o haină. Să fie a lui, să se învelească cu ea. Sînt vai de mama lor, mai ales copiii. Dar au cu toţii telefoane de astea, şmechere. N-ai tu mobil cum aveau ei.

refugiaţi Ungaria1a_20287828533_orefugiat cu o conservarefugiat cu haina

Pentru Sanyi Nyulas, colegul meu de pe DSNG-ul Digi24, plecarea de colo-colo, la transmisiuni, are şi părţi bune, dar şi dezavantaje. El obişnuieşte să le ia aşa cum sînt şi să se întoarcă din fiecare deplasare mai altfel cu o tonă de fotografii şi poveşti.

a_20287816373_orefugiați

Ultima dată a fost la graniţa dintre Ungaria şi Serbia, la Roszke, pe unde au trecut zilele trecute mii de refugiaţi. Evident că, pe lângă transmisiuni, a reuşit să facă zeci de fotografii şi să înregistreze câteva videouri cu telefonul. Majoritatea cu refugiaţi deznădăjduiţi, temători. Unii erau pesimişti, alţii optimişti. Pe faţa unor nu se citea nimic, alţii zâmbeau, alţii aşteptau.

A ascultat şi povestea de viaţă a câtorva dintre ei, puţinii care acceptau să vorbească. Unul a fost un bărbat (foto jos) a cărui soţie a fost împuşcată lângă el. Acum omul fugea departe de ţara lui, undeva unde cei dragi să nu fie ucişi de vreun glonţ rătăcit.

refugiat cu motocicletarefugiat cu nevasta

– I-am întrebat de unde au telefoanele. Prima dată n-au vrut să-mi spună. I-am lăsat să le încarce, deşi poliţiştii unguri n-au vrut la început să-mi permită chestia asta. Da’, no… Nu-s la ordinele lor. Atunci am văzut că-s telefoane performante şi am aflat de unde le au. Când au plecat din Siria sau de unde sînt ei, şi-au făcut abonamente, şi-au luat telefoane tari la preţuri de nimic şi ceau… Ştiau că nu se mai întorc niciodată şi nu le mai plătesc. 🙂

telefoane refugiati1refugiat cu telefon2telefoane in priza telefon in priza1 refugiati cu telefoane1 telefoane la incarcat

Dacă n-ar fi o chestie nasoală, profund ilegală, mai că aş aprecia felul în care s-au descurcat transfugii. Mai ales că am aflat că şi le-au luat şi cu internetul activat în roaming. Îmi imaginez ce pagubele le-au făcut operatorilor din ţările lor. Mai ales că, deşi se fereau de oricine din afara grupului lor, n-au putut să ascundă de Sanyi 😉 faptul că ţineau legătura cu cei de acasă – sau şi între grupuri – prin whatsapp.
În plus, aveau hărţi online sau downloadate şi ştiau pe unde să meargă.

– Era mereu un tip de care ascultau toţi. Un lider. Le zicea ceva în arabă şi tot grupul făcea ce zicea ei.

Poliţiştii nu puteau face decât să-i supravegheze şi să-i încarce în autobuze. La un moment dat, zice colegul meu, a venit şi armata, iar refugiaţii au primit apă. Probabil în autobuze ajungeau cei care nu fuseseră racolaţi de traficanţii de oameni.

multi refugiati politisti cu refugiati1 refugiati se uita pe tableta politisti refugiati2 politie refugiati refugiati cu cort

– Când am ajuns acolo, m-am oprit la o benzinărie să-mi iau o vignetă. Când am intrat în benzinărie, toate maşinile au pornit şi au dispărut. I-am întrebat pe vânzători ce s-a întâmplat şi am înţeles care era faza. În benzinăria aia erau maşini conduse de unguri, în general ţigani unguri, care îi luau pe refugiaţii ăştia şi îi duceau spre Austria. Erau maşini tari,4X4. Când aveau „marfa”, schimbau numerele cu altele de Austria şi du-te… Nu-i oprea nimeni. Când ne-au văzut pe noi, cu maşini de televiziune, au dispărut.

Într-o altă benzinărie, apropiată, erau la fel de multe maşini, dar cu şoferi sârbi. Traficanţii nu călcau unul pe terenul celorlalţi. Afacerea era afacere şi banii deloc puţini. Unii refugiaţi au recunoscut mai apoi că pe lângă miile de euro date traficanţilor, au băgat sute şi în buzunarele poliţiştilor din fiecare ţară prin care au trecut.

refugiati4 refugiat3

Privind toată nebunia asta, pun şi eu o întrebare o întrebare: de ce criza refugiaţilor a izbucnit acum? Război şi condiţii inumane sînt în ţările lor de mult prea mult timp ca ei să fi fugit într-un număr aşa de mare abia acum. Nu pot să nu observ o oarecare organizare în rândurile lor şi chiar o ţintă clar stabilită: Germania, cea mai puternă economie din Europa. Dacă o zgâlţâi puţin, loveşti, de fapt, în tot sistemul european. Dincolo de asta, rămân dramele…

Fotografiile îi aparțin lui Sanyi, iar mai multe găsiți pe pagina lui de Facebook.

Ca eroii să nu moară, hai să ne respectăm profesioniştii!

Când am intrat în presă aveam o părere duală despre poliţişti. Pe de o parte era imaginea formată din romanele poliţiste citite în adolescenţă, unde era mereu un detectiv/miliţian/comisar deştept-brici, care descâlcea toate cazurile. De cealaltă parte era Garcea, personajul idiot cu uniformă, care echivala pentru români cu orice agent care îi oprea pe stradă.

Pe scurt, ori eroi, ori proşti de bubuiau.

Soarta, prin mâna lui Narcis Fekete – şeful de la Jurnal de dimineaţă şi cel care m-a trimis pe eveniment, a decis ca ani la rând să am tangenţă cu oamenii în uniformă. Vreo nouă ani am fost acreditat pe Poliţie şi Justiţie. Aşa am ajuns să-i cunosc cât pe cât pe poliţişti. Pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Pe unii i-am apreciat, pe alţii i-am înjurat printre dinţi. Am încercat să-mi fac meseria respectând-o pe a lor, dar şi enervându-mă când nu obţineam întotdeauna informaţiile pe care le doream. Am prins şi  o parte din procesul greoi de schimbare a mentalităţii şi imaginii: din instituţia „miliţiană„, extrem de închisă, sperietoare pentru toată lumea, într-una deschisă, modernă.

luptatori in masina

De-a lungul anilor i-am văzut pe poliţişti mergând în misiuni cu Dacii mai bătrâne decât mine, dar şi primind maşini noi; dârdâind de frig în dricul iernii sau transpirând la 40 de grade la soare în timp ce periau zone întregi în căutarea unui suspect. I-am auzit vorbind mai colorat decât pe stadion, dar şi punând la punct interlopi cu ceafa groasă şi descoperind indicii acolo un novice nu vedea nimic. Ştiu că unii au îndurat şuturi din partea şefilor şi presiuni din partea „influenţilor„, dar au mers mai departe. Alţii, sătui de stres, program aiurea şi bani puţini, au preferat să plece în alte domenii.

Replica multora ar fi: „Şi-au ales meseria, asta e!” Da, dar e simplu să îi faci fraieri şi să-i înjuri când eşti cu prietenii la o bere ori acasă, la căldurică, în faţa televizorului.

Anii de presă alături de ei m-au făcut să înţeleg că, dincolo de uniformă şi atitudinea uneori prea rigidă, poliţiştii sînt oameni ca toţi ceilalţi. Au şi ei probleme de familie, rate la bancă, copii şi nevastă/soţ care au nevoie de atenţie. Au momente când şi-ar închide mobilul şi s-ar ascunde în deşert ori dintr’acelea când ar dansa pe manele, la vreo petrecere.

Nu-i pomenesc pe cei din Poliţie cu care am avut contre ori schimburi de replici sau ironii. Au fost câţiva, dar nu m-au impresionat niciodată. Banali – ca oameni şi ca profesionişti. Nu îi evoc nici pe cei care şi-au călcat în picioare onoarea şi au bătut palma cu interlopii. Au fost şi d’ăştia, că doar nu există pădure fără uscături.

Am păstrat în schimb respectul faţă de poliţiştii de la care am învăţat ceva, pe care i-am văzut că îşi fac meseria profesionist, că nu-şi bat joc de munca lor şi sînt enervant de corecţi; faţă de cei corecţi faţă de subordonaţi, pe care i-au protejat în faţa presiunilor de tot felul. Pe ei i-am ascultat şi ne-am strâns mâna, chiar dacă asta a însemnat pentru judecătorii armaghedoni ai presei bihorene că le-aş fi lins pantofii.

Când vorbesc de poliţişti, nu aduc în discuţie nici eroi, nici lepădături, ci profesionişti. De ei avem nevoie. Cu ei sîntem în siguranţă, pe ei trebuie să-i respectăm şi să le asigurăm condiţiile să-şi facă treaba. Şi să ne schimbăm şi noi: să fim aşa cum le cerem lor să fie – civilizaţi, corecţi, cu o gândire modernă, deschisă. Dacă înţelegem asta, eroii nu vor mai muri şi lepădăturile vor fi tot mai puţine.

Odihneşte-te în pace, Gheorghe Ionescu…

Citarea sursei şi durerea în… tastatură

Multă vreme a cita ca sursă un alt ziar/portal/post de radio ori TV nu făcea parte din stilul de lucru al jurnalistului român. Mai ales până prin anii 2000, cu excepţia atacurilor care se mai practicau între redacţiile din presa scrisă.

Nici nu se punea problema. Era un fel de subiect-tabu, care se discuta, eventual doar la o cafea, după şedinţa de sumar. „Da, mă, a declarat ăla pentru ziarul X că a furat, dar cum să faci referire la ziarul X? Să-i faci reclamă lu’ X? – era întrebarea care îţi era pusă automat.

Cred că atunci când au apărut televiziunile de ştiri s-a dat dezlegare la citarea surselor din presă. „Cutărescu a zis ceva la Antenă, la Pro ori la TVR. Apoi la Realitatea, RTV, B1 sau Digi.” Dezvoltarea internetului a contribuit şi mai mult la transformarea acestei reguli de bun simţ într-un obicei zilnic în presa de orice fel de la noi. Dincolo se practica de mult mai mult timp.

E normal să citezi declaraţia făcută la un post concurent, dacă o consideri importantă, cum la fel de normal e să scrii sursa. E şi un gest de curtoazie profesională între profesionişti, cei care se respectă ca jurnalişti, indiferent de patronii pe care îi au.

Nu întotdeauna e aşa. Exemplul recent e cel al lui Niki Mihalcea, colegul meu de la Digi24 Oradea, care realizează „Divizia locală„, emisiunea de sport a postului. Lunea asta i-a avut ca invitaţi pe Mihai Giurgiu, noul investitor al FC Bihor, şi pe Mircea Fodor, preşedintele executiv al clubului. La emisiunea lui Niki, Giurgiu a recunoscut că a doua zi va fi primit de AGA ca al treilea asociat al clubului şi va deveni preşedintele FC Bihor.  A fost o declaraţie în premieră, făcută în exclusivitate pentru „Divizia locală”.

Ştirea că omul de afaceri clujean va fi preşedinte al FC Bihor a fost publicată la scurt timp după emisiune (care s-a terminat la ora 19) pe două portaluri de ştiri din Oradea. (Pe al televiziunii a apărut la ora 21 – mea culpa, sînt în concediu).

Cu puţin înainte de ora 20 a fost postată pe bihon.ro. Nu se pomenea niciun cuvânt despre emisiune, dar nici nu erau oferite declaraţii din aceasta. E adevărat, nu a fost încălcată nicio normă şi nici nu era obligatoriu să ne citeze, dar era clar că materialul s-a născut în urma declaraţiilor făcute la „Divizia locală„. Dacă greşesc şi autorii aveau alte surse, îmi cer de pe acum scuzele cuvenite şi voi face rectificarea necesară.

Nu dau lecţii de jurnalism, nu am căderea să fac asta (mai ales că nici eu nu-s vreun sfânt şi am greşelile mele), dar cred era un gest de colegialitate ca Teo Biriş, un tip echilibrat, profesionist şi de mult bun simţ, să facă o referire la emisiunea lui Niki. Dacă preluarea clubului era anunţată în premieră de portalul de ştiri la care lucrează, eu puneam linkul către acesta sau specificam sursa. Ne inspirăm unii de la alţii, e o chestiune care se practică şi e normală, dar la chestiuni importante eu zic că e colegial să precizăm ca sursă a unei declaraţii/informaţii un coleg din presă.

Al doilea material a apărut pe Arena Bihoreană, unde Luci Popa spune că Giurgiu şi Fodor au fost invitaţi „în cadrul unei emisiuni tv„. 🙂 Acum, sincer, Luci, îmi rămâi simpatic în continuare, dar nu mă pot abţine să te întreb: chiar te durea tastatura să scrii numele emisiunii? Sînt convins că, atunci când te întâlnea, Niki îţi strângea mâna şi îţi mulţumea.

Recunosc, nu e vorba despre greşeli de presă. Dar te simţi bine când reuşeşti să scoţi o declaraţie interesantă la o emisiune şi te simţi şi mai bine când munca ţi-e recunoscută până şi de colegii din presă. Ca să nu mai spun de comentariile (pozitive, mai ales 😉 ) pe care le auzi după aceea în oraş.

P.S. Vreau să fiu clar: opiniile exprimate aici îmi aparţin şi nu implică în niciun fel postul la care lucrez. Cu alte cuvinte, am scris cele de mai sus ca jurnalist, nu ca angajat al Digi24.

After rain, în sat

Scuzaţi rongleza, dar mie-mi place cum sună în engleză „după ploaie” şi în română „în sat„. 🙂 Aşa că mi-am permis un scurt atac la limba română. Dar nu e ăsta e subiectul, ci fotografiile făcute după prima ploaie căzută în sat la sfârşitul celor vreo 10 zile de cod portocaliu de caniculă.

Nu-s nemaipomenite tehnic – sînt făcute, totuşi, cu un mobil. Dar mie-mi plac. 🙂 Culorile, mai ales, sînt faine. Enjoy! Adică… Bucuraţi-vă de ele! 😀

dupa ploaie in sat 160815 (2) dupa ploaie in sat 160815 (4) dupa ploaie in sat 160815 (6) dupa ploaie in sat 160815 (8)

 

Copilul plin de „energie”

Nu are mai mult de cinci ani, dar păşeşte voiniceşte în faţa mea, la ieşirea din magazin. Ţinea la subţioară două doze, parcă mult prea mari pentru metrul pe care îl măsura piciul. Mă uit atent: erau doze de energizant. „Din ăla roz, energigiazăr sau cum îi zâce”, după cum trâmbiţa, radioasă, tanti de la casă, într-o discuţie cu un alt angajat.

– Mă, ce faci cu dozele alea? Îţi place energizantu’?

– Îhî.

– Da’ ce-ţi place la el?

– Îi dulce.

Şi ieftin, îmi dă prin minte, după ce zilele trecute mai văzusem câţiva tineri „mediteraneeni” cumpărându-şi doar doze roz cu câteva bancnote de un leu. Dar parcă ăia erau mai spre vârsta majoratului, pe când puştiul cu care discutam nu avea nici carnet de note.

energizant1 foto: www.foxnews.com

– Mă, da’ nu-i bun. Te doare stomacul după ce-l bei. Nu mi-l dai mie şi-ţi dau în schimb un suc fără gaz?

– Îî.

Adică, o negare categorică. Mi-a venit să insist, dar piciul a grăbit pasul şi s-a dus spre parcul din apropiere. S-a aşezat lejer pe o bancă, a pus o doză lângă el şi pe cealaltă a deschis-o cu un gest de „connaisseur„. A luat o gură şi a privit în jur, apăsat, parcă, de toate problemele lumii moderne.

Totuşi, era un client mult prea tânăr al energizantelor. Ce energie în plus i-ar trebui unui puştan de vârsta lui, când la anii preşcolari eşti cel mai plin de viaţă? 🙁 Evident, el nu a făcut altceva decât să-i copieze pe cei mai mari. Pe lângă asta, angajaţii magazinului puteau să refuze să-l servească. Or fi având şi ei copii acasă şi sînt sigur că nu le dau să bea astfel de „bombe„.

Poate că legea nu interzice, dar eu zic că ar fi bine ca – la fel ca în cazul alcoolului (teoretic, că practic şi acolo e jale) – astfel de produse să nu le fie date celor sub 18 ani, indiferent că-i trimit tata, mama sau toţi vecinii de pe stradă.

P.S. Nu spun care a fost magazinul de unde puştiul şi-a luat „energia„. Ar putea fi oricare magazin din ţara asta, mai ales că am văzut astfel de întâmplări şi anii trecuţi, în mai multe oraşe.

Milionarul filantrop care nu e milionar şi cerşetorii care îl cred filantrop

Mă întreb câteodată dacă nu cumva sînt un milionar filantrop, dar, printr-o inexplicabilă greşeală în conexiunile mele neuronale, nu mai ţin minte lucrul ăsta şi mă cred un banal slujbaş în lumea presei. Am motive să caut răspunsuri la misterul ăsta.

Primo: conduc un Mercedes şi sînt luat la ochi de cerşetorii care abia aşteaptă să se facă roşu la semafoare ca să poată să-mi ceară „un leu, domnu’, să-mi iau şi io o pită„. Nu ştiu de ce, dar am un filing că puştiul murdar din cap până în picioare nu-şi ia pâinea invocată, ci banii pe care îi primeşte sînt aruncaţi pe multele grade ale vreunei poşirci dată pe gât de babacu’ beţiv ori de mă-sa, care l-a trimis la cerşit.

cerșetorfoto: www.ibtimes.co.uk

Secondo: când păşesc apăsat spre redacţie, cu geanta de laptop pe umăr şi cu privirea preocupată, 😉 sînt agăţat pe Corso ori prin centru de vreo madam în etate, cu fuste înflorate şi cu un număr nedefinit de linguri de lemn în mână, care îmi cere „un ban pentru copilu’ ista„. Oi fi având scris pe frunte numărul de zerouri din cont (aş vrea eu să am cont şi un 1 măcar în faţa multelor zerouri 🙂 ). Recunosc, câteodată îmi vine să le întreb dacă nu acceptă cecuri. Dar nu am chef de miştouri; nu de alta, dar sînt sătul de astfel de specimene.

Dau cu dragă inimă celor care simt eu că au nevoie. E o tanti pe Corso care vine şi oferă brăţări pe care nu ştiu dacă le-a făcut ea ori le-a primit de undeva. Neia mea şi fetele de la salon o privesc cu simpatie şi îi mai dau câte o bancnotă, fără să vrea ceva în schimb. Şi mai sînt câteva cazuri…

Dar celor în putere NU le dau nimic. Poate un sfat: „La muncă, frate, nu la întins mâna!” Sînt bărbaţi şi femei în putere care se plimbă toată ziua şi trăiesc din cerşit. Sînt atâtea lucruri de făcut şi pentru care se dă un salariu, încât ar putea trăi decent, cu familia lor cu tot. Dar câți dintre ei vor? Am pățit că i-am zis unuia că-l plătesc dacă dă cu mătura într-o parcare plină de mizerii. Mi-a trântit un „n-am timp io d’astea” și a plecat…

Iar în locul statului m-aș interesa de soarta ălora mici care cerșesc prin intersecții: i-aș duce la școală, le-aș da gratuit haine, mâncare, manuale și le-aș salva viitorul. Iar bătrânilor ce trăiesc din mila trecătorilor le-aș ușura ultimii ani din viață ducându-i la aziluri după felul celor din Occident, unde tanti asistenta nu-și bate joc de ei, ci îi îngrijește, și unde pot trăi în liniște.

Aș face astea și dacă aș fi milionar. Dar nu sînt. Încă. 😉

Zebre publicitare

Chiar mă întrebam când o să le vină rândul.

Până acum, zidurile caselor şi mai apoi stâlpii de orice fel – de lemn, metal ori beton – erau clasicii agenţi publicitari stradali. Oricine poate lipi pe ele/ei câte un anunţ sau un afiş prin care promovează un eveniment, oferă un serviciu sau dă de veste despre o vânzare/cumpărare/închiriere. Fără voia lor, zidurile şi stâlpii s-au transformat în zone de informare şi promovare.

Acum în Oradea a apărut zebra” publicitară. Eu zic că e mult mai de impact decât „colegii” descrişi mai sus. Pe lângă case şi stâlpi trecem deja fără să acordăm prea multă importanţă bucăţilor de hârtie care flutură de pe ele. În schimb, la trecerea de pietoni sîntem mereu cu ochii în patru, măcar pe principiul „fii atent pe unde mergi”. 🙂 Aşadar, „zebrele” sînt mereu scanate de pietoni, deci ofertante pentru publicitari. 😉

Un sait de recrutare a forţei de muncă – din câte mi-am dat seama – a ales să îşi „posteze” anunţul şi să se promoveze fix pe prima linie albă a „zebrelor” pentru pietoni.

zebre publicitare (1)zebre publicitare (2)

Impactul e garantat. Am văzut mai multe persoane care se opreau şi se uitau să vadă ce scrie pe asfalt. Investiţia în promovare e minimă: un şablon şi o cutie de vopsea, care îţi ajunge pentru zeci, poate sute de treceri de pietoni.

În schimb, nu ştiu cât de legală e o astfel de promovare. Din cunoştinţele mele de legislaţie rutieră, e interzis să fie pus ceva pe indicatoarele şi semnele de circulaţie. Dar asta o poate spune mai bine un expert în domeniu. Până atunci, inedita idee îşi arată efectul, în sensul că oamenii citesc anunţul pe care sigur l-ar fi ignorat dacă era tipărit şi aruncat pe un stâlp.

Sînt curios dacă impactul se simte în numărul de accesări ale saitului care îşi face astfel reclamă. 🙂

O fetiţă de 6 ani are nevoie de ajutor

Pe Vlad Plăcintă îl ştiu de pe Facebook. Ar fi cam greu să ne întâlnim faţă în faţă: între Oradea şi Botoşani e o distanţă cam lungă. 🙂 Dar niciodată nu se ştie pe unde ne duc paşii. Ştiu, însă, că Vlad are o inimă mare. Atât de mare încât încap în ea toate sufletele pe care vrea să le ajute. De aceea conduce o asociaţie cu nume predestinat: Salvează o inimă.

Ştiindu-l implicat în proiecte umanitare nu am ezitat nici măcar o clipă atunci când m-a rugat să scriu despre unul dintre cazurile de care se ocupă. A durat însă câteva zile până să pun mâna pe laptop şi să intru pe blog. Am avut câte ceva extra de făcut în afara lumii virtuale şi doar acum apuc să-mi respect promisiunea făcută amicului meu online. Ocazie cu care îmi cer scuzele cuvenite faţă de Vlad Plăcintă pentru întârziere. Sper să le accepte. 🙂

Vlad m-a rugat să scriu despre Elena Petică, o fetiţă de doar 6 ani, care suferă de luxaţie neurologică de șold drept.

Elena Petica foto: salveazaoinima.ro

Are nevoie urgentă de bani – nu puţini, dar nici mulţi – ca să aibă parte de o şansă la o viaţă normală. 18.500 de lei costă operaţia care va fi făcută la un spital din Bucureşti, iar alţi 5.000 de lei înseamnă transportul, cazarea, tratamentul postoperatoriu şi consultaţiile. Mama ei e singură, după ce soţul a părăsit-o, şi îşi creşte copila dintr-un venit lunar de 1.100 de lei.

Povestea copilei şi imagini înduioşătoare puteţi vedea pe saitul asociaţiei Salvează o inimă.

Oamenii au început să doneze, dar timpul e scurt. Până acum s-au strâns 7825 de lei şi mai sînt 41 de zile până la operaţie, perioadă în care mai e nevoie să se adune în jur de 16 mii de lei.

Dacă suferinţa unui copil vă rupe sufletul, dacă simţiţi că puteţi contribui cu puţin la alungarea lacrimilor din privirea lui, dacă vă îndeamnă inima să îi ajutaţi să aibă o viaţă normală, să ştiţi că o puteţi face. Oricând. Acum. Aici