De la o graniţă la alta, cu refugiaţii

Colegii mei de la Digi24 Oradea au relatat despre ce se întâmplă cu refugiaţii în Ungaria, în Serbia, în Croaţia şi în Slovenia. Au fost martorii multor întâmplări, unele violente, unele ciudate, altele pline de compasiune.

Fiecare are dreptul să trateze cum vrea problema refugiaţilor, în funcţie de datele pe care le cunoaşte.

Nu la asta mă refer acum, ci la fotografiile surprinse în timpul acestor deplasări de colegul meu Sanyi Nyulas, de pe DSNG. Sînt cel puţin interesante, cum este şi cea cu copilul care doarme la pieptul părintelui, undeva lângă graniţa croato-slovenă şi în Austria.

fetita refugiati Slovenia septembrie 2015foto: Sanyi Nyulas

Sanyi mi-a mai trimis câteva fotografii. Am observat că nu le-a pus pe Facebook-ul lui, aşa că mi-am îngăduit mie această treabă. Aşadar, mai multe fotografii găsiţi aici.

Scurt îndreptar despre cum să recunoşti specialiştii de care are nevoie maşina ta de spălat

Sînt mai multe lucruri pe care le apreciez la o persoană: corectitudinea, respectarea cuvântului dat şi a omului cu ori pentru care lucrezi, profesionalismul şi naturaleţea. Evident, sînt şi altele, dar astea le caut în primul şi în primul rând când am nevoie de un specialist care să-mi facă un serviciu. Iar când zic specialist nu o spun în sensul peiorativ. Ştiu că mulţi se cred profesionişti doar cu numele. E, pentru mine există un singur fel de specialişti: cei cu calităţile enumerate mai sus.

Greu de găsit? Hmmm, da şi nu, depinde de cum şi unde îi cauţi şi dacă te respecţi pe tine.

Să mă explic. Eu ţin la lucrurile mele. Am muncit pentru ele, mi le-am luat pe banii mei/ai familiei, aşa că nu-mi permit să le las pe mâna unora care se prezintă pe vreun portal de anunţuri drept genii ale reparaţiilor/zugrăvelilor/instalaţiilor de orice fel. Nu cred în genialitatea lor; m-am fript de câteva ori, chiar recent. Prefer să apelez la profesionişti atestaţi, oameni care au studiile, experienţa şi sculele necesare, care îmi dau garanţie şi nu-mi iau banii doar ca să vină să vadă aparatul. De admirat, pot să-l admir chiar eu, gratis. De reparat pe bune pot doar specialiştii.

Că sunt persoane care au calităţile enunţate la începutul postării m-am convins după ce, mânat de o experienţă personală cu un nenea reparator ocazional de maşini de spălat (unul de genul „n-are nimic, v-am curăţat-o un pic şi merge lux. 20 de lei vă costă”), am început să mă documentez pe net de ce aparatul din baie continua să se zguduie şi să facă nişte zgomote ciudate.

Aşa am ajuns pe pagina unor tineri din Bucureşti – masterservice.ro, care se ocupă cu – evident – reparatii maşini de spălat. Acolo am găsit explicaţii pe înţelesul meu de nespecialist despre ce poate să apară în neregulă la o maşină de spălat. Sincer, mi-a plăcut că nu m-au luat cu termeni tehnici şi cu figuri de genul „numa’ noi v-o facem ca nouă”.

Al doilea lucru care m-a făcut să rămân pe bucăţica lor de internet şi să citesc mai departe: au postat pe pagina lor o listă cu problemele des întâlnite la astfel de electrocasnice – asta ca să înţeleagă orice că nu pentru orice zgomot maşina se cere în service. Al treilea lucru, strâns legat de al doilea – sînt logic, nu? 😉 – a fost faptul că ei vin la domiciliul clientului şi fac constatarea GRATIS. Până la ei n-am auzit asta de la nimeni. Nici măcar la Viena, unde austriacul – instalator sau ce-o fi – te taxează de te ustură doar că-şi plimbă dorsalul până la „haus-ul” tău personal.

Aşadar, dacă tu chiar ai o problemă, ei îţi spun şi ori ţi-o rezolvă pe loc, ori, dacă eşti de acord, duc aparatul în service. Fără vrăjeli tehnice, fără abureli semantice din care să reiasă că maşina ta e o catastrofă. Pur şi simplu afli ce trebuie reparat. Aici intervine a patra chestie care mi-a plăcut maxim: au un mic depozit cu toate piesele de schimb necesare, pentru orice maşină (se pricep la orice marcă). Adică, nu mai trebuie să asculţi placa: „nu avem acum, sunăm la depozit şi o trimit ei în 5-7 zile. Lucrătoare.” Oamenii îţi respectă timpul, deci te respectă pe tine.

Nu-i cunosc personal, dar mi-a plăcut naturaleţea cu care şi-au prezentat afacerea şi în care au scris despre ei. Despre cei trei prieteni care au început acum 13 ani cu reparatul unor electrocasnice pentru cunoştinţe. Despre cum au învăţat şi au devenit mai buni în timp. Despre cum îşi respectă clienţii şi munca.

I-am simţit oameni deschişi, faini, naturali, punctuali şi corecţi. Profesionişti, genul pe care îl apreciez şi pe care îmi doresc să-i văd în orice domeniu.

Verdictul meu: dacă stai în Bucureşti şi ai probleme – inevitabile, de altfel – cu maşina de spălat, caută-i pe băieţii de la MasterService. Deocamdată eu încerc să rezolv o dilemă: cum să-i conving să deschidă o reprezentanţă şi în Oradea? 🙂

(ADVERTORIAL)

Câteva observaţii referitoare la violenţele de la Critical Mass

Ceea ce s-a dorit un marş pentru respect în trafic – între biciclişti şi şoferi – s-a terminat cum nu se poate mai urât la Oradea. Urmăriţi imaginile, dacă nu le-aţi văzut până acum (au fost postate mai multe pe internet), în care şeful echipei de italieni care lucrează în Piaţa Unirii e agresat şi maşina vandalizată după ce a insistat să treacă prin mulţimea de biciclişti şi chiar a lovit cu autoturismul o bicicletă – aşa se vede din imaginile primite de la amazingvisuals.ro.

italian critical mass (click pe foto pentru link)

Bănuiesc că se vor trezi pudibonzi care vor critica cuvântul „urât„, la fel cum unul se arăta afectat că ai mei colegi de la Digi24 Oradea au văzut violenţe marţi seara, la final de marş pe două roţi. Am fost catalogaţi „presă de foarte slabă calitate” doar pentru că am relatat ce am văzut, fără să ţinem partea nimănui.

Incidentul a născut discuţii între cei cu biciclete şi cei cu maşini, ca să mă exprim corect politic. 🙂 Evident că fiecare tabără o acuză pe cealaltă de cât de neatentă şi agresivă e în trafic. Uităm, însă, că nu există pădure fără uscături şi că respectul pe şosele exclude violenţa din partea oricui, în orice formă.

După violenţele de aseară – mamă, ce dovezi de „civilizaţie” – rămân nişte observaţii şi întrebări.

Despre italian. Nu avem imagini chiar din momentul în care şoferul a intrat cu maşina printre biciclişti – oricum, părerea mea e că nu trebuia să o facă. Cel puţin nu fără Poliţie. Dacă voia să ajungă la muncitorii lui, care am înţeles că lucrau în faţa Primăriei, puea să aştepte câteva minute, că nu se prăbuşea cerul. Iar dacă se prăbuşea, putea vorbi cu poliţiştii să creeze un culoar. Apoi s-a manifestat cu gesturi largi, nervoase: a coborât iniţial din maşină şi le-a cerut imperativ bicicliştilor să-l lase să treacă. Cei din urmă s-au iritat, cam pe bună dreptate, şi nu au vrut. A urmat manevra aceea periculoasă, în care era să dea cu maşina peste oameni, după care a început nebunia.

Dar s-a întrebat cineva dacă omul nu s-a enervat pentru că în zona unde muncesc colegii lui, într-un şantier, adică, vin mii de biciclişti, ceea ce nu-i ok deloc? Ori că, find străin, nu înţelegea ce i se spunea, ce se întâmplă? Nu că asta ar fi neapărat o scuză. Şi încă o chestie: lovit, înjurat şi privit cu ură de biciclişti, italianul a rămas pe loc şi nu a fugit. În schimb, a încasat un pumn pe la spate, de la o persoană care s-a „evaporat” imediat.

Despre biciclişti. Au fost provocaţi, e drept, dar reacţia lor a fost exagerată. Luneta maşinii italianului a fost spartă, vehiculul atacat cu biciclete şi pumni, şoferul lovit. Am înţeles că au fost şi pietre aruncate spre maşină. Asta înseamnă oriunde în lume dosar penal pentru distrugere şi violenţă. 

Adică, dacă italianul ne-a provocat şi a fost nesimţit cu noi, să fim şi noi la fel. Poate că şi eu aş fi reacţionat  nervos, dar sigur nu aş fi dat în maşină ori nu l-aş fi lovit cu pumnul pe la spate. Eventual, dacă aş fi fost în locul celui a cărui bicicletă a fost lovită, l-aş fi scos din maşină şi l-aş fi scuturat puţin, recunosc asta. Dar totul ţine de detalii, nu? Au mai fost apoi îndemnurile alea de genul „Dă-i în gură!„, „Pune-i cătuşele!„, inevitabilele înjurături – să zicem că e explicabil în mijlocul unei mulţimi agitate.

Despre autorităţi. Bicicliştii nu aveau ce căuta într-un şantier. Piaţa Unirii e o astfel de zonă, iar cine a dat autorizaţie ca 2000 de persoane să intre într-un perimetru cu lucrări cred că ar trebui luat la întrebări. Cred că bicicliştii se puteau opri în centrul civic, în parcarea din faţa catedralei şi erau la fel de vizibili. (Oricum, organizarea de şantier în zona centrală a oraşului nu există şi e problemă separată, care merită tratată într-o altă discuţie.)

Poliţiştii şi jandarmii au fost fermi cu italianul şi l-au scos din mulţime. Nu ştiu ce le-a făcut de l-au încătuşat, dar nu cred că trebuie să se ajungă la aşa ceva. Aştept rezultatele analizelor de sânge, pentru că mulţi ziceau că şoferul mirosea a alcool. Până nu am probe, ăsta e doar un zvon. În schimb, de faţă cu doi agenţi şoferul şi-a luat un pumn serios în cap, iar atacatorul n-a păţit nimic.

Oricum ar fi, am văzut o nouă demonstraţie de respect pe şosele. Şi oricine ar fi vinovat, incidentul nu trebuie ignorat şi e nevoie de măsuri. Sînt curios care vor fi acestea.

La surechi, cu must şi ace de la viespi

Au trecut câţiva ani buni de când în satul doamnei mele sărbătoresc, septembrie de septembrie, culesul strugurilor.

struguri (2)

E o zi pe care o petrec cu mâinile printre ciorchini, dar şi viespi şi albine, de care mă apăr doar cu o foarfecă de vie. Culmea, de fiecare dată am noroc 😉 şi scap neînţepat. Asta până ajung la etapa storsului boabelor de struguri, când inevitabil mă aleg cu câteva atacuri şi ace lăsate amintire în mâini. Dar m-am obişnuit – sînt imun. 😀

Una dintre viile din curte e fiica mea adoptivă. 🙂 Când am ajuns în sat prima dată era un biet fir, mic şi pricăjit. A beneficiat apoi de toată atenţia noastră şi s-a întins peste toată instalaţia, spre marea bucurie a „părinţilor„. Aşa că de câţiva ani avem parte de o recoltă frumoasă, indiferent de condiţiile meteo. Anul ăsta canicula a adus un strop în plus de dulceaţă în strugurii din curte.

struguri (3)struguri (1)

N-a contat că-s albi sau negri – nu-s adeptul apartheidului. 🙂 Indiferent de soi şi culoare, strugurii s-au făcut frumoşi anul ăsta. I-au cam atacat viespii şi albinele, aşa că am stabilit în familie că e e musai să-i culegem weekendul trecut. Am petrecut vreo două ore sus, pe scară, şi am reuşit să adun toţi ciorchinii. 🙂

struguri (8)

Am trecut apoi la storsul lor, folosind un utilaj tradiţional – evident – adus din vecini. N-a durat multe minute până ce covata dedesubt s-a umplut de must. N-a fost nici mult, nici puţin. Cu Neia mea împreună am scos vreo 20 de litri de must, din care o parte l-am pus la îngheţat, o parte – la rece în frigider, iar o parte am gustat-o. Şi am tot gustat până când stomacul a început să dea semne de nelinişte şi m-a trimis la un vals/tango/horă în camera aia unde se citeşte cel mai bine ziarul. 😉

struguri (5) struguri (7)

Vin n-am vrut să facem, dintr-un singur motiv: nu ne pricepem atât de bine şi preferăm să luăm de la alţii care ştiu să facă licoarea. În schimb, mustul ne iese bun de fiecare dată – că doar nu-i mare lucru să culegi struguri, să te înţepe vreo 2-3 viespi când îi storci şi să-i pui apoi în flacoane la rece.

Anul viitor va fi şi mai mult must. Must have. 😀 Nu de alta, dar via se tot întinde şi tare mă gândesc să ajut nişte fire tinere din grădină să se întindă pe gardul din apropiere şi să le trec pe rod.

Refugiaţii, Iohannis şi Beiuşul meu

105 foto: Sanyi Nyulas

În timp ce refugiaţii bat cu pietre la porţile Europei – chiar vor nemţii să-i primească cu bolovani cu tot? – politicienii se războiesc în declaraţii. Vorbesc de cei români şi maghiari, că ăia europeni sunt mai molcomi decât un ardelean într-o seară înstelată de vară. După ce au venit cu ecuaţii matematice – controversatele cote – diplomaţilor de prin Occident nu prea li se mai aude glasul şi i-au cam lăsat pe unguri, colegii lor din Schengen, să gestioneze singuri criza de la graniţa cu Serbia.

Ai noştri, voinici în declaraţii – ceea ce e simplu când nu la tine la frontieră e bătaie, au preferat să se ia de unguri şi să intre în contre care numai diplomatice nu au fost. Oare cum ar fi reacţionat autorităţile noastre dacă spre şi prin România se revărsa valul de imigranţi?

În schimb, mi s-a părut corectă şi elegantă declaraţia preşedintelui Klaus Iohannis în problema refugiaţilor: „Cred că fiecare stat membru are dreptul să acţioneze în funcţie de situaţia specifică pe care o are, conform capacităţilor şi posibilităţilor pe care le are.” Nu că aş fi remarcat prea multe alte declaraţii prezidenţiale. 😉

Şi tot despre refugiaţi discută şi beiuşenii mei. Vecinii mei (toţi ne ştim pe acolo, măcar din vedere, că oraşu-i mic 🙂 ) sunt nelămuriţi: cum a ajuns internatul de la Medie2 (liceul pedagogic, pentru necunoscători) loc de cazare pentru eventuali refugiaţi? Săptămâna trecută Inspectoratul Şcolar punea pe lista posibilelor locaţii pentru imigranţi şi 100 de locuri în internatul din Beiuş. Trec peste faptul că nu-mi dau seama cui i-a puiat mintea o asemenea enormitate: să pui oameni necunoscuţi printre elevi. Trec şi peste faptul că petiţiile online – ca şi cea la care au apelat internauţii din Groapa Binşului – nu produc niciun rezultat (daţi-mi un exemplu contrar şi vă cred.)

Dar trebuie spus un fapt: n-o să vină niciun refugiat în Beiuş. Fără supărare, dar ce să facă într-un loc în care nici localnicii nu (prea) au alternative?

 

O lacrimă de copil

Pentru mine e cea mai expresivă fotografie pe care am văzut-o de când a început toată nebunia asta cu refugiaţii. E imaginea unei fetiţe, care se ascunde după tatăl ei şi pe obrajii căreia se prelinge o lacrimă. A fost surprinsă de colegul meu Sanyi Nyulas, lângă Roszke, în Ungaria.

copil plangand in Ungaria, langa Roszke

Copiii şi politica nu ar trebui să aibă nimic în comun. Noi, oamenii mari, de multe ori prea preocupaţi de probleme lumeşti, de lupta pentru ziua de mâine, de dominaţia mondială ori de războaie economice, uităm de sufletul lor inocent. Îi târâm prin noroaie, le sfâşiem copilăria şi îi închidem în spatele unor garduri de sârmă ghimpată.

Copiii refugiaţilor trăiesc alături de părinţi drama rătăcirii în lume. Credeţi că nu-i doare că au plecat de acasă, că şi-au pierdut prietenii, tovarăşii de joacă şi că ajung în ţări străine, unde sînt primiţi cu răceală? Ca să înţelegeţi ce simt, puneţi-vă câteva clipe în locul lor…

Din criza refugiaţilor asta e partea care îţi rupe sufletul. Ca să şteargă lacrimile unui copil, un om normal ar renunţa la orice şi, sînt sigur, ar face orice.

Să nu se înţeleagă că mi-am schimbat părerea referitor la imigranţi. Sînt convins în continuare că asistăm la o venire organizată a sirienilor şi a altor neamuri în Europa. Sînt de acord cu măsuri ferme de oprire a şuvoiului de refugiaţi, dar cred că toţi marii şefi de guverne, de stat, de instituţii internaţionale pot acţiona ÎMPREUNĂ corect şi mai uman decât o fac acum. Imigranţii nu au nevoie de bastoane peste spate, de dormit sub cerul liber şi nici de aplauze la sosirea în gări ori de vorbe prietenoase, rostite cine ştie cu ce interes ascuns, de un premier, cancelar sau preşedinte. Ei au nevoie să fie trataţi CORECT şi UMAN şi trebuie să se comporte CORECT şi LEGAL. Cred că atât refugiaţii, cât şi autorităţile din fiecare ţară trebuie să respecte legile după care ne ghidăm noi, europenii.

Dacă refugiaţii nu înţeleg asta, cu regret spun, dar nu au ce căuta aici. Nu putem să convieţuim împreună dacă nu se adaptează felului european de a trăi. Dacă mai-marii continentului nu înţeleg asta şi nu-şi protejează locuitorii respectând legea, atunci nu-şi merită funcţiile.

Aştept ca Sanyi să se întoarcă la redacţie şi să-mi spună povestea fotografiei. 🙂

Mai multe fotografii de la Roszke, pe pagina de Facebook a lui Sanyi Nyulas.

Tupeu de borfaş: cum să furi o bicicletă din faţa proprietarului

– Pfuuu, asta îmi lipsea…

Aplecat peste roata din stânga a maşinii personale, încerc să-mi dau seama de ce cauciucul e mai moale decât celelalte trei bucăţi din dotarea autoturismului. Nu văd nimic suspect, dar decid că e cazul să verific mai amănunţit – o roată nu se dezumflă de capul ei. Mă temeam să nu fi colectat vreun cui sau nişte bucăţi de sticlă, mai ales că în urmă cu o seară în parcare văzusem nişte cioburi aruncate aiurea, printre maşini.

Aşa că iau punct-reper un OMV din apropiere şi, după ce folosesc una dintre pompele lor, conchid: e nasol. În roată presiunea era de 1,8 atmosfere, cam mult sub cele cele 2,2 pe care le avea normal.

În ciuda constatării, nu aflasem cauza pierderii de presiune, motiv pentru care m-am îndreptat direct spre vulcanizarea de pe Ady Endre. Ştiam că e non-stop – era spre 7 seara – şi că băieţii sînt ok. După o scurtă analiză, unul dintre angajaţi îmi face rezumatul: cauciucul nu are nimic, e ceva la jantă, dar se rezolvă repede şi uşor.

vulcanizare Ady Endre

Perfect, îmi zic. N-aveam chef să aştept şi nici să plătesc prea mult pentru o pană. Omul se mişcă repede, rezolvă problema şi pune roata la loc cu o dexteritate care mă convinge să-i las şi un mic bacşiş. Îl rog, înainte să plec, să verifice presiunea şi în celelalte roţi. Nu ştii niciodată!

– Cât avea?

Tipul de la vulcanizare nu apucă să-mi spună dacă roata din dreapta era ok sau nu. Auzisem un zgomot în spatele meu, dar nu-i dădusem importantă. Chiar dacă în curte era doar maşina mea, la vulcanizare se mai aflau un angajat şi un bărbat de la magazinul de anvelope, aflat în aceeaşi curte. Aşa că oricine putea produce zgomotul. Nu de aceeaşi părere era băiatul ce verifica presiunea.

– Băăăă! Ce faci? Staiiiii!!!!!!!!

S-a ridicat brusc şi, după o secundă de nelămurire, a aruncat furtunul de aer comprimat şi a luat-o la fugă, spre poartă. Mi-am întors privirea la timp cât să prind câteva frame-uri din pedalarea furioasă a unui tip care a virat brusc spre stânga, ieşind din câmpul vizual al subsemnatului. În urma lui alerga ca la suta de metri băiatul de la vulcanizare, înjurând în maghiară de toţi sfinţii şi enumerând „metafore” de prin cartier.

– I-a furat bicicleta? Era bicicleta băiatului. F…! I-a furat bicicleta!!!

Celălalt angajat ajunsese în fugă lângă mine şi întreba ba în română, ba în maghiară ce s-a întâmplat. Ne uitam amândoi după biciclistul fugar şi urmăritorul lui. Nu ştiam încotro au luat-o, atât de repede se petrecuse totul. Realizam că nu am printre gene nici măcar una care să semene cu a lui Usain Bolt, aşa că i-am propus scurt colegului păgubitului:

– Hai să-l urmărim cu maşina mea!

– Las’ că fug cu a mea.

N-am apucat să mai zic nimic. Omul s-a urcat într-o maşină verde, parcată chiar în curtea vulcanizării şi a demarat ca la curse. M-am întors şi am văzut o altă bicicletă aruncată pe jos, chiar în spatele maşinii mele. Atunci s-au legat unele chestii: necunoscutul intrase pe uşa larg deschisă, a profitat că nimeni nu era atent la el, a abandonat bicicleta cu care venise şi a luat-o pe cea de la vulcanizare, proptită doar de nişte obiecte de metal din curte. Apoi a ţâşnit.

– I-a furat bicicleta băiatului. Bicicletă scumpă… o mie de euro zicea că a dat pe ea. Cum naiba a avut atâta tupeu să intre într-o curte unde mai erau oameni? Îi şi prost: avem camera de supraveghere care l-a înregistrat.

Bărbatul de la magazinul de anvelope era surprins de tupeul golanului. Mă uit spre camera video: filma exact locul unde hoţul dăduse lovitura. Eram sigur că-l filmase la marele fix.

– Hai să vedem dacă l-a înregistrat pe individ, îi propun omului şi intrăm împreună în magazin, unde avea calculatorul legat la sistemul de supraveghere.

E agitat şi afectat de cele întâmplate. Încearcă să deruleze imaginile înapoi, dar realizează că nu are parola sistemului, ca să intre probabil în setările de administrare. Renunţă şi se uită lung spre curte:

– Omu’ ăsta nu şi-a ales bine ziua ca să ne fure. Azi a murit unul dintre angajaţii noştri. Acum vreo trei ore, la Oşorhei. Mergea pe drum şi l-a lovit unu’…

În curte, lângă o motocicletă verde, tuningată, ardeau nişte lumânări. Era clar: hoţul nu-şi alesese bine ziua.

motocicleta in memoriam

– Nu l-am prins. Pedala ca nebunu’. Da’ a plecat colegu’ cu maşina după el. Să-mi bag…

Tânărul de la vulcanizare se întorsese şi spumega de furie. Şi-a descărcat-o cu un şut năprasnic în bicicleta abandonată de hoţ. A dat cu atâta forţă încât vehiculul pe două roţi a zburat cât colo şi mi-era că tipul îşi luxează sau îşi fracturează piciorul – nimerise cu tibia partea metalică. Încă nervos a luat cheia şi furtunul şi s-a apucat să desfacă roata altei maşini care ajunsese în curte.

Spera ca al lui coleg să-l fi prins pe fugar. Dacă nu… Dar n-a fost cazul să se gândească la alternativă. Maşina verde şi-a făcut apariţia după câteva minute, iar de la volan a coborât triumfător celălalt angajat.

– O să-mi faci maşina, a strigat către colegul lui, arătând spre capota uşor zgâriată. N-a vrut să oprească, da’ l-am lovit cu botul maşinii şi l-am prins. Cred că era beat sau… L-am lăsat cu unu’ (cred că vorbea de un cunoscut de-ai lui, n-am înţeles prea bine) şi am chemat Poliţia.

Îl prinsese undeva spre strada Eminescu, la vreo câteva sute de metri depărtare şi-l lăsase în grija unei persoane. I-am zis băiatului de la vulcanizare că, dacă are nevoie de mine ca martor, îi las numărul meu de telefon. Mi-a mulţumit, dar nu avea nevoie. Am plecat ca să-l găsesc pe suspect, să-l filmez – na, deprinderi de jurnalist „bătrân„. 🙂 N-am apucat, deşi l-am găsit: telefonul mi-a făcut figura şi bateria a sucombat când aveam mai mare nevoie de ea. 🙁 🙁

Individul a fost luat pe sus de poliţişti şi dus la audieri. A doua zi am aflat că atunci când i-am zis tupeist greşisem pe jumătate. Era dublu tupeist, de două ori borfaş adicătelea. Din buletinul de presă al Poliţiei am aflat că şi bicicleta pe care o abandonase în curtea vulcanizării fusese furată. O luase cu câteva minute înainte din faţa unei biserici. Mai bine dădea nişte acatiste.

La graniţa dintre vară şi toamnă

Nu ştiu ce cred alţii, dar bănuiesc că mă aprobă: vara asta a fost una dintre cele mai calde ever. Am avut cod roşu de caniculă prin Bihorul natal, au fost 38-39 de grade zile la rând, iar pe drumul dintre parcare şi redacţie simţeam că trec prin mai multe saune. Iar nopţile… pfuuuu, nu ştiu dacă a fost vreuna pe care să o dorm cap-coadă fără să mă trezesc de câteva ori să mă hidratez, să mai deschid un geam ori să schimb tricoul. 🙁

Am avut noroc că în sat mi-am instalat duşul de grădină, cu care am devenit amic mai ales când aveam ceva de muncă pe afară. E drept, în tot răul e şi-un bine: n-am apucat să ajung la mare, dar în weekend-urile de vară am reuşit să capăt un bronz de Giriş de numa’-numa’. 😀

Adevărul e că abia am aşteptat să se sfârşească vara şi să vină toamna cu temperaturi normale. Cel puţin pentru mine, om care funcţionează ceas doar când afară sînt sub 30 de grade. Apropo, acum când scriu, la masa din bucătărie, mă uit la termometrul de afară şi văd 10 grade. Perfect! 😀 Mai bine pun o haină groasă pe mine decât să storc tricoul.

Sentimentul ăsta de aşteptare a toamnei, cu temperaturi de bun simţ, l-au trăit şi animalele din sat. Le-am văzut cum îşi căutau locuri răcoroase, ca să scape de arşiţă.

În timp ce mâţa vecinei s-a căţărat pe capacul de la fântână, unde cred că simţea răcoarea din adâncuri…

pisica pe fantana

…Maxi s-a ascuns în spatele casei. Nu s-a ridicat decât cu greu când îl chemam la masă. 🙂

Maxi cu spatele Maxi intins

Se mai ascundea lângă poartă, la umbră, dar cred că o făcea ca să vadă când vine răcoarea. 😉

Maxi la poarta

Iar primii care au văzut toamna au fost porumbeii. Normal, că ei stau pe casă, de unde se vede mai bine. 😀

porumbei pe clasa

Iar toamna a venit la timp, la început de septembrie, cu nişte nori de mai mare dragul.

nori larg nori soare pom

Refugiaţii timpurilor moderne şi cei de acum 30 de ani

Subiectul la modă în discuţii, indiferent că se poartă la CNN ori pe banca din faţa casei, în satul de câmpie, e cel al refugiaţilor. Nu există persoană care să nu aibă o opinie, să nu se implice activ în „debate”. De la drame până la teorii ale conspiraţiei, totul trece prin malaxorul opiniei publice. Sînt convins că până şi „pisi” de România îşi fac calcule şi discută înfocat cu „friendşii” de pe Facebook dacă nu cumva „e periculos acum să mergi la Parndorf? E reduceri, fată, dar e şi d’ăştia… refugăriţi pe autostradă.”

refugiati sirieni pe camp in Ungaria

Evident că şi eu am părerea mea. Nu schimb lumea cu ea, pentru că sînt conştient cât sînt de neînsemnat în jocurile mondiale, şi sînt convins că nu am toate datele pentru a avea o opinie corectă. Mai curând e subiectivă şi e trecută prin filtrul logicii şi a bunului simţ.

Când intru într-o casă, respect regulile ei. Mă adaptez lor şi nu cer să fiu tratat într-un mod special doar pentru că-s un locatar ceva mai diferit faţă de restul. Din contră, eu încerc să nu-i deranjez pe restul locatarilor, indiferent că sînt ca mine sau total diferiţi. Contribui şi eu la întreţinere şi muncesc să fac locuinţa mai frumoasă, mai prosperă – e, totuşi, noua mea „acasă”. Dacă nu-mi place, plec, dar nu fac scandal, nu deranjez, nu las mizerie în urmă, nu dau foc locuinţei şi nu ameninţ pe nimeni. Iar dacă locatarii nu vor să mă primească, nu insist; caut altă casă. Sînt un om normal şi şi vreau să pot circula liber oriunde în lumea asta. Aţi înţeles ideea.

Nu pot să nu remarc un aspect. Refugiaţii de acum sînt primiţi cu braţele deschise de occidentali, la grămadă şi fără prea multe verificări. E adevărat, o perioadă autorităţile mai multor ţări din Vest au dat semne că nu-i prea vor, dar s-au răzgândit relativ repede. Imigranţii traversează repede, în grupuri uriaşe, ţară după ţară ca să ajungă în „Patria Făgăduinţei” – Germania.

Au făcut scandal dacă autorităţile maghiare au vrut să aplice legea – respect pentru unguri din acest punct de vedere – şi să îi ducă în lagăre până îi amprentează, îi verifică şi le dă documente. O bilă neagră pentru imigranţi: au nesocotit legile unei ţări europene. Dar asta nu a contat pentru celelalte ţări occidentale, care îi primesc, chiar dacă îi negociază acum la bucată, ca la piaţă.

Aşa că refugiaţii intră liniştiţi în Austria, în Germania, fără ca autorităţile să îi verifice conştiincios. Mie-mi sună asta chiar a lipsă de respect faţă de cetăţenii occidentali: tu, ca autoritate a unui stat civilizat, chiar să nu controlezi cine sînt cei care insistă să vină la tine în casă? E adevărat că e vorba de sute de mii de imigranţi şi de cheltuieli uriaşe cu verificarea lor, dar eviţi neplăceri ulterioare.

Prin comparaţie, puţini îşi amintesc de felul în care aceleaşi state occidentale îi verificau LA SÂNGE pe imigranţii din estul comunist al Europei de dinainte de ’89. Eram prea mic pe atunci, dar am citit, am întrebat, m-am interesat şi am aflat.

Aşadar, români, unguri, bulgari etc, care evadau din blocul comunist în căutarea unei vieţi mai bune, fugeau în Austria sau în Germania. Se predau autorităţilor din ţările respective şi erau duşi în lagăre în care erau cazaţi cât timp erau verificaţi. Primeau câte o pernă, o pătură, o gamelă, lingură şi furculiţă şi erau trimişi în camere cu 20-30 de paturi. Nu aveau voie să părăsească etajul unde erau cazaţi şi care, de altfel, era păzit de poliţişti înarmaţi. Când coborau la interviu ori la sala de mese o făceau doar cu escortă. După câteva săptămâni, dacă autorităţile considerau că nu reprezintă un pericol – adică nu-s ceva spioni ori infractori – primeau actele şi puteau ieşi din lagăr. Erau duşi apoi la pensiuni aflate în zonă, unde statul occidental le plătea cazarea, masa şi ceva bani de buzunar. Abia după un an îşi primeau documentele de rezidenţă şi puteau circula ca oameni liberi oriunde voiau.

Nu ştiu dacă s-au păstrat şi acum aceste reguli, dar atunci verificarea, chiar dacă implica nişte costuri deloc mici, se făcea în amănunţime şi dura ceva vreme. Ceea ce nu pare să se întâmple şi cu cei din actualul val de refugiaţi asiatici şi africani.

Misterioasa prăbuşire a unui stâlp peste o mașină

S-a întâmplat chiar în timpul meciului Ungaria – România, în buricul Oradei. Mașini parcate ca la balamuc în Piața Ferdinand, care pe unde, așa că loc unde să-și lași vehiculul… nici vorbă. Sînt dispus să pariez că 90% dintre șoferi erau „parcați” la vreo terasă din apropiere, ca să vadă meciul.

Pentru unul dintre ei orice rezultat ar fi ieşit nu mai conta. Vorbesc de proprietarul unei maşini parcate lângă un stâlp de iluminat din faţa clădirii teatrului. Sau mai bine zis, sub un stâlp de iluminat. La propriu, pentru că bucata de metal se prăbuşise din senin peste autoturismul nevinovat.

stalp prabusit Teatru 040915 (10)stalp prabusit Teatru 040915 (1)

Am ajuns întâmplător acolo, chiar când lumea se strângea şi făcea fotografii. „Să le punem pe Facebook”, propunea unul dintre ei, mândru că a imortalizat faza. Am ţâşnit din propriu-mi autoturism cu viteza pe care ţi-o dă simţul dobândit în anii de presă, petrecuţi pe eveniment.

stalp prabusit Teatru 040915 (2)stalp prabusit Teatru 040915 (5)

Evident, au urmat tradiţionalele întrebări şi căutări ale martorilor, care nu au fost greu de găsit.

– Treceam cu bicicleta pe aici şi am auzit un zgomot metalic. Am apucat să mă trag şi am văzut stâlpul căzând pe lângă mine, direct pe maşină. Dacă nu mă feream, mă lovea în plin pe mine. Habar n-am de ce naiba a căzut.

Povestitorul era un tip pătrăţos, destul de lung şi lat încât să mă facă să cred că putea fi nimerit lejer de stâlpul în cădere. Spunea repede şi oricui despre pericolul prin care tocmai trecuse şi accentua faptul că, în ciuda constituţiei herculiene 🙂 , a fost suficient de rapid încât să se ferească la timp. În plus, era în stare să se jure că nu a atins nici măcar cu privirea stâlpul, deci nu înţelegea cum de a căzut atât de misterios.

Maşina, în schimb, nu s-a dat la o parte din faţa stâlpului şi au făcut cunoştinţă într-un mod destul de brutal. Suficient cât să-i îndoaie plafonul şi să-i spagă luneta. Proprietarul nu era prin zonă, semn că îşi trăia sentimentele de microbist pe o terasă din apropiere, nebănuind niciun moment prin ce dramă trecea maşina lui.

stalp prabusit Teatru 040915 (6)stalp prabusit Teatru 040915 (9)

În schimb, stâlpul primea „primele îngrijiri” de la o echipă de urgenţă de la Electrica. Oamenii în salopetă au constatat, ceea ce gură-cască observaseră deja, că motivul prăbuşirii misterioase era… bătrâneţea metalului. Deşi nu a fost instalată decât în urmă cu câţiva ani, bucata de fier, frumos decorată, era plină de rugină la bază. „Boala” asta a ros metalul până l-a adus în situaţia din seara asta. De acolo până la prăbuşire nu a mai fost decât o… posibilă intensificare a vântului. 🙂

stalp prabusit Teatru 040915 (3) stalp prabusit Teatru 040915 (7)

Unul dintre martori a sunat la Poliţie, dar spunea că a fost îndrumat spre Electrica. „Bun, şi cu paguba cum rămâne? Cum rezolvă omul?”, se întrebau toţi cei adunaţi lângă maşina lovită. Nimeni n-a ştiu să dea un răspuns. Chiar: cine plăteşte paguba daunele? Dar dacă era cineva în maşină?

Concluzie: trebuie să fii atent unde parchezi – NU lângă stâlpi, NU lângă copaci. Nici în bucăţile de fier nu poţi avea încredere că sînt capabile să reziste câteva decenii fără să-ţi facă vreo surpriză şi să-ţi tuningheze maşina. Că de pomi m-am convins că se prăbuşesc la cel mai insignifiant cod galben de vreme rea. Care, apropo, stă să vină. 🙁