De la pix şi carneţel la 5000 de like-uri pe Facebook

Acum mai bine de 17 ani îmi începeam viaţa de jurnalist cu un carneţel pe care îl cumpărasem dintr-o papetărie din Oradea şi la care ataşasem un pix. Pe ăsta din urmă nu mai ştiu de unde în cumpărasem. 🙂 Scriam cam tot ce consideram important – evident, 90% erau chestii total neimportante, dar în apărarea mea invoc faptul că eram începător.

carnetel si pix foto: www.automarket.ro

Foloseam prescurtările învăţate în facultate, aşa că toate foile pe care le scriam erau adevărate ghicitori – uneori chiar şi pentru subsemnatul. Iar când ajungeam în redacţie – aiiii, începea distracţia. Tastam la o viteză medie de o literă la 3 secunde, aşa că terminam un articol de 2000 de caractere cam într-o oră şi jumătate. 😀

Adevărul e că în timp am acumulat experienţă şi am ajuns să scriu cu viteza unei dactilografe medii. 😉 A evoluat şi tehnologia şi, în loc de „râşniţele” de la sfârşitul anilor ’90 – care gândeau muuuuullllllltttt şi… muuuuuuuuullllltttt, dar erau ceva SF pentru mine, am ajuns să mă enervez dacă programul de editare video se deschide mai târziu de 10-15 secunde.

Acum, în locul carneţelului şi pixului de altădată, avem calculatoare şi laptopuri. Plimbările prin birouri în căutare de informaţii au devenit amintire, iar informaţiile vin mai nou pe e-mail, pe telefonul inteligent ori pe reţelele de socializare. Iar reporterul de altădată, care nu avea telefon mobil ori maşină, a cam uitat cum aleargă pixul pe hârtie şi ştie mai degrabă cum să optimizeze un site, cum să facă o ştire digerabilă pe internet şi cum să stârnească reacţii online pe un anumit subiect.

Asta pentru că m-am transformat într-un editor web care şi-a mutat munca pe internet. Adică acolo unde au ajuns majoritatea ziarelor după ce au (semi)abandonat hârtia, unde vor ajunge şi televiziunile şi radiourile (care nu au făcut-o încă).

Dacă tot e să vorbim de Facebook, hai să remarc un lucru: acum câteva zile pagina Digi24 Oradea, pe care o administrez de doi ani, a ajuns la 5.000 de like-uri. Sînt conştient că nu e mult, din contră. Dar e o „avere” realizată fără manevre dolosive, fără să îl plătesc pe prietenul Zuckerberg ca să ne promoveze şi fără să cad în capcana senzaţionalismului ieftin. În schimb, nu las prea mult ştirile în afara site-ului, pe care îl updatez non-stop – chiar şi în weekend (doar am laptopul mereu la mine şi internetul merge peste tot). Nu-mi ridic singur osanale; ştiu că poţi face cunoscut un produs numai prin seriozitate, rigurozitate şi implicare.

Mai am nu mult, ci enorm de învăţat. De aceea urmăresc tot ce se întâmplă în domeniul ăsta, „fur” meseria de la cei care o fac la alt nivel şi – deşi sînt convins că nu vor crede – încerc să trag învăţăminte şi de la cei care mă critică. Asta dacă o fac fără să mă privească de sus şi să-mi dea lecţii inutile.

P.S. 1Mai am pe acasă, în Beiuş, multe dintre vechile mele carneţele de pe vremea când o ştire se scria cu pixul, pe teren.

P.S. 2 Şi blogul merge înainte. Are deja 8 ani şi ceva. Tre’ să-i fac neapărat majoratul. 😉

Drumul „pavat” cu denivelări, gropi şi nesimţire

Aş putea vorbi despre multe drumuri care să fie descrise ca în titlul acestei postări. Asta pentru că trăim în ţara săpătorilor de gropi şi tranşee, a celor născuţi cu târnăcopul într-o mână şi cu pickhammer-ul în cealaltă. Iar în Oradea, de când cu transformarea oraşului într-un şantier, ăştia ar putea alcătui o comunitate care să-şi trimită, de ce nu, reprezentanţi şi în consiliul local.

N-am nimic cu ei, sînt necesari şi chiar esenţiali pentru „bunul mers al lucrurilor„. Am ce am cu stilul nostru autohton de a tărăgăna lucrurile la nesfârşit, de a începe un lucru şi a nu-l mai termina până la celebra sărbătoare a sfântului aşteaptă. E o atitudine care se vede şi în munca săpătorilor ăstora, care îşi lasă descoperite cu greu celelalte „calităţi” obligatorii: cele de astupători şi degrabă-nivelatori.

Stau dovadă în acest sens denivelările şi craterele de pe Şoseaua Borşului, la virajul de pe drumul principal spre magazinul Kaufland. Şi fără să le oblige vreun semn de circulaţie maşinile nu depăşesc 5 km/h – melc speed -, pentru că altfel riscă un tangaj mai ceva decât o barcă pe o mare agitată.

Borsului langa Kaufland (5)Borsului langa Kaufland (1) Borsului langa Kaufland (2)

Muncitorii au făcut săpături în zonă acum câteva luni – un coleg îmi spune că se face anul de când e şantier în perimetrul respectiv.  Au făcut praf, mizerie, au încurcat circulaţia şi… au plecat. Au lăsat în urmă denivelări, gropi, zone întregi nici măcar nivelate, d’apoi asfaltate.

Maşina mea protestează de fiecare dată când ajungem pe acolo. Asta deşi merg ca pe ouă, să nu care cumva să-i las nişte zgărâieturi drept amintire de la întâlnirile cu demonstraţia de nesimţire a celor care au lucrat în zonă.

Borsului langa Kaufland (3)

Nimeni nu se sesizează să facă nişte reparaţii, să asfalteze gropile şi săpăturile. Asta deşi drumul e tranzitat de mii de maşini pe zi, printre care sunt şi cele ale străinilor cărora le facem o nemaipomenită impresie când îi întâmpinăm cu astfel de peisaje. De altfel, le-am putea explica faptul că peisajul e o reinterpretare a unei lecţii din istoria noastră, cea în care pârjoleam totul în faţa năvălitorilor, otrăveam fântânile etc. Acum avem şosele pline cu gropi, pe care le lăsăm aşa, la derută, să nu îndrăznească niciun alt neam să treacă pe aici. 🙁

Borsului langa Kaufland (4)

Acum câteva zile am văzut ceva mişcare în zonă; de fapt, urmările unor mişcări. Au tăiat drept marginile gropilor şi le-au pregătit pentru asfaltare. Care poate că s-or face înainte de trecerea în noul an. Sau poate de Paşte. Sper că nu al cailor, deşi…

Cât despre organizarea de şantier în zona respectivă, nu cred că am cuvinte să o descriu. De fapt, nici n-aş avea ce să descriu, că e inexistentă.

Bizonul cu camion din sensul giratoriu

Ca să te încadrezi în categoria bizonilor din trafic nu trebuie să fie „nesimţit cu BMW„, „şmecher cu Merţan” ori „vacă cu cabină„. Şi nici nu trebuie să porţi ghiul pe dej’te, ochelari dă firmă după apusul soarelui sau tricou de cocălar. Şi nici măcar nu e nevoie de cardul plin ori portofelul doldora de bani.

E suficient să ai un camion pe care să-l abandonezi într-un sens giratoriu şi să te doară fix în cot ori în partea dorsală că încalci legea şi poţi produce oricând un accident.

Aşa a făcut în seara asta, pe la 19:30, un „bizon„, nesimţit cât cuprinde, care şi-a lăsat camionul fix în sensul giratoriu de la intersecţia străzilor Aluminei şi Sfântul Apostol Andrei. Mi-a părut rău că n-a trecut pe acolo un echipaj de Poliţie, mă duceam direct la ei să le arat tâmpenia.

camion giratie noaptea Oradea (1) camion giratie noaptea Oradea (2) camion giratie noaptea Oradea (3) camion giratie noaptea Oradea (6)

Nu mă interesează ce motive a avut berbecu’ ăsta de şi-a lăsat vehiculul pe loc interzis. Indiferent ce şi cum, putea să tragă 20 de metri mai încolo. Ajungea unde îşi propunea cu vreo 10 secunde întârziere, scăpa de trimiteri în origini din partea şoferilor şi pe mine mă scutea să scriu despre un nesimţit. Pe care nu l-am putut ignora.

Şi nu, nu a stat doar câteva minute acolo. L-am văzut şi peste o jumătate de oră, când m-am întors de la un magazin şi am trecut din nou prin zonă. Asta ca băgatul piciorului să fie complet din partea şoferului.

Cutremurul din Bihor şi asfaltul crăpat din pasajul Vulturul Negru

Aseară am citit cu surprindere că în Bihor a avut loc un cutremur. S-a întâmplat joi, înainte de prânz, dar a fost simţit doar de sensibilele aparate ale seismologilor, pentru că magnitudinea a fost de doar 2 pe Richter. Adică simţi mai tare când vecinul de deasupra scapă ceva pe jos. 🙂

Azi, pe la amiază, am constatat că mişcarea pământului a fost mai puternică decât credeam. Uite ce s-a întâmplat în faţa Pasajului Vulturul Negru.

Pasajul Vulturul Negru cu asfalt scos (1) Pasajul Vulturul Negru cu asfalt scos (2) Pasajul Vulturul Negru cu asfalt scos (3) Pasajul Vulturul Negru cu asfalt scos (4)

Evident, glumesc. Muncitorii din zonă au fost tare harnici şi s-au pus ei să scoată tot betonul cu ajutorul pickhammer-elor.  😉 Eu nu m-am putut abţine să nu asociez minicutremurul de ieri cu „demolarea” de azi.

Cei mai nefericiţi erau cei de la pub-urile din pasaj: „Ce-om face în weekend? Nu mai bine spărgeau în timpul săptămânii?Adevărul e că nicicum nu-i bine. 😀

Apple down! Red apple down!

Nu, nu-i vorba de firma cu iPhone-ul, clădită de prietenul într’ale online-ului şi tehnologiei pentru lumea virtuală – mă refer la răposatul Steve. Aia n-are cum să cadă, că-s mulţi fani ai gadgetului respectiv (eu, deocamdată, sînt cu Androidul… mă rog).

E vorba despre o parafrazare a lui „Black Hawk down„, care la mine a devenit „Red apple down„. Adică măr roşu la pământ. La propriu. Uite dovada. 🙂

mar septembrie 2015 1 prelucrat

E un măr evadat din pomul din curtea din sat. L-am auzit când a căzut: o scurtă bufnitură şi… gata toata munca de peste an a copacului ca să crească fructul mare, sănătos şi roşu. 😀 A rezistat bine impactului cu betonul şi, după ce s-a rostogolit mai rău ca un fotbalist din Liga 1 care cerşeşte un fault 😉 , s-a oprit strategic într-o crăpătură din ciment. A stat frumos la poză, după care a sfârşit, răzuit, într-o farfurie.

Mărul – şi aici mă refer deja la pom – a crescut o dată cu mine şi cu Neia mea. Acum 6 ani, când am ajuns pentru prima dată în sat, era un „puştan„. Un copăcel timid, cu ceva mai mare decât mine, în înălţime. I-a prins bine că ne-a cunoscut şi de la cele câteva fructe anemice de la început, a devenit acum o maşină de produs mere. Mari şi roşii. A trebuit chiar să-i punem propte sub ramuri, ca să nu se rupă sub greutatea propriului rod.

Sper să-şi păstreze obiceiul şi în anii ce vin. Nu de alta, dar îi prevăd un viitor luminos, mai ales dacă va contribui la realizarea unei licori parfumate, plânse toamna târziu prin ţeava unei instalaţii atât de bine cunoscute în zona noastră, a Ardealului. 😀

Cum să treci drumul în patru labe, printre mașini

E periculos, dar nu-i greu. A demonstrat-o o doamnă în etate, cam „obosită” după vorbă, după port. S-a întâmplat vineri, în parcul Traian din Oradea, lângă internatul liceului greco-catolic, în apropiere de sediul Poliției Bihor.

Am văzut-o de departe, cum mergea… de fapt, cum se târa printre mașini. Cum mănăstirea Nicula e cam departe ca să o bănui de un gest profund de pioșenie maximă, am rămas la ipoteza că femeia avea probleme de sănătate și suferea o criză, ceva. Ciudat era că nimeni nu îi întindea o mână de ajutor, iar mașinile o ocoleau și treceau mai departe. Niciun șofer și niciun pieton nu a catadicsit să se intereseze ce făcea acolo și cum a ajuns într-o astfel de situație. 🙁

– Hai să vedem ce-i cu ea.

Colegul meu Gabi Szilagyi a tras mașina spre parcarea din dreapta, în timp ce eu am scos telefonul și dau frâu liber pornirilor meseriei: deci, filmez.

Nu mult. 14 secunde, cât Gabi a parcat. Apoi am ieșit amândoi din mașină și am mers  înspre femeia ce continua să se târască pe asfalt.

– Ce faci aici? Cum ai ajuns în mijlocul drumului? Unde vrei să mergi?

Avalanșa de întrebări cred că a lovit-o dureros, din moment ce s-a așezat domnește în fund și a încercat să mă ia în cătare. N-a prea reușit și nu pentru că am 1,90, ci pentru că băutura la care se dedulcise cred că fusese prea multă. Și prea puturoasă pentru nasul meu fin, 🙂 dar suficient de tare încât să o aducă în stadiul „cui„.

– Îs operată şi mi-i greu…

– Greu să ce?

– Să trec strada?

– Da’ să bei nu-i greu, nu? Femeie, dacă te lovea o maşină?

M-am oprit brusc. Ce naiba mă apucase pe mine să o iau la întrebări şi să-i ţin lecţii de morală, când ea se târa printre maşini şi era evident că nu avea capacitatea să formuleze un cuvânt coerent, d’apoi să-mi explice logic ce era în capul ei. În care, de fapt, nu cred că era altceva în afară de nişte aburi deşi de la alcool.

Cu Gabi împreună am luat-o pe sus, la propriu, şi am dus-o până pe trotuarul de lângă internatul greco-catolic. Unde, aşezat strategic pe buza unei ferestre de la demisol, se hodinea un nenea cu nimic mai treaz şi nici mai breaz decât doamna pe care, eleganţi ca nişte gentlemeni, o adusesem în siguranţă în zona rezervată pietonilor.

Lăsaţi-mă aici, e bine, ne-a concediat printr-o propoziţie pe care mă mir şi acum că a reuşit să o lege corect gramatical. După care s-a întors – mă rog, s-a… rotit cu greu spre nenea de pe pervazul de la aerisire şi i-a ordonat scurt, cu a doua şi ultima formulare logică pe care a mai debitat-o: Fă-te mai încolo, să încap şi io. 🙂

Omul a bânguit ceva, dar nu suficient de convingător încât să-i oprească palma ce l-a împins 10 centimetri mai la stânga. A cedat şi s-au înghesuit amândoi pe bucata de beton. Noi ne-am întors la maşină, nu înainte de a-mi promite în gând că primul lucru pe care vor pune mâna va fi robinetul de la chiuveta de lângă redacţie.

Dincolo de glumă, rămâne indiferenţa crasă cu care şoferii şi pietonii au tratat-o pe tanti respectivă. Dacă o lovea vreun şofer neatent ori grăbit, care nu o vedea şi, la o depăşire banală, o lipea de asfalt? Chiar atât de insensibili să fi devenit cu toţii? Şi ce dacă e vorba de un boschetar – nu e tot om? S-au împărţim importanţa sufletelor în funcţie de ierarhia socială? Nasol…

Mai puţini – sau despre două plecări din presa locală

Flo

Când a intrat prima dată în redacţia de la TTV, era parcă prin 2008, mă uitam la ea şi mă gândeam că e atipică pentru nebunia din presă: calmă şi echilibrată. În schimb, normal pentru un începător într’ale presei, era uşor stingheră. Atunci, că apoi i-a trecut. 🙂 Cineva mi-a spus că fusese şefă de promoţie la jurnalism în Oradea. Am dat din mână a lehamite: dacă eşti bun la învăţătură în facultate nu înseamnă că vei şi reuşi în domeniul tău. Aveam atâtea exemple. Ea mi-a demonstrat că mă înşelam.

Mi-a rămas în minte întâmplarea când mama ei a luat-o şi s-au prezentat la părinţii mei acasă şi atât mi-a zis: „Să aveţi grijă, domnu’ Adi, de ea, să nu o puneţi să facă lucruri grele. Sîntem toţi din zona Binşului şi dacă noi nu ne ajutăm între noi, cine să ne ajute?” 🙂 Eram, dacă bine îmi amintesc, pe drum spre TVS şi mama ei voia să-şi protejeze fiica. „Taci, mamă, că ştie el ce trebuie să facă. Nu îi spune tu ce şi cum.”  În timp s-a dovedit că nu avea nevoie de protecţie şi s-a înhămat la mai multe lucruri grele decât colegii ei băieţi.

Florina Fofiu a fost unul dintre cei mai buni oameni de presă pe care i-am cunoscut. Profesionistă 100%, organizată, caracter puternic, de un bun simţ şi o răbdare remarcabile – cum rar mai vezi, a crescut mereu, de la un an la altul. A fost unul dintre oamenii fără de care echipa pe care am clădit-o la TVS nu ar fi funcţionat niciodată aşa cum a mers între anii 2009-2012.

Împreună cu Robi Rezmuves, Flo a fost cea care a salvat, la propriu, campania „Raport de ţară” de la Digi 24. Nu intru acum în detalii. A fost un om de bază în echipa de la Digi24 Oradea şi a transmis din atâtea locuri, încât cred că nici ea nu le mai ţine minte pe toate. Ultima dată a relatat despre refugiaţi.

Niciodată nu-mi făceam probleme când făcea o ştire, nu erau prea multe de editat la materialele ei şi eram relaxat dacă ea dădea un live – eram sigur că se va descurca. Au fost situaţii în care nu ne-am înţeles, în care ne-am certat pentru o situaţie sau alta din redacţie, dar am trecut mereu peste toate şi ne-am respectat ca oameni şi colegi. Şi am avut multe de învăţat de la ea, la fel cum am încercat să iau de la fiecare jurnalist cu care am avut de face.

Am pus verbele la timpul trecut pentru că de la 1 octombrie Flo a ales alt domeniu. M-am bucurat pentru ea, a plecat într-un loc pe care şi l-a ales şi unde îi doresc să-i fie mai bine. Cei unde s-a dus au de câştigat, presa – de pierdut. Respectul meu faţă de ea, ca om şi profesionist, rămâne acelaşi.

jurnalist

Domnu’ Bonaciu. Ştii ce zic? 😉

Eu şi Gabi Bonaciu avem o istorie de vreo 15 ani. Ne-am cunoscut prin 2001 la Antena 1 Oradea, când eu prestam ca reporter pe eveniment, iar Gabi prezenta matinalul, cu Mirela Vaşadi. Tipu’ mi-a fost simpatic de la început. Nici nu avea cum să fie altfel. Avea un fel de-a fi în care ştia să îmbine gluma, seriozitatea şi un stil direct de a pune problema.

La Gabi nu exista pardon: te plăcea – îţi spunea, te antipatiza – îţi spunea. Foarte deschis, mergea – de fapt merge, că aşa a rămas şi acum – aşadar merge pe principiul „ce-i în guşă-i şi-n căpuşă„. Când ajungeam dimineaţa în redacţie, Gabi ori intrase în direct şi-l salutam într-o pauză din uşa de la platou, ori – dacă eu ajungeam mai repede – îl vedeam răsfoind ziarele şi căutând subiectele mai interesante. A fost serios şi tranşant în tot ceea ce a făcut, chiar dacă prin felul lui risca să deranjeze multă lume.

E genul de om cu coloană, aşa l-am văzut mereu. Nu m-am mirat când am auzit că, după ce a renunţat la presă, tot pe la început de ani 2000, a plecat spre Anglia. Eram convins că se va descurca oriunde. Până anul trecut nu am mai ştiut multe de Gabi. Abia când m-am întâlnit cu el prin Oradea mi-a spus că s-a întors acasă şi că vrea să vină la Digi.

A fost un câştig pentru televiziunea din Palatul Vulturul Negru. În scurt timp şi-a făcut surse pe domenii grele – justiţie, Poliţie, parchete – şi a reuşit să enerveze colegi cu vechime din alte redacţii. 🙂 A câştigat încrederea unor persoane importante pe domeniul lui şi a dat exclusivităţi una şi una. Ţineam mereu legătura cu el când era pe teren – ştirile de pe justiţie le postam pe site cum le aflam şi făceau trafic serios pe net. Asta chiar dacă era de lucru la editare – nu conta, informaţia să vină!

A rămas acelaşi tip direct, de cuvânt, care spunea tranşant ce simţea. Mi-a spus şi mie câte una când aveam „confruntări de idei„, dar rezista la discuţii şi accepta păreri opuse. Cu condiţia să nu fie… prea opuse. Ştii ce zic? – e vorba lui Gabi. 😀

Şi despre jurnalistul Gabi Bonaciu vorbesc la trecut. Şi el a plecat de la 1 octombrie la o slujbă nouă, din afara presei. Ştiu că a plecat un bun profesionist, un coleg la care am ţinut, dar – gata cu patetismele! – ştiu că se va descurca oriunde. Şi, la fel ca în cazul Florinei, când am vreo nelămurire despre un material, am numărul lui şi-l pot suna. Plus că rămânem amici buni – aşa îmi place mie să cred. 😉

Nu am scris o postare patetică despre plecarea a doi colegi. Am remarcat o situaţie. Oamenii vin şi pleacă de la un loc de muncă, e normal. Dar profesioniştii, cei care ard pentru meseria lor, sînt tot mai greu de găsit în ziua de azi, mai ales în presă. Ziceţi ce vreţi, dar eu continui să cred că tocmai ei sînt greu de înlocuit.