Cum s-a viralizat „psihoza bancnotei de 10 lei”

Recunosc: blogul meu e unul mic. Nu e unul de nişă, ca să aibă un public fidel, dedicat, pentru că scriu despre toate, dar nu despre orice. „Aşa nu faci trafic„, zic regulile bloggingului (şi nu-s mironosiţă să spun că nu-mi pare rău că n-am mai mulţi cititori). Statisticile confirmă: în ultimii ani nu am depăşit 3.000 (trei mii) de vizualizări pe lună. Asta înseamnă, în medie, cel mult 100 vizualizări pe zi.

Toate acestea au fost valabile până pe 18 noiembrie, adică acum o săptămână. Atunci scriam postarea despre psihoza bancnotei de 10 lei, iar traficul a explodat pur şi simplu: nu mai puţin de 1883 de vizualizări. Asta după ce cu o zi înainte am avut doar 20 şi ceva de vizitatori. „Năvala” a continuat a doua zi: 3446 de vizitatori, pentru ca a treia şi a patra zi să am parte de 1255, respectiv 660 de oameni care mi-au trecut pragul casei virtuale.

postare psihoza 10 lei

M-a uns la suflet faptul că în patru zile au fost 7244 de vizite, mai multe decât în ŞAPTE luni, luate la un loc, din 2014 şi aproape de cele 8.000 de vizualizări adunate în primele şase luni ale lui 2015.

Pentru unele postări de-ale mele…

…nu caut explicaţii referitoare la numărul de vizualizări: este cazul textului despre îngerul din Basarabia, fetiţa de 3 ani care a devenit donator de organe în Oradea. E un material pe care l-am scris cu sufletul. În schimb, când văd traficul pentru alte postări, stau şi mă întreb ce (nu) au găsit cei din online la ele. Mă gândesc că au fost poate neinteresante, că nu au adus informaţia utilă, că nu mă reprezintă. Încerc să învăţ mereu, să scriu chestii interesante, care să placă, să atragă.

Postarea cu bancnota sigur a interesant multă lume, în contextul zvonurilor despre bancnote false de 10 lei care ar fi fost aruncate pe piaţă în multe zone din nord-vestul ţării. „Totul până la bani”, nu? – aşa că oamenii au căutat şi ei explicaţii, detalii. Le-au găsit şi la mine (o parte), de unde a rezultat şi explozia de trafic.

Evident, 3400 de vizitatori e traficul pe oră pentru marile bloguri. Al meu n-are nivelul ăla. Deocamdată. 😉 Mai ales că scriu despre toate, dar nu despre orice.

Echipa copiilor mai maturi decât „oamenii mari”

Ploaia mocănească mă enervează mai rău decât un arbitru care nu vede un penalty clar. Mă mişc de pe un picior pe altul şi schimb o vorbă cu colegii mei, cu Adi Ciucuriţă şi cu Niki Mihalcea. Ne e cam frig, dar, na, sîntem la meci, nu într-un restaurant călduţ, cu plasma în faţă.

O sirenă acţionată cu pompa ţipă ascuţit sparge murmurul din tribune şi marchează intrarea echipelor în teren. Cei în alb poartă un banner pe care au scris „Respect, Reşiţa!” Gestul bihorenilor e pentru adversarii de săptămâna trecută ai Olimpiei Satu Mare, care au protestat prin non-combat contra sclaviei: neplătiţi de câteva luni şi pasaţi între autorităţi şi investitor.

FC Bihor banner Respect Resita

Atunci ce ar putea să zică băieţii de la FC Bihor? Mai au două luni şi fac anul de când joacă pro bono. Aşa se numeşte când faci ceva pe gratis, nu? Doar că ei sînt jucători profesionişti, trăiesc din fotbal, nu-s doritori de astfel de acte de caritate. „Gratuitatea” asta le-a fost impusă, nu dorită: clubul e la fundul sacului, să ne înţelegem.

Jucătorii în alb se strâng unul lângă altul şi discută ceva. Aud un „Bihoru‘!”, după care grupul se rupe şi fiecare îşi ocupă locul în teren.

– Vezi, mă: asta e echipă, ăsta e grup!

Niki e un sufletist incurabil: apreciază solidaritatea mai întâi şi apoi pasele, driblingurile. Mă uit la meci în timp ce butonez telefonul: s-a nimerit să fiu de serviciu la coordonare. Nu-i bai, că termin repede şi apuc să iau o mână de seminţe – era obligatoriu, nu? 🙂 Schimb impresii cu ai mei colegi şi cu doi amici, plătitori de abonament.

– L-ai văzut pe vreunul din Primărie sau din CJ pe aici? Nu. Nici măcar să dea un exemplu: „mă vedeţi? Haideţi şi voi lângă echipă.” Eu îs doar un suporter, dar mi-am luat abonament cu 100 de lei şi fular cu 35. Fac ceva, nu doar dau din gură.

Omul gândeşte corect, dar e printre puţinii care o fac. Altădată în tribunele lui „Iuliu Bodola” veneau şi 10 mii de oameni. Acum nu ştiu dacă au fost 100, iar din ei jumătate poate că aveau abonament sau bilet. Iubirea faţă de FC Bihor e doar o declaraţie pentru mulţi. Ştiu, doar suporterii singuri nu pot salva un club – deşi cred că aş găsi exemple. Şi ar fi un semnal nemaipoment dat celor potenţi financiar că ar veni alături de o echipă iubită.

Meciul nu e rău deloc, iar „copiii Bihorului” – cum le zice Niki – au câteva ocazii. Degeaba, se vede tinereţea şi lipsa de experienţă şi încasează gol după gol.

– Mănâncă pe unde pot. Le mai dau unii câte o masă, alţii sînt ajutaţi de părinţi. Le e greu. Nici nu ştiu ce-i face să vină 10 luni la rând să joace. Andor, căpitanul, a intrat pe teren azi cu două degete rupte.

Galeria sătmărenilor cântă „Hai Bihoru’!” şi scoate o bucată de pânză pe care a scris „Salvaţi Bihorul!” Îmi place solidaritatea lor, dar orgoliul meu de binşean se revoltă: „Am ajuns să le fie altora milă de noi? Chiar nu se poate face nimic ca echipa să iasă din rahatul ăsta financiar? Pe nimeni nu impresionează că băieţii de la FC Bihor au caracter şi vin să joace neplătiţi?”

galerie Olimpia Salvati FC Bihor

Se termină 0-5 şi oamenii pleacă dezamăgiţi. Îi aplaudă, totuşi, pe băieţii în alb. Chiar şi pe adolescentul de 17 ani din poarta Bihorului. A luat cinci goluri, dar s-a luptat cum a putut. Şi colegii lui la fel. Cu burta goală şi fără bani e greu să joci fotbal, nu? În schimb, sătmărenii s-au ales cu huiduieli. Am aflat la conferinţa de după meci că unul dintre ei l-a înjurat pe principalul orădenilor, iar cei de pe banca tehnică râdeau de ai noştri şi le strigau „Săracie!” Săraci financiar – cu siguranţă că or fi bihorenii, dar nu cu duhul, ca nesimţiţii care i-au jignit.

– Nu-i bai, roata se întoarce, le-a transmis un oficial bihorean.

Nu ştiu care sînt interesele – dacă or fi – să ţii echipa fără finanţare ori să o abandonezi, dar să te baţi în piept cu anunţul organizării unui turneu în memoria lui Iuliu Bodola. Nu ştiu ce formaţie a mai parcurs un tur de campionat cu bani adunaţi de pe o etapă pe alta, dar FC Bihor sigur le poate da lecţii în sensul ăsta. Întreb şi eu: nu mai bine autorităţile ar da echipa unui investitor, unul credibil, şi să-i ofere tot ce are nevoie să o scoată din situaţia nasoală în care se află?

Ar fi păcat să rămânem fără echipa de fotbal despre care tata îmi povestea că se bătea cu Steaua şi Dinamo – nu astea de acum, ci acelea care făceau istorie înainte de ’89. Ori cea care aduna în tribună 15 mii de oameni care explodau la promovarea de acum mai bine de 10 ani – mai ţineţi minte Gabi Hizo, Petruţ Drăgan, Crina Abrudan? 🙂

Când pleacă un înger

Nu-s multe de zis şi parcă ar fi un infinit de cuvinte care ar trebui spuse. Dar cum să înţelegi şi cum să cuprinzi drama unor părinţi atunci când copilul lor pleacă… pentru totdeauna? Şi totuşi…

M-a trecut un fior când am auzit ştirea asta. Pentru că la început a fost o ştire, o informaţie pe care am aflat-o la redacţie: în noaptea de miercuri spre joi la spitalul judeţean din Oradea medicii au prelevat organele unei fetiţe intrată în moarte cerebrală.  O chema Delia Berari, era din Republica Moldova şi avea 3 ani.

Am încercat să nu fiu implicat atunci când am editat ştirea, să fiu detaşat. Tre’ să recunosc: a fost tare greu. M-a ţinut cât de cât până când am văzut fotografia Deliei. Apoi n-am mai rezistat. M-am ridicat şi am ieşit din redacţie. Mă iertaţi, dar sînt şi eu om.

Delia Berari

Am stat mult să mă gândesc dacă pun fotografia Deliei aici sau nu. Am decis să o public – fără să mă gândesc o clipă la trafic şi la accesări – ca să înţeleagă ai mei cititori ce am simţit în momentul în care i-am văzut chipul, ştiind că în noaptea dinainte de a deveni o ştire, mica făptură a plecat. Dacă am greşit, îmi cer iertare.

Iar dacă vă doare cât de puţin, dacă simţiţi o lacrimă zbătându-se în colţul ochilor, dacă ridicaţi privirea din ecran şi vă uitaţi lung pe geam afară întrebându-vă „de ce?„, e pentru că simţiţi a infinita parte din durerea unui părinte.

Şi a mai fost un motiv pentru care fotografia Deliei e aici, pe blog. Ca să înţelegeţi şi mai bine cuvintele mamei: „Am reușit să savurăm orișicare clipă petrecută alături de ea, să ne bucurăm de orișicare zâmbet al ei. De aceea, la momentul când ne-am dat seama că e în moarte cerebrală și că nu mai are șanse, văzând pe zi ce trece, am decis cu soțul să mergem la prelevare de organe pentru a oferi o șansă la o nouă viață altor copii, pentru a face fericiți alți părinți.”

Mă înclin în faţa unor astfel de oameni, capabili ca în cele mai negre situaţii din viaţă să se gândească şi la binele celorlalţi. Prin gestul lor, părinţii Deliei – care au luptat ani la rând pentru sănătatea copilei lor – au dăruit fericire altora, au salvat viaţa altor trei copii. Aşa cum au salvat nenumărate alte vieţi toate familiile care şi-au dat acordul pentru prelevare când au ştiut că nu mai poate fi făcut nimic pentru omul drag. Sufletele şi inimile mari se văd în astfel de situaţii.

Când pleacă un copil se stinge o lume. Părinţii Deliei au ales să transforme plecarea unui înger în renaşterea a trei universuri…

P.S. Nu am vrut să fie o postare patetică, deşi pe alocuri simt că am căzut în acea parte. Cazul micuţei moldovence m-a impresionat profund. Aşa cum i-a emoţionat şi pe medicii din programul de prelevare, oameni pe care i-am admirat mereu şi cărora le port un respect deosebit.

Psihoza bancnotei false de 10 lei

Tipul de la casă aruncă o privire rapidă la bancnota pe care i-am întins-o, o întoarce față-verso și o pune printre celelalte din sertar. Îmi dau seama atunci că teama de a nu primi cumva niște bani falși a ajuns și în marile magazine.

Eram în Lidl și plăteam cumpărăturile cu o bancnotă de 10 lei. Nimic anormal, nu? Doar că întreg orașul – la Oradea mă refer – e cuprins de o psihoză a banilor contrafăcuți, în sensul că tot mai mulți comercianți nu acceptă bancnote de 10 lei, pe motiv că ar fi false. Asta chiar dacă sînt cât se poate de valabile. Peste 100 de plângeri au fost depuse deja la Parchet, confirmă procurorii. Sînt vizate mai ales cele din emisiunea 2005, mai mototolite, mai uzate, dar și mai puține decât suratele lor emise în 2008.

Cineva a lansat „petarda” că, dacă e diferită, bancnota de 10 lei de acum un deceniu sigur e falsă. Nu prea s-a chinuit cineva să se uite pe saitul BNR ca să se convingă că diferenţele or fi ele multe, dar sînt cât se poate de… legale.

10 lei

Să le luăm pe rând: între bancotele din cele două emisiuni sînt diferenţe de culoare la sigla Băncii Naţionale şi la inscripţiile „10 lei„, „ZECE LEI” şi „BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI” de pe ambele feţe. De pe hârtiile emise în 2005 lipsesc elemente de grafică – două pensule – de pe partea transparentă, care există însă pe bancnotele mai noi. Plus că bancnotele din 2005 sînt imprimate în relief, pe când la cele de acum 7 ani imprimarea e plană.

Pentru că nu cunosc diferenţele astea, dar nici nu par doritori să se informeze, mulţi se dau mai cunoscători decât e cazul şi refuză bancnote perfect valabile. Colegul Bogdan Costea, de la Digi24 Oradea, a mers la un specialist şi a aflat că o bancnotă de 10 lei din 2005, respinsă de un nenea vânzător din piaţă, n-are nimic contrafăcut în ea.

Nu neg că există posibilitatea ca bancnotele de 10 lei să fie ţinta infractorilor. Dar care ar fi interesul lor – şi câştigul – ca să falsifice o hârtie/plastic cu o valoare atât de mică? Asta în condiţiile în care avem bancnote de 200 de lei sau 500 de lei. Iar cea mai contrafăcută din lume e bancnota de 100 de dolari.

În concluzie, data viitoare când îmi va fi verificată hârtia de 10 lei pe care o întind vânzătorului, îi voi cere să-mi indice elementele de siguranţă pe care le-a luat în calcul când a acceptat/respins bancnota. Nu de alta, dar e elementar să nu te iei după zvonuri şi, măcar în marile magazine, cei de la case să aibă habar ce şi cum.

 

Aplicaţia de Facebook cu steagul Franței și solidaritatea

S-au agitat spiritele pe Facebook de când a apărut aplicația care îți colorează fotografia de profil în culorile steagului Franței. Unii au adoptat-o imediat: mulţi, în semn de solidaritate, alţii, pur și simplu, ca să fie în trend. Au apărut în scurt timp cei au acuzat efectul de turmă care i-ar fi caracterizat pe feisbuchiști și s-au întrebat – retoric, evident – de ce rețeaua lui Zuckerberg nu a introdus o aplicație asemănătoare când a fost incendiul din clubul Colectiv ori de ce Franța și restul lumii nu s-au solidarizat cu noi când ne-a lovit nenorocirea în care au murit 55 de oameni.

Chiar dacă îmi văd de trebuirile mele și încerc să fac totul corect, regulamentar, nu vreau să fiu „another brick in the wall„. E, poate, o explicaţie penru faptul că nu am folosit aplicaţia roşu-alb-albastră. Asta nu înseamnă că nu empatizez cu francezii ori că nu mă afectează crimele din Paris. Din contră, sînt solidar cu ei şi îmi pare rău pentru pierderile lor. Am arătat-o în felul meu şi am creat în sensul ăsta o copertă pentru contul meu de Facebook.

Paris

Pentru cei care mă vor „împunge” pentru asta, fac câteva precizări. Sînt solidar cu toţi cei care suferă o pierdere, indiferent că – vorba unui internaut – ar fi din Franţa sau Burkina Fasso. Nu mă manifest întotdeauna, e drept, dar acum am simţit nevoia să o fac: în nebunia de vineri seara au murit atât de mulţi oameni nevinovaţi; crimele au fost extrem de brutale, iar atacul s-a petrecut pe „strada” noastră – în Europa. Recunosc, te trece un fior când astfel de fapte se petrec aproape de ţara ta.

Închipuiţi-vă că în casa unui vecin de pe stradă ar fi intrat un criminal şi ar fi ucis pe cineva. Ce-aţi fi făcut după aceea? Eu, unul, indiferent cât de bine m-aş fi înţeles cu vecinul ori cât de mult m-ar fi enervat în cursul vieţii, m-aş duce la el acasă şi le-aş transmite rudelor că sînt alături de ele. Prind bine o mână întinsă şi o vorbă de îmbărbătare, gesturi din suflet, chiar dacă nu mai pot aduce înapoi pe nimeni.

Aşa şi cu atentatele de la Paris. Noi, oamenii simpli, nu putem face nimic altceva decât să-i susţinem pe cei care au suferit pierderi, să fim solidari cu ei şi, eventual, să ne gândim că în clipe grele şi nouă ne-ar prinde bine un gest de îmbărbătare. Asta chiar dacă – şi aici îi înţeleg pe cei care critică aplicaţia de pe Facebook – alţii nu ne-au susţinut într-o asemenea măsură când românii au avut parte de tragedia din Colectiv.

Am ales să nu tac şi să arăt că îmi pasă de durerea altora. Am făcut-o în felul meu, dar sînt de acord şi cu cei care au ales aplicaţia Facebook. Din categoria asta îi exclud, însă, pe pisi şi pe cocălari, care şi-au lăsat la profil fotografiile cu ţâţele pe afară ori cu ochelarii şi lanţurile de neam prost, dar le-au colorat în roşu-al-albastru. Ca să fie şi ei în trend. Ăştia rămân sărmani la minte, indiferent câte aplicaţii folosesc.

Şi că tot ziceam de incendiul din clubul bucureştean, nu mă simt în niciun fel vizat de acuzele că acum unii îşi pun la profil tricolorul Franţei, iar când au murit ai noştri conaţionali în Colectiv nu ar fi schiţat niciun gest de solidaritate pe Facebook. Pe mine m-a afectat drama din Capitală şi am arătat-o. S-a petrecut în „casa” mea şi m-a durut.

Şi da, era un gest „jos pălăria” din partea Facebook dacă, atunci când s-a produs tragedia din Colectiv, crea o aplicaţie asemănătoare cu cea de acum. Românii ar fi avut nevoie de un val de solidaritate, fie şi online.

Unde-s liderii şi ce au înţeles politicienii din proteste

Ultimele zile au însemnat o parcă fără de oprire numărătoare neagră a deceselor în rândul răniţilor din #Colectiv. S-au stins într-un ritm dramatic – pe care cu greu îl ţineau până şi televiziunile de ştiri – dărâmând familii şi aducând fiori în toată ţara. Iar doctorii, cei care au spus de la început că perioada critică începe la câteva zile după catastrofalul incendiu, nu dau veşti bune deloc…

În paralel, însă, s-au stins şi protestelele care au marcat zile la rând mai multe oraşe din ţară. Forţa demonstraţiilor din prima parte a săptămânii trecute, care au dus la căderea Guvernului, pare să se fi disipat. Dacă la început ţintele erau sistemul corupt şi persoane strict determinate – Ponta, Piedone, Oprea (primii doi sacrificaţi de sistem ca „hidra” să poată supravieţui), acum sutele de oameni ce mai ies prin pieţe îşi strigă tot felul de nemulţumiri.

Spunea un corespondent al unei televiziuni centrale: „câţi protestatari, atâtea idei şi nemulţumiri„. Revendicările sînt tot mai numeroase şi mai colorate, utopice chiar, ceea ce a slăbit din puterea străzii. Au izbucniri certuri printre protestatari, au apărut provocatorii, care nu au nicio altă treabă decât să dezbine ori să îndrume protestele în alte direcţii decât cele iniţiale.

Printre cei care ies în stradă există şi sfătoşi, persoane care se manifestă pe Facebook şi care dau lecţii de democraţie: cheamă televiziunile să-i filmeze, nu care cumva să nu fie băgaţi în seamă, ne spun cam cu cine ar trebui să votăm ca să ne fie bine (uitând că asta facem cam la fiecare 4 ani) şi, chestia care mă enervează cel mai tare, propun înfiinţarea de noi partide. Ştiu, fără formaţiuni politice nu se poate în societatea noastră; dar cum să visezi înfiinţarea unui nou partid când tu militezi împotriva unui astfel de sistem, susţinut chiar de politicieni?

Se simte lipsa unor lideri puternici, se vede cum unii încearcă să profite de nemulţumirea oamenilor ca să se caţere până la Cotroceni, unde se erijează în exponenţi ai societăţii civile.

Vorbim de o mişcare a nemulţumirilor profunde, adunate în zeci de ani de domnie a unui sistem corupt până în cele mai intime părţi. Oamenii care au ieşit în stradă au contestat tot ce e imoral, ilegal, incorect. Li s-a transmis că se va ţine cont de părerea lor, dar mie mi se pare că politicienii au şi (re)început lupta pentru putere. N-au înţeles mare lucru din ce a cerut strada.

Acum ar fi treaba elitelor – politice, sociale, economice – să vină cu soluţii, dar tare mi-e că – aşa cum s-a întâmplat de multe ori în istoria ţării – tocmai aici se va da greş din nou.

Ţara şi schimbarea din noi

Am traversat jumătate de ţară cu urechile la Digi24. Şi cu privirea, dar numai când se putea 🙂 , adică la vreun semafor sau la vreo trecere de cale ferată – eram, totuşi, la volan şi nu fac nici măcar pentru o secundă gesturi care ar putea să se termine nefericit în trafic.

M-am bucurat de semnal bun pe telefon şi că aplicaţia Digi Online a mers brici. Am preferat să îi ascult pe colegii de la Bucureşti – care au transmis din toate locurile unde au fost proteste – decât să las muzica să mă însoţească pe traseu. Asta deşi cei de la EuropaFM, şi ei cu semnal cam peste tot, au acoperit bine din punct de vedere jurnalistic ieşirea în stradă a românilor.

Spuneam că am traversat o jumătate de ţară cu maşina. La întoarcere am venit pe noapte şi nu am putut să constat decât că în afara Bihorului drumurile sunt bune spre foarte bune. În schimb, la dus mi s-a confirmat ceea ce ştiam demult şi ceea ce ni se tot spune – că avem o ţară frumoasă. Prea faină ca să ne batem joc de ea sau să-i lăsăm pe alţii să o batjocorească. Şi avem şi oameni de treabă, respectuoşi, cu bun simţ, care ştiu să salute şi să-ţi zâmbească în ciuda faptului că le cam bate vântul prin buzunare.

Doar că am tăcut prea mult şi chiar continuăm să o facem – asta deşi zeci de mii de curajoşi ies în stradă în aceste seri şi îşi strigă nemulţumirea. Ei vor schimbarea şi au reuşit să obţină o bucată din ea. Ce va fi pus în loc, urmează să vedem. Ceilalţi, poate laşi, poate indiferenţi, poate cu gândul în alte părţi, preferă să stea în faţa televizoarelor ori să scrie pe Facebook. Sau orice altceva.

Unii dintre noi – din păcate, mai mulţi decât ne-am imagina – s-au lăsat mereu fraieriţi de promisiuni, de zâmbete false ori de pungi cu făină, ulei ori zahăr date ca să pună ştampila unde ni se indică. Alţii înghit orice porcărie li se serveşte şi sînt dispuşi să se facă frate cu ăl negru, adică să devină membri de partid – nu contează culoarea, doar ca să obţină un post. S-a politizat tot, până şi învăţământul.

Ascultăm ca nişte zombi discuţii din care nu înţelegem nimic şi ne certăm pe subiecte în care nici cei care le-au lansat nu cred – asta pentru că ei se închină doar zeului lor suprem, BANUL.

Că tot vorbeam de bani, acceptăm ca, deşi noi plătim, să ni se servească mâncare proastă la restaurant, să fim repeziţi ori puşi în aşteptare când mergem într-o instituţie publică. Să muncim pe bani de nimic în timp ce alţii dau şpăgi de milioane de euro. Ne bucurăm când găsim reduceri în magazine, dar puţini realizăm că la noi totul costă ca în Occident. Să acceptăm nepotismul şi incompetenţa ajunse reguli până şi în firme private.

Nu observăm că sistemul de legi e în aşa fel conceput încât să nu îngăduie multora să se dezvolte necondiţionat. Cei care ies din rânduri au nevoie de un curaj nebun, de multă răbdare şi de o forţă psihică extraordinară. Iar corupţia a devenit deja parte din viaţa cotidiană.

Ce nu-i de înţeles? Avem nevoie clară de o schimbare, care trebuie să aibă loc şi în sistem, dar, hai să o recunoaştem, şi în fiecare dintre noi. Să schimbăm modul în care gândim şi acţionăm. Asta ca să putem schimba apoi mentalitatea #colectivă.

În rest, avem o ţară atât de frumoasă…

 

Mica dramă din țara marii catastrofe

Conduc tăcut și ascult la radio ultimele știri despre ce s-a întâmplat la clubul din București. Ce poți spune în momente ca astea? La un moment dat, în dreapta îmi sare în ochi roșul mașinii de SMURD. E tot-terenul medicilor, parcat în fața fostei întreprinderi „Înfrăţirea„, la intrarea dinspre bulevardul Decebal. Din mersul maşinii văd în curte o ambulanţă SMURD şi un echipaj de la Poliţie lângă o clădire în curs de demolare.

Instictul îmi dă ghes să virez şi să mă duc să văd ce se întâmplă. Nu e atât de uşor pe cât aş fi vrut eu; traficul era destul de intens.

– Asta ar mai lipsi: să se întâmple ceva grav şi la noi, îi spui Neiei mele.

Văzând clădirea semidărâmată şi maşinile salvatorilor primul gând m-a dus la vreun căutător de fier vechi prins sub ceva planşeu. Ori – cine putea ştii – exista posibilitatea mai multor victime. N-apuc să-mi creez multe scenarii, pentru că în oglinda retrovizoare văd că salvările şi poliţiştii se pun în mişcare şi se îndreaptă spre podul Decebal, prin zona trecerii de pietoni de lângă OMV, singurul loc unde nu sînt borduri în mijlocul drumului.

Nu pot să nu aflu ce s-a întâmplat. Pun mâna pe telefon şi sun la Poliţie. În scurt timp vin informaţiile.

Era vorba despre un om al străzii care se urcase pe clădire ca să protesteze că buldezerele îi distrug casa lui din timpul iernii. Omul se adăpostea acolo când venea frigul şi nu concepea ca „locuinţa” să-i fie rasă de pa faţa pământului. Nu-l interesa nimic altceva, numai „casa” să-i rămână întreagă. Probabil că nu a ştiut ce să facă şi şi-a strigat nemulţumirea în felul lui: din vârful unui viitor morman de dărâmături.

Pompierii l-au dat jos înainte să facă vreun gest aiurea. L-au urcat în ambulanţa SMURD, care l-a dus la spitalul 6. Nu ştiu cât de dus era, dar ştiu că şi-a găsit adăpost cel puţin pentru câteva nopţi. Apoi, când s-o întoarce, cine ştie, poate „casa” lui nu mai există.

E şi asta o mică dramă. Una în lumea unui om necăjit. La radio continuau ştirile despre catastrofa de la Bucureşti. Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au murit atât de crud…

P.S. Mi-am dat seama astăzi, încă o dată, cât de important e să-ţi stăpâneşti emoţiile în astfel de situaţii şi să relatezi ce se întâmplă. E extrem de dificil, o ştiu reporterii de eveniment care au văzut atâtea în anii de presă. Au reuşit-o cei mai mulţi, printre care mai ales ai mei colegi de la Digi24. Sînt convins că mulţi au lăcrimat apoi, când au ieşit din direct şi au plecat acasă. Că sînt şi ei oameni. Dar în faţa camerelor, telespectatorii au văzut profesionistul corect, echilibrat.

În schimb, mi-au lăsat un gust amar pateticii, urlătorii, vânătorii de audienţă chiar şi în aceste momente şi invitaţii, mereu aceeaşi, care îşi dau cu părerea despre diverse, de la Zăvoranca până la politica externă a Mozambicului. Şi am mai avut sentimentul de scârbă faţă de gunoaiele care au postat poze cu cadavrele din club.