De la supărare la bucurie, cu un telefon dat presei

Luni dimineaţă. Sună telefonul din redacţie, chiar lângă biroul meu. Ridic. O doamnă din comuna X, de lângă Oradea, e tare pornită.

– Veniţi, vă rog, să filmaţi inundaţia de la mine din casă. Nu se mai poate. E plin de igrasie, mi-e inundat subsolul. E bătaie de joc.

Aflu imediat şi motivul problemei: în zonă s-au realizat lucrări la canalizare şi „din cauza felului în care îs făcute la mine s-a adunat apa. E bătaie de joc”, repetă vocea de la capătul celălalt al firului.

Doamna îmi transmite că are un copil de 3 luni în casă, tocmai adus de la spital şi care nu poate sta în astfel de condiţii. L-ar fi sunat şi pe un consilier local, care ar fi venit la ora 3 noaptea să vadă ce se întâmplă – mi-a trecut imediat prin gând că un consilier de felul ăsta, pe care să-l doară de problemele oamenilor, să tot ai în comunitate.

– Veniţi azi să filmaţi. Nu se poate ce e aici. Pe nimeni nu interesează. Am sunat şi la o altă televiziune şi mi-au zis că ei au interzis să vină aici din cauza (şi pronunţă un nume mare din administraţie).

Mă îndoiesc sincer că numele mare invocat ar fi putut să interzică tocmai colegilor de la televiziunea menţionată să treacă prin comuna respectivă. Îmi păstrez dubiile pentru mine şi o asigur pe doamnă că ai mei colegi se vor interesa şi se vor ocupa de situaţie.

Am aşteptat ca o echipă să revină de pe teren şi între timp mi-am pus ideile într-un fişier, ca să le trimit pe mail celui care urma să se ocupe. N-am mai apucat să-i dau send. Telefonul a sunat din nou în mai puţin de o jumătate de oră.

– Tot eu sînt, doamna Y. V-am sunat să vă mulţumesc şi să vă spun să nu mai veniţi. Au ajuns muncitorii şi lucrează să rezolve problema. Sînt ok, îşi fac treaba. Totul e în regulă.

Ce scurtă e calea de la supărare la bucurie! 🙂 Şi ce forţă poate avea, dom’le, presa! Dai un telefon într-o redacţie şi nici nu mai e nevoie ca jurnalistul să vină la locul faptei, că totul se rezolvă.

Măcar de-ar fi aşa…

Un episcop cum toţi ar trebui să fie

Prima dată când ne-am întâlnit faţă în faţă a fost pe la începutul lui 2013, când colegii de la Bucureşti l-au dorit ca invitat în studioul de la Oradea, de unde să comenteze împreună cu Sanda Nicola alegerea unui nou papă, după retragerea lui Benedict al XVI-lea. Mi-a răspuns prompt la telefon şi a venit, punctual, la ora stabilită. N-a avut niciun fel de fiţe. S-a aşezat pe fotoliile de la intrare, unde am stat o vreme la discuţii, şi a acceptat zâmbit cererea Deliei, fata de la machiaj, de a veni să-i pună nişte pudră pe faţă: „Ştiu, reflectoare, lumini, camere…” 🙂

Recunosc că, datorită felului său de a fi, l-am plăcut din primul moment pe Prea Sfinţia sa Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea. În general, mă feresc să laud public pe cineva, iar dacă o fac trebuie să am motive foarte întemeiate. Aşa cum am când spun despre episcopul Bercea că e unul dintre cei mai calzi, blânzi şi culţi oameni pe care i-am cunoscut. Sînt convins că are şi o fermitate pe care o arată atunci când e nevoie ca lider al unei episcopii.

După intervenţiile din platou – până la urmă, Bucureştiul l-a cerut de două ori ca invitat 🙂 – a avut mereu înţelegerea şi răbdarea de a sta de vorbă cu un reporter oarecare de provincie şi să-mi povestească întâmplări din viaţa papei Ioan Paul al II-lea, pe care a avut prilejul să-l întâlnească şi să-l cunoască. A trecut o dată chiar şi o oră în care am lăsat la o parte treburile redacţiei şi am stat de vorbă cu Prea Sfinţia sa. De fapt, am pus unele întrebări şi am ascultat cu luare aminte tot ce îmi spunea.

O remarcă am de făcut, să nu se înţeleagă greşit: în calitate de jurnalist, am mai fost şi înainte de 2013 la evenimente în care a fost implicat episcopul greco-catolic al Oradei. Doar că în afară de vreun sincron-două, nu am avut nicio discuţie cu Prea Sfinţia sa. Era cam greu, eu veneam de pe un domeniu total opus – de pe Poliţie-Justiţie – şi, ţinând locul vreunui coleg, nu prea ştiam multe despre ritualurile la care asistam.

Am făcut această lungă introducere ca să explic unde vreau să ajung: la gestul de o omenie rară făcut vineri, înainte de Moş Nicolae, de episcopul Virgil Bercea, care, alături de copii de liceul Don Orione din Oradea, s-a dus cu alimente şi îmbrăcăminte la familiile de la groapa de gunoi a oraşului. E o faptă de toată lauda, cu care nici copiii, nici preoţii nu s-au lăudat. Nu a venit nicio invitaţie pe mailurile redacţiilor, organizatorii acţiunii nu s-au dus cu presa după ei. A fost postat doar un comunicat pe pagina Episcopiei şi câteva fotografii.

Eu am aflat de pe eBihoreanul. Acolo am văzut şi fotografiile preluate de pe pagina Episcopiei: un episcop la hanorac şi cipilică, printre oamenii de la groapa de gunoi.

Episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, in vizita la familiile de la groapa de gunoi a Oradei5

Un preot s-a dus acolo unde noi, majoritatea, evităm să călcăm pe motiv că e marginea societăţii. Dar episcopul Bercea a intrat şi în colibele sărăcăcioase. A respectat menirea unui preot şi îndrumările Mântuitorului, care ne consideră pe toţi, indiferent unde şi în ce condiţii stăm, copiii lui Dumnezeu.

Episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, in vizita la familiile de la groapa de gunoi a OradeiEpiscopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, in vizita la familiile de la groapa de gunoi a Oradei1

Episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, in vizita la familiile de la groapa de gunoi a Oradei2Episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, in vizita la familiile de la groapa de gunoi a Oradei3

fotografiile sunt preluate de pe pagina Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

Mi-a plăcut ceea ce am văzut şi am considerat că, deşi fost făcut fără surle şi trâmbiţe, multă lume trebuie să ştie de acest gest de suflet al preoţilor şi al copiilor de la Liceul Don Orione. Iată de ce am scris această postare şi am publicat şi un material pe pagina Digi24 Oradea.

Aşa trebuie să fie un episcop, un preot, un îndrumător

M-aş bucura ca astfel de exemple să fie cât mai multe. De altfel, sînt convins că şi alte feţe bisericeşti – indiferent că sînt ortodocşi, greo-catolici, catolici, reformaţi, penticostali ori baptişti – au făcut ori fac astfel de gesturi. Aş vrea să le aflu şi să le fac publice. Merită. Mai ales în perioada asta, în care biserica e supusă unor atacuri care, în opinia mea, nu ar trebui să fie atât de dure – dar asta e o altă problemă, pe care o voi detalia altădată.

P.S. Celor care vor crede că această postare e una pro-greco-catolică le răspund doar atât: am fost botezat ortodox, sînt şi voi rămâne în religia părinţilor mei. Recunosc, dau rar pe la biserică, dar ştiu preoţi pe care îi respect pentru credinţa lor uriaşă. Mă consider un tip cu mintea deschisă, care ştie aprecia OMUL, dincolo de religie ori naţionalitate. În fond, toţi credem în acelaşi Dumnezeu.
P.S. Ştiu de dosarul de la DNA în care episcopul greco-catolic de Oradea e acuzat de unele fapte. În legătură cu asta îmi aduc aminte de o replică – o adaptez puţin – din „Green Mile”: „Nu pot să-l cred în stare de aşa ceva pe un om în care Dumnezeu a pus atâtea calităţi.” Om trăi şi-om vedea.

Efectul Colectiv şi firmele de echipamente anti-incendii

Sînt mândrul posesor al două stingătoare cu pulbere. Nu mă laud, constat. Pe amândouă le cheamă P6 şi, în ciuda numelui, nu-s rudenii cu R2D2 ori cu C3PO. 🙂 Spre deosebire de arătările metalice din Star Wars, ale mele sînt roşii, stau cuminţi în două colţuri ale salonului doamnei mele şi poartă mândre nişte etichete.

Etichete pe care le vizez an de an la o firmă din Oradea care susţine că oferă echipamente şi servicii de prevenire şi combatere a incendiilor. Eu îi zic simplu firmă de stingătoare, că mi-e mai la îndemână. Aşa că pe la jumătatea lui noiembrie i-am sunat pe băieţii de acolo să-i întreb de verificatul stingătoarelor.

– E greu, nici nu ştiu când vă pot servi, mi-a răspuns omul de la celălalt capăt al firului. Avem atâta de lucru, mai mult ca oricând. Ca să vă faceţi o idee, onorăm acum programări pe care le-am făcut pentru octombrie. La cele făcute pentru noiembrie nici nu am ajuns.

Pe scurt, o nebunie. Clienţii veneau cu duiumul şi cereau verificări, reîncărcări ori chiar stingătoare noi. Angajaţii firmei lucrau de dimineaţă până seara şi nici aşa nu făceau faţă, spunea omul. Aflu şi explicaţia:

– De când cu incendiul din Colectiv, toată lumea s-a trezit brusc că nu are stingătoare ori că nu le-a verificat pe cele vechi de câţiva ani şi poate au expirat. SE TEM DE CONTROALE ŞI AMENZI!

Îi dau dreptate, dar mă simt oarecum vizat, aşa că ţin să precizez:  am doar „două peşase-uri„, pe care le-am umplut anul trecut, aşa că trebuie doar verificate. Plus că erau în termen încă – asta ca să nu se înţeleagă că sînt şi eu „trezit brusc”. Nu durează mult, nu-s grele, deci pot să le iau în maşina proprie ca să le duc până la ei. Asta-l bucură:

– Pot să vin şi eu la dumneavoastră, dar numai peste câteva zile. Da’ dacă veniţi aici – mâine dimineaţă, pe la 8, să zicem – durează maximum un sfert de oră.

Adjudecat!

Evident că m-am trezit cu noaptea în cap ca să adun obiectele şi să ajung pe 8 fix la destinaţie. Dar nu mi-a părut rău, pentru că omul s-a ţinut de cuvânt. Iar imaginile din firmă mi-au confirmat spusele lui: chiar aveau de lucru. Numai cât am stat eu pe acolo au venit vreo trei clienţi care voiau să cumpere nişte extinctoare ori să umple altele.

extinctor

Nu zic, o fi o afacere pe val, dar nimeni nu şi-ar fi dorit ca motivul să fie o tragedie ca aceea din Bucureşti. Ca un tip care ştie cât de importante sînt măsurile de siguranţă – am văzut multe ca reporter de eveniment – nu-mi explic ce e în mintea ălora care ignoră elementare gesturi de protecţie cum ar fi acela de a avea în spaţiul comercial MĂCAR un stingător. Ori de a considera un extinctor drept un obiect de decor.

Asta ca să nu mai zic că, spun surse din piaţă, chiar şi după drama Colectiv mai sunt localuri care nu au nici măcar un stingător. Fără supărare, asta e prostie – ca să nu fiu şi mai dur în exprimare.

P.S. Chiar dacă au stingătoare, nu ştiu câţi dintre angajaţii localurilor ştiu să le mânuiască. Pe mine m-au trecut toţi nervii când responsabilul PSI din firmă m-a luat ca să-mi arate cum funcţionează un extinctor şi m-a pus să îl şi folosesc. Îi rămân însă recunoscător că m-a învăţat un lucru folositor. Nu aş vrea să fie nevoie să demonstrez ce am învăţat, dar nu se ştie niciodată.