Patru poveşti din Viena: pufuleţi, homleşi, vechea moară şi poliţistul de şcoală

1. Pufuleţii de Viena

Îi ţineţi minte, nu? Acum mă adresez generaţiei mele, cea care a prins pufuleţii simpli, galbeni, ambalaţi în pungi pe care scria, simplu, doar numele produsului, fără jucării înăuntru şi fără tot felul de gusturi. Doar galbeni, săraţi şi tare apreciaţi de copiii acelor vremuri. Până şi stratul de fărâmituri rămas pe fundul pungii era rapid consumat. După care, evident, ambalajul din plastic era umflat şi spart. Chestie de distracţie. 😉

I-am regăsit în ultimii ani prin diverse magazine, dar cei pe care îi mai cumpăram din timp în timp – mai mult de dragul copilăriei – erau cei de la Penny. Nu fac reclamă, aceia îmi plac şi mi se par cei mai apropiaţi de gustul de altădată.

Dar când i-am văzut ocupând câteva rafturi în magazinele din Austria… No, aia da mirare pe mine. 🙂

Pufuleţi în Viena1 Pufuleţi în Viena2

I-am văzut prima dată la un Penny din cartierul cinci, după care i-am regăsit, cu zecile, în magazinul Spar din mall-ul SCS (Shopping City Süd). E drept, sînt de patru ori mai scumpi decât în România – costă 99 de cenţi punga, dar, raportat la puterea de cumpărare din ţara kaiserilor, e cam aceeaşi valoare.

Am zâmbit când am văzut scris „Pufuleţi” pe etichete, dar recunosc că mi-a şi plăcut ideea de a duce încă un produs de-al nostru în străinătate. Sînt şi chestiile astea galbene un mod de a face profit, nu?

Asta pe lângă faptul că e plin prin Viena de Loganuri. Şi de vorbitori de limbă română. 🙂

2. Homleşii din Karlsplatz

După o zi prin Viena, apuc să citesc pe net că în cartierul în care stăm noi – cartierul cinci – trebuie pus tichet de parcare până seara, la ora 22. Altfel te aşteaptă pe parbriz o foaie prin care eşti anunţat că tocmai ai primit o amendă de 36 de euro. 🙁

Şi cum doar mie mi se poate întâmpla, mă uit în bord şi observ că mai am doar un tichet verde – cel în valoare de 3 euro care asigură parcarea pentru o oră şi jumătate. Nasol nu era că faptul că mai aveam o bucată, ci că până la ora 22 mai erau trei ore şi tutungeriile, cele de unde cumpăr tichete de obicei, erau închise de pe la 6 seara. Mi-am luat săpuneala de rigoare de la doamna mea şi am plecat să rezolv cumva situaţia, să nu risc o amendă.

Noroc – mă rog, noroc… – că l-am întâlnit pe tipul în uniformă care e „tatăl parcărilor” din zonă şi care verifică, punctual, până în ultimul minut toate maşinile. Aflu că mai e o tutungerie deschisă, dar e doar lângă Opera din Viena, în pasajul spre metrou din Karlsplatz. Mda, nu-i departe, cam un sfert de oră de mers pe jos – dar e nasol să nu ai posibilitatea să plăteşti la vreun automat stradal (aici Oradea e mai ok cu parcometrele ei). E adevărat, poţi online, dar mi s-a părut mai uşor să mă îndrept spre Operă… Mai ales că am luat tramvaiul silenţios până la destinaţie. 🙂

Mă îndrept spre intrarea în pasaj şi îmi atrag atenţia nişte urlete şi indivizi care gesticulau întruna. Un nenea – hover cu alcoolul, clar – şedea trântit în stânga scărilor care urcau din pasaj şi urla, scuze, discuta pe un ton ridicat 🙂 cu alte persoane de aceeaşi clasă care ocupau partea din dreapta, în zona coborârii în pasaj. Oamenii treceau nepăsători pe lângă ei, chiar dacă băieţii cu barbă şi ochi tulburi se agitau şi dădeau semne că urmează un inevitabil contact fizic.

Cobor în pasaj şi văd la câţiva metri distanţă un echipaj de Poliţie care stă lejer, fără să pară că ştie de miniscandalul de deasupra. Dar nimeni nu e interesat să-i sesizeze pe oamenii în uniformă.

karlsplatz Wien

sursă foto: tinasrabbithole.wordpress.com

Când revin şi urc la suprafaţă pe scările rulante, în capăt mă aşteaptă o altă imagine: un tip îi trage o palmă altuia şi urlă ceva indescriptibil chiar şi în germană. E clar, krieg-ul e la o altă palmă distanţă. 🙂 Doar că alţi doi, din acelaşi grup, se transformă în „căşti albastre” şi sting repede conflictul. În tot timpul ăsta, nici urmă de poliţişti, deşi zona e întotdeauna împânzită de oameni ai legii.

Iar ca seara să nu se termine în linişte, când ajung în staţia de tramvai din apropiere sînt martor al unei faze pe care Stallone ar putea-o include în următorul film. Doi indivizi, rupţi de beţi şi cu plasele în mâini, se leagă de o femeie pe trotuarul de lângă staţie. Blonda nu dă semne că o interesează grohăielile celor doi care, însă, nu se lasă.

Când să se apropie de ea, dintr-un grup din apropiere pleacă un tip cam de mărimea mea (adică atletic, musculos, bine făcut – de tipul respectiv vorbesc 😀 ) şi propteşte un pumn cât o cupă în spatele unui scandalagiu. Ăla, săracu’, cade lat, moment în care amicul de hărţuială încearcă să se revolte. A fost suficient să i se arate „cupa” ca să renunţe la tentativă. L-a ridicat pe ăl de capitulase din primul pumn şi au plecat bombănind. Sînt convins că i-au promis răzbunare justiţiarului, doar că pentru asta era nevoie să cheme tot căminul de nefalimişti în care probabil că locuiau. Şi nici atunci nu garantez că ar fi făcut ceva.

3. Moara cu birouri şi ateliere

Drumurile prin Viena ne-au purtat până în cartierul 10, la o fostă moară – Ankerbrotfabrik, acum devenită un complex foarte fain de birouri, ateliere pentru artişti şi spaţii pentru organizaţii de voluntari. Clădirea veche nu doar că a fost păstrată şi renovată, ci i-au fost adăugate spaţii moderne, foarte… şic, ca să mă păstrez în atmosfera locului.

fosta moara in Viena (1) fosta moara in Viena (2) fosta moara in Viena (3) fosta moara in Viena (4)

4. Poliţistul de şcoală

Şi tot lângă fosta moară din Viena am mai văzut ceva ce denotă grija autorităţilor austriece pentru om. Un bătrânel în uniformă stătea chiar lângă o trecere de pietoni din zonă. Iniţial am crezut că e vreun tip de la parcări şi chiar mi-am pus repede un tichet pe bord. Mai apoi am aflat că în cartierul respectiv nu e nevoie de tichet de parcare. 🙂

Mi-am dat seama repede care era menirea acelui nenea în uniformă. Când apărea vreun puşti sau un grup de kinderi cu ghiozdanele în spate – e o şcoală în apropiere – oprea toate maşinile şi îi conducea pe cei mici pe trecerea de pietoni până pe celălalt trotuar. N-am văzut un şofer să nu oprească sau să se enerveze şi să claxoneze.

După ce şi-a îndeplinit datoria şi toţi copiii au traversat în siguranţă, bătrânul în uniformă şi-a luat fluierul şi a plecat lejer.

Nu-i oraşul perfect, dar mie-mi place enorm Viena. Voi spune asta mereu. Aşa cum nu voi ascunde că mi-e tare dragă Oradea şi că iubesc Beiuşul meu natal. 🙂

 

Comments

comments

Lasă un răspuns