Dăruieşte un film unui copil fără posibilităţi

– Când ai fost ultima dată la un film?

Mă uit surprins la colegul de masă din pub şi pentru câteva secunde memoria mea intră în modul „buffering”. Caut în amintiri să găsesc momentul cel mai apropiat în timp în care am călcat într-o sală de cinema. Reuşesc să identific perioada în care am văzut un film dintr-o sală de cinema: anul trecut, prin vară. Ceva romantic, evident, că doar am fost cu jumătatea mea, aşa cum facem în ultimii şapte ani. 🙂 Doar acasă mă uit la thriller-uri ori „filme cu bătăi” – cum le ştiam în copilărie.

Îi zic asta partenerului meu de cafea matinală, fără ţigară – că aşa e legea, iar noi sîntem nefumători. Tipu’ zâmbeşte.

– Fac pariu că ai fost miercurea.
– De unde ştii? Mă mir, că nu are faţă de ghicitor ori de mentalist.
– E ziua aia unu+unu. Cumperi un bilet şi primeşti unu gratuit.

Omul e logic. Mă cunoaşte şi ştie că îmi plac filmele, dar şi să fiu chibzuit. Legătura se face atunci rapid. Adevărul e că mi-a plăcut oferta asta de la Orange şi ani la rând am profitat de ea. Că mă avantaja, evident. Doar că în ultima vreme, ocupat cu tot felul de chestii noi, care mi-au ocupat şi bruma de timp liber pe care o mai aveam, am cam uitat de obiceiul nostru de a ieşi miercurea la film.

După discuţia asta matinală, cu întrebarea de mai sus în minte, am intrat pe internet ca să-mi reîmprospătez memoria cu condiţiile şi toate celelalte informaţii legate de oferta… cinematografică. Aşa am aflat ceva care m-a uns la suflet. Nu că aş fi eu vreun sentimental prin definiţie, dar, vorba comisarului – „Am şi eu sensibilităţile mele…” 🙂

Pe scurt, că ştiu că ai mei cititori sînt oameni activi, care vor să ştie totul direct şi la obiect:

Cei de la Orange ne invită să ne continuăm bunul obicei de a merge miercurea la film, dar de data asta să o facem alături de un copil dintr-un mediu social defavorizat. Cu alte cuvinte, dacă sînteţi cinefili cu suflet mare puteţi dona al doilea bilet unui copil fără posibilităţi, pe care să-l cunoaşteţi miercuri, 6 aprilie, înainte de a intra în sala de proiecţie. Popcornul și sucul sunt din partea casei, dar distracţia o puteţi asigura chiar voi, mai ales că pentru puştiul lângă care veţi fi s-ar putea să fie prima dată când vede un film la cinema. 🙂

orange film

Pentru a participa la această acţiune trebuie să fiţi din București, Constanța, Pitești, Brașov sau Oradea, să aveţi peste 18 ani şi să vă înscrieţi în secţiunea dedicată de pe siteul Orange-ului. De altfel, toate informaţiile necesare le găsiţi pe pagina organizatorilor. Apropo, sînt 150 de locuri în această campanie, câte 30 pentru fiecare oraş.

Citind despre oferta asta, în memorie mi-a venit imaginea puştiului de acum 30 şi mai bine de ani, care fremăta de nerăbdare să ajungă în faţa uriaşului ecran alb şi se uita cu ochii mari la imaginile color care defilau în faţa lui. Iar apoi le explica tuturor – părinţi, prieteni, vecini, tanti de la magazin – cum salvase personajul principal toată situaţia. După care adormea visându-se cowboy, luptător ori… Ştefan Bănică jr. 🙂

Sincer, nu aţi vrea să vedeţi aceeaşi bucurie în ochii unui copil pe care îl duceţi miercuri la cinema? 🙂 Ştiu răspunsul. De aia îmi sînteţi dragi.

(Această postare e un ADVERTORIAL)

Bruxelles – criminalii, durerea şi întrebările

Bruxelles

Durerea vecinilor noştri belgieni se simte şi pe la noi. Le spun vecini pentru că stăm în aceeaşi casă: o cheamă Europa. Om locui noi undeva la parter, iar ei, cei din Bruxelles pe la etajele superioare, dar tot vecini se cheamă că sîntem.

Iar ce se întâmplă în „camera” vecinilor ne afectează şi pe noi. Ne face să fim interesaţi de ce se întâmplă în casă,  avem păreri, vrem să dialogăm. Că atât putem face de aici, de la celălalt capăt de continent.

Postările mele de pe Facebook, legate de atentatele teroriste de la Bruxelles, au fost – cred eu – printre cele mai comentate pe umila mea pagină de socializare. Amicii mei virtuali s-au cutremurat, s-au întrebat, au venit cu ipoteze ori au făcut apel la istorie, la răzbunarea fostelor colonii. Fiecare a avut o opinie. E normal, sînt oameni inteligenţi, care gândesc. (De aceea îi şi am în lista de „frendşi”.)

Unii au ajuns la teorii ale conspiraţiei, pe care s-au încontrat până aproape de jigniri. Alţii au declarat sentenţios: „Asta se întâmplă dacă îi primim pe toţi refugiaţii.” Unii susţineau chiar că totul e urmarea politicii permisive şi idioate duse de autorităţile belgiene, care au ajuns să nu mai intre în unele cartiere din oraşele belgiene. Amicii mei au oferit motive – unele greu de combătut, au explicat ori au acuzat.

Eu nu-s specialist în geopolitică, ştiu despre terorism din cărţi, de la TV ori de pe internet şi mă declar solidar cu toate victimele cretinilor ăstora, indiferent că oamenii ce au de suferit sunt francezi, belgieni, americani, africani ori asiatici. Şi mai fac ceva: urmăresc situaţia şi pun întrebări. Pentru că sînt un om logic şi vreau răspunsuri. Asta dacă poţi găsi ceva logic în ceea ce au făcut criminalii la Bruxelles.

De exemplu, am întrebat cum naiba se face că într-un oraş supersecurizat ca Bruxelles nişte cretini pot produce un astfel de dezastru? Ce au păzit serviciile de securitate?

Mi s-a răspuns că nu-i poţi supraveghea pe toţi nebunii. N-am crezut şi nu cred în explicaţia asta. Din două motive.

  • Unu: nu vorbim de orice nebuni, despre indivizi care aud brusc voci şi se trezesc dimineaţa cu gânduri ucigaşe, ci despre oameni organizaţi şi bine coordonaţi. Tocmai de asta mi-e greu să cred că nu s-au scurs informaţii spre servicii şi că autorii sau celulele din care făceau parte nu au fost monitorizaţi/monitorizate din timp.
  • Doi: autorităţile belgiene au tot susţinut că ştiau de iminenţa unor atacuri. Deci aveau informaţii că se va întâmpla ceva nasol în Bruxelles. Nu trebuiau să supravegheze o ţară, ci un oraş. Îndrăzniţi şi spuneţi-mi că nu aveau cu ce sau cu cine! E un oraş, unul singur de supravegheat, unul împânzit de trupeţi din armată şi de poliţişti care se uitau crunt şi la un copil care îşi scăpa gentuţa pe jos – ascultaţi ori citiţi mărturiile localnicilor. Poate că-s extremist la faza asta şi cer prea mult de la cei care trebuie să asigure securitatea unui oraş, a unei ţări. Dar mă gândesc că au murit oameni nevinovaţi…

Să ne înţelegem: îi respect pe spai şi pe poliţişti.

Pot doar să bănuiesc ce viaţă duc şi de câte ori şi-o pun în pericol pentru a-i proteja pe alţii care poate îi înjură şi îi urăsc pe motiv de libertate de expresie. Nu ştiu câţi dintre noi, ăştia care vedem doar vârful aisbergului, ne-am pune vreodată în locul lor. E drept, nu i-a obligat nimeni să-şi aleagă meseria asta, dar nici pe noi să fim ignoranţi şi să credem în aparenţe.

Dar cum au scăpat teroriştii ăştia de supravegherea belgienilor, asta aş vrea să ştiu. Repet, nu cred în scăpări, mai ales în cele urmate de zeci de morţi în Europa. Nu vorbim de Rîmaru ori Jack Spintecătorul, ci de ucigaşi dintr-o organizaţie cunoscută peste tot în lume.

Sigur, de aici până la teoriile conspiraţiei nu e decât un pas. Nu cred 100% în ele, dar nici nu le ignor. Pot fi corecte, cu dovada ori dovezile aferente. Care sunt mai greu de găsit,  dar nu imposibil.

În mod evident, vor urma măsuri stricte de securitate, mai ales pe aeroporturi. Ceea ce nu-i rău, mai ales că acum oricine poate ajunge în zona de check-in fără să fie verificat.

P.S. Scriu rar despre lucruri care se întâmplă în străinătate şi, de obicei, mă refer la lucruri faine pe care le-am văzut în călătoriile mele dincolo de graniţe. Aşa e normal şi aşa ar trebui să rămână. Dar, uneori se întâmplă şi nenorociri. Care n-ar trebui să existe.

P.S.2 Citiţi-i pe Cristian Tudor Popescu şi pe Florin Negruţiu, pe republica.ro, dacă încă mai credeţi că Belgia e departe şi România nu va fi afectată de nebunia teroriştilor.

sursă foto: www.9news.com

Salut! Adi sînt…

smartphone salut

Orgoliul din mine mă ceartă: „Mă, ce tot te prezinţi? Cititorii tăi ştiu cine eşti. Plus că ai şi secţiunea aia, de cofetărie parcă, cu nimic dulce despre tine.” 🙂 Mda, e… orgolios.

Bunul simţ sare din banca lui şi are replică: „Pentru că frumos îi stă unui om să se prezinte, mai ales atunci când nu stă faţă în faţă cu cineva. Şi tocmai de aceea a pus Adi secţiunea aceea de cofetar-patiser, 🙂 ca oamenii ce ajung pe bucăţica lui de net să ştie cine are opiniile de le citesc aici. Understand?”

Îmi place să ştiu întotdeauna cu cine vorbesc. Nu fac parte din clubul spailor, să adun informaţii despre o persoană, dar fac minimum gest de a mă prezenta: „Salut! Adi sînt.” Mai ales atunci când vorbesc la telefon. Ceea ce puţini dintre cei cu care schimb o vorbă fac în mod constant.

Ştiţi ce nasol e să te sune cineva -„Salut! Auzi…” – să te întrebe diverse, dar tu să nu ai nici cea mai mică idee cine e? Sau să-ţi trimită un mesaj şi să nu ai habar care e identitatea expeditorului?

Ştiu, se bazează pe faptul că am numărul lor în memoria telefonului şi văd repede cine e apelantul. Dar poate că telefonul meu e buşit şi nu-mi arată identitatea apelantului. Ori am avut proasta inspiraţie de a-mi reinstala softul pe telefon fără să fac o copie de siguranţă a agendei telefonice… Naşpa, nu? Dar chiar mi s-au întâmplat. Ambele situaţii, nu doar una. 🙁

Plus că nu am o memoria auditivă nemaipomenită şi, în afară de familie şi de persoane cu care am zilnic de-a face – colegi, purtători de cuvânt, nu mă laud că-l identific din prima pe cel care mă sună.

Ştiu, nu e treaba celui de mă sună/îmi trimite SMS. Dar tocmai pentru că sînt trecut prin astfel de situaţii, mă gândesc şi la cel pe care eu îl sun ori îl „mesagelesc” şi fac minimul gest de a mă prezenta. Ori de a mă semna la final de mesaj. Nu mă costă nimic. Cel mult fac conversaţia mai puţin stânjenitoare şi evit să-l pun pe interlocutor în postura de a mă întreba: „Ok, da’ cine eşti?

Aşa cum întreb eu de fiecare dată când nu-l cunosc pe cel cu care vorbesc. Poate să fie oricine – premier, preşedinte, patron, primar, megaşef; dacă nu-i am numărul în agendă ori nu-i recunosc vocea, îl somez să se identifice.

Mulţumesc că m-aţi citit!

Adi 🙂

Săraca limba română: când s-au înnebunit chirugii

Nu, n-am greşit cu nimic în titlu. Deşi multă lume m-ar contrazice. 🙂 N-am făcut decât să preiau un anunţ – distribuit prin Google AdSense – apărut pe bihon.ro.

Anunţ din care aflăm că nişte nenea „chirugi” s-au înnebunit. Unii pe alţii, probabil, cu doi n, ca la DEX. 🙂 De ce au făcut-o ni se dezvăluie mai jos: din cauză la soluţia naturală, vorba de cartier, care „eliminează varice varice”. Ăştia care au scris-o ori sînt bâlbâiţi, ori au vrut să accentueze şi să ne facă să înţelegem clar la ce se referă soluţia care eliminează. Fără operaţii, evident!

s-au innebunit chirugii

Un click pe respectivul anunţ îl duce pe cititor pe blogul unei doamne care încearcă să le convingă pe posesoarele de varice că pot scăpa de inesteticele apariţii printr-o soluţie naturelă. După ce ne salută prieteneşte – Ciao, Ionela! – vrea să ne împărtăşească bucuria ei maximă de a fi stat acasă o săptămână, timp în care i-au dispărut varicele. Tare, nu?

blog ionela varice

Nu detaliez informaţiile de pe blog; în mod sigur au publicul lor ţintă, în care eu nu mă regăsesc. Scris simpluţ de o autoare care trece de la disperarea căutării şi negăsirii unei soluţii până la „evrika-ul” descoperirii unui produs-miracol, articolul e corect gramatical. Asta faţă de anunţul care îl promovează şi care pare tradus din chineză cu ajutorul Google Translate.

Am văzut multe greşeli de editare, am făcut eu însumi o tonă. M-au enervat, dar le-am acceptat şi am încercat să le corectez. Că doar toţi greşim. Dar parcă e tare greu de înghiţit astfel de erori într-o reclamă.

Să nu se înţeleagă că am ceva cu colegii de la bihon. Nu e vina lor că tata căutărilor pe net le livrează astfel de tâmpenii, precum anunţul de mai sus. Dar, totuşi, e ca şi cum pe geamul casei mele aş lăsa pe unul să pună o foaie pe care să scrie „Vind matereale de costrucţie!” Trecătorii nu doar că s-ar amuza, dar ar şi arăta cu degetul spre casa mea: „Uite ce scrie la ăla pe geam!

Şi parcă nu mi-ar pica bine să fiu asociat cu ăl de a generat anunţul.

Versace pe uliţă

Dacă e să vorbim de porţi…

…Nu îmi aduc aminte cine a făcut-o (cred că tata, demult, tare demult), dar e tot aşa de când mă ştiu. Carevasăzică, nu s-a schimbat cu mult. Are vreo 40 de ani şi a rămas la fel de puternică, roşie şi zgomotoasă ca atunci când greşeam şutul şi o loveam cu o minge scăpat din „şiret„. 😉

Din când în când fratelo îi mai dă un strat de vopsea, iar de Crăciun şi Revelion o împodobeşte cu becuri multicolore. 😉 Că aşa îi stă bine unei „doamne de fier” de vârsta ei. Exprimarea e la propriu, pentru că acum vorbesc de poarta casei părinţilor mei, de la Beiuş.

Îmi aduc aminte şi de căputul 🙂 bunicilor mei, în traducere pentru non-ardeleni POARTA de la intrarea în curtea de la ţară. Făcută din lemn, evident, înaltă şi rezistentă, dar la fel de zgomotoasă când mingea îşi mai greşea ţinta şi o lovea la „păianjen„. Avea un”fier„, adică un zăvor pe care în anii timpurii ai copilăriei nu-mi amintesc să-l folosească cineva din casă. N-avea nimeni de ce, pentru că în sat nu se ştia de furturi şi de violare de domiciliu. Cel de mult de strigoii care furau laptele vacilor – dar pe ăştia nu-i putea împiedica suflet de om şi niciun „fier” tras la căput. 🙂

Am făcut lunga asta introducere ca să explic unde voiam să ajung. Porţile de care vorbesc eu erau simple, cu câteva modele geometrice primitive, fără străluciri de design. Unicul lor rol era de a delimita curtea de uliţă ori de stradă. Bani nu prea erau ca să permită susţinerea spiritului artistic, iar oamenii aveau alte treburi şi nu se gândeau la integrarea uşii de acces în arhitectura locuinţei.

Vremurile s-au schimbat şi o dată cu ele şi interesul oamenilor pentru felul în care arată poarta casei. Nu e doar un element de delimitare în spaţiu, ci a devenit o lucrare de artă, care îl reprezintă pe proprietar şi îi indică gradul de evoluţie materială. Cel puţin în unele comunităţi.

În unele cazuri, arhaicele elemente prezente pe uşile românilor din vechime – soarele ori sfoara – au fost înlocuite cu geometria unor mărci vestice. Aşa a ajuns Versace pe uliţele din Batăr, un sat din sudul Bihorului. De pe unele porţi ale localnicilor care lucrează în străinătate şi investesc banii câştigaţi dincolo în ridicarea unor case în satul natal ne priveşte Medusa, despre care nu-s convins că mulţi trecători ştiu detalii. 🙂

porţi Batar4

porţi Batar2 porţi Batar3

Fierul forjat care a înlocuit lemnul a fost modelat în diverse feluri, mai ales florale. În unele cazuri, cu plastic pe partea dinspre curte. 😉

porţi 2 Batar (1) porţi 2 Batar (2) porţi 2 Batar (1) porţi Batar5

Iar autohtonul lup geto-dac a fost înlocuit pe stâlpii unor porţi de exoticul leu, care are tot atâtea în comun cu această zonă cum au bunicii mei cu plajele din nordul Madagascarului. 🙂

porţi 2 Batar (4)porţi 2 Batar (3) porţi 2 Batar (5)

Şi toate astea pentru că, sînt convin, aşa e „modelul la porţi” prin Franţa, Anglia ori Austria. Nealcoş, nu? 😉