18 ani şi 10.000 de like-uri

jurnalism presa

Țin minte o grămadă de numere de telefon (sunt o adevărată agendă, colegii pot confirma), câteva date importante pentru mine și familia mea, mai rar fețe de oameni și extrem de rar ce știri au intrat pe post acum 3-4 zile. 🙂

Printre cele câteva date importante din calendar – legate de Neia mea, de familia noastră și de familia lărgită din Beiuș și Giriș – se numără și una care a trecut neobservată pentru vreo 7 miliarde și mai bine de pământeni. 29 iulie. A fost data când, în 1998, intram pentru prima data pe ușa unei redacții.

Am scris despre acel eveniment din viața subsemnatului și când am împlinit 10 ani de presă și când au fost 15 ori 17. N-o să îl rememorez aici. Remarc doar că acum am 18 ani de presă. De fapt, așa mi-am și început ziua: am deschis un ochi, apoi pe celălalt și am încercat să îmi dau seama ce oră indică ceasul electronic de lângă televizor. Era 7 fără ceva. Dimineața. 29 iulie 2016, dimineața. 🙂

– Hai, tinere, trezirea. Ești major! 😀

Sînt major în presă. Am intrat în grupul din ce în ce mai mic al jurnaliștilor orădeni care au în spate atâția ani de muncă. Aș minți să spun că mă încearcă doar sentimente pozitive. Da, sînt mândru că mă aflu într-o companie selectă, alături de „dinozauri” – de profesioniştii adevăraţi vorbesc – cei care fac meseria asta de pe la mijlocul anilor ’90. De la unii am furat meserie şi continui să o fac, nu mă feresc să recunosc asta.

Dar presa pe care eu am învăţat-o…

nu se mai face în zilele noastre. Jurnalismul pare să se fi schimbat, chiar dacă, în mare, principiile au rămas cam aceleaşi. Câteodată simt că nu mă regăsesc printre subiectele şi abordările de pe sumar… Stilul e altul, atitudinea e alta, ritmul e complet diferit. Nu mă lamentez, constat doar.

Şi că tot vobeam de schimbări, în cei 18 ani de presă am schimbat câteva roluri. 🙂 Am fost, pe rând, reporter, realizator, producător, producător general şi acum editor şi editor web.

Nu ştiu cât talent am la jobul din prezent, dar îmi dau interesul să iasă bine. Învăţ mereu, citesc, postez, întreţin site-ul şi paginile de pe reţele de socializare ale stației. E un domeniu încă nou pentru puştiul care începuse acum 18 ani cu un bloc-notes cumpărat dintr-o papetărie şi un pix rătăcit nu ştiu cum pe biroul din redacţie. 🙂 Și unul de viitor, zic toți cei care au conexiune la net. Pentru că media tinde să se mute online, iar singura chestie negativă din migrația asta este că vor dispărea ziarele tipărite. 🙁

Am învăţat repede şi am reuşit ca în 3 ani să aduc pagina de Facebook a Digi24 Oradea la nivelul a 10.000 de likeuri. Unii vor zice că nu e mult, dar eu îi contrazic. Pentru că ştiu câtă muncă a stat în spatele reuşitei. Şi, atenţie, totul a fost organic, nu plătit.

Nu e decât într-o mică măsură meritul meu. Colegii mei au gândit ştirile, le-au filmat și le-au scris. Eu le-am promovat cum m-am priceput mai bine. 🙂

Nu ştiu unde o să mă prindă aniversarea a 19 sau 20 sau mai mulţi ani de jurnalism. Poate nu în domeniul pe care odată l-am iubit atât de mult. Poate că da. Dar ştiu că în presă am învăţat foarte multe lucruri bune, dar şi chestii nasoale. Ştiu că în presă am întâlnit profesionişti adevăraţi, dar şi „presari” modeşti ori nulităţi.

Dar, cu bune şi rele, presa şi-a pus amprenta asupra a ceea ce sunt azi.

La mulţi ani, mie! 😀

Biciclete, pancove, munte și lucruri sfinte

biciclete repaus la manastire

Când vă ziceam că băieții de la Agenția de Management al Destinației Bihor știu să pregătească lucruri mișto nu am exagerat cu nimic. Evident, nu se compară cu Turul Franței și nici măcar cu Micla Buclă din vremurile când sportul mai apărea prin paginile ziarelor de sport de pe la noi 😉 , deși s-a întâmplat tot pe biciclete.

Dar a fost o ocazie pentru cei dornici de o călătorie printre tradițiile și peisajele superbe ale sudului Bihorului să își reîncarce bateriile și să iasă dintre cei patru sau mai mulți pereți ai biroului.

cu bicicletele printre localnicicu biciclete inainte de start 1

Că tot vorbeam de Turul Franței: sâmbăta trecută, în ziua în care Chris Froome reușea să câștige pentru a treia oară Marea Buclă, competiție cu număr record de cicliști – 150, pe platoul Vașcău 50 de oameni faini pedalau din Colești spre mănăstirea Izbuc.

Așa cum îi stă bine unui eveniment din spațiul rural, plecarea s-a făcut din fața Căminului Cultural din Colești, dimineața devreme. Adevărul e că pentru mica aşezare venirea atâtor oameni cu biciclete a semănat cu o mică invazie. Paşnică, desigur, despre care cred că localnicii nu s-ar supăra să se repete.

biciclete inainte de start 2

Peșteră, mănăstire, plăcinte și pancove

Primul “punct de control” a fost portalul Peșterii Câmpenească, situat într-o dolină a Platoului Vașcău. Acolo, participanţii au aflat chestii geografice, geologice şi de turism responsabil (de genul nu distrugeţi flora, nu aruncaţi gunoaie peste tot), după care unii au coborât în peşteră, însoţiţi de un salvamontist.

pe biciclete spre Colești

Gabi Bonaciu, fostul meu coleg de la Antena 1 şi de la Digi24, acum la AMD Bihor, îmi zice că au avut parte şi de o ploaie scurtă, de vară. Dar a fost repede “tratată” cu plăcinte şi apă de izvor oferite de o familie din Izbuc şi de peisajele superbe de pe drumul spre Călugări.

Şi uite aşa, pedalând uşor, turiştii au ajuns şi la Mănăstirea Izbuc, cea mai veche din judeţ şi loc de rugăciune a peste 30 de călugări. S-a făcut un tur al lăcaşului, s-a mâncat o pancovă 😉 , unii sau mai gândit şi la cele sfinte… Mai avem nevoie şi de astfel de momente.

biciclete Izbuc biciclete în jurul izbucului cu apă rece

Despre întoarcere ce ar fi de spus?

Că turiştii mai experimentaţi au revenit pe o altă rută, mai obositoare, dar plină de aventură. Că la Coleşti au primit o ciorbă ca la bunica acasă. 🙂 Că la final de zi au asistat cu toţii la scalda bivolilor în tăul din mijlocul satului.

localnici printre biciclete traditii si biciclete biciclete spectacol la tăul din colești bivoli la scaldă Colești

Că au gustat de produse tradiționale: brânzeturi și preparate din lapte de vacă, bivol și capră. Că nu au lipsit cârnăciorii ”virșli” serviți cu muștar și boia şi că muzica folk i-a ținut treji pe cei care au rămas peste noapte în Colești.

A doua zi a fost una de mers pe jos pentru cei din urmă: au plecat spre Peștera din Valea Popii și vârful Sfăraș. De acolo au admirat peisaje ale Munților Codru Moma și ale depresiunii Beiușului.

foto: Gabi Bonaciu/ Agenția de Management al Destinației Bihor

O tură cu bicicleta printre dealuri și doline

bicicleta prin munti (3)

Sînt fan al mersului pe patru roți. În traducere liberă, îmi pun fizicu’ în mașină chiar dacă mă duc până la Profiul de pe bulevard, aflat la vreo 3 minute de mers PE JOS. Dar recunosc că îmi promit în fiecare zi că mă apuc de mișcare la modul serios.

O ocazie e chiar weekend-ul ăsta, pentru care băieții de la Agenția de Management al Destinației Bihor, printre care și amicul Gabi Bonaciu 🙂 , au pregătit o chestie mișto. Adică vor ei să-i provoace pe amatorii de pedalat să meargă cu bicicleta prin platoul carstic Vașcău, printre dealuri şi doline.

De amorul artei, adică gratis – fără plata vreunei taxe, ca să fiu mai explicit.

bita prin munti (4)

Așadar, poți pune accentul pe mișcare și picioarele pe pedale, să pierzi calorii, dar să te îmbogățești cu o experiență… pitorească pe un traseu care trece prin Colești – Sat Izbuc – Sat Călugări – Mănăstirea Izbuc şi retur.

„Este un traseu ușor, care se parcurge în cea mai mare parte pe asfalt și care oferă peisaje naturale specifice. În plus se va vizita Mănăstirea de la Izbuc, cu bisericile de piatră și lemn”, promit organizatorii.

manastire biserica sat

Cei care au chef de o sâmbătă în natură…

…vor porni la drum sâmbătă, la ora 11. Băieţii de la Managementul Destinaţiei recomandă să lăsăm la o parte biţele de oraş şi să le folosim biciclete MTB sau trekking, dotate inclusiv cu cauciucuri subțiri, necramponate.

Pentru cei care au nevoie de nişte detalii tehnice, iată-le:
– lungimea totală a traseului – 25,2 km
– distanța în urcare – 6,2 km
– distanţa în coborâre – 9,6 km
– lungimea de drum orizontal – 9,4 kilometri
– urcuș dificil – cam 100 de metri
– altitudine minimă – 400 m
– altitudine maximă – 520 m

Acum, drept e, poate nu aveţi chef de pedalat, dar vreţi să trageţi în piept aer curat şi să mai vedeţi şi altceva în afară de magazine, terase şi tramvaie. Pentru voi, pasionaţilor de plimbat, uitat şi învăţat, Agenţia (şi aici mă refer strict la Agenţia de Management al Destinaţiei Bihor 🙂 ) v-a pregătit sâmbătă, de la ora 12, ateliere de meșteșuguri tradiționale în Coleşti.

Curioşii pot să vadă/înveţe cum se face o mâncare ca la bunica acasă ori cum se realizează o sculptură în lemn sau o oală de pământ.

atelier olarit mancare traditionala

Şi, cum îi stă bine unei ieşiri departe de oraş…

…ziua se închide cu un foc de tabără, cu nişte balade cântate de clujeanul YoYo şi de un somn într-un cort pe care localnicii vă lasă să-l instalaţi în ocolul lor. 😉

Şi, dacă vreţi să economisiţi din pachetul cu mâncare de acasă, vă puteţi delecta cu bunătăţile făcute la ceaun.

Şi-ncă nu se gată, vorba lui Ciuraru din Aştileu – pentru cunoscători. 😉

După o sâmbătă încărcată, o plimbare de câteva ore duminica e mai mult decât binevenită. Organizatorii vă duc la Peștera din Valea Popii, după care veţi urca spre vârful Sfaraş, de unde n-are cum să nu vă încânte panorama munţilor Codru Moma şi mai ales cea a ţării din care vin eu – Ţara Beiuşului. 🙂

Mie-mi sună tare bine oferta asta. Vouă?

foto: Agenţia de Management al Destinaţiei Bihor

Victimele de serviciu ale Europei

itele1 atentat Nisa Nice Franța
Ațipisem de ceva vreme, când m-au trezit niște burtiere de un roșu aprins și niște girofare. M-am obișnuit ca seara, înainte să adorm, să las televizorul pe Digi24.
Trece puțin până în dau seama ce se întâmplă. Franța iar are parte de un atac. Zeci de oameni au fost uciși în Nisa, lângă Promenade des Anglais, de un cretin cu un camion. 🙁

Francezii și turcii sînt victimele de serviciu ale Europei.
Doar Digi24 dă informații. Celelalte televiziuni de știri din România nu au pe sumar știrea asta ori n-au oameni care să țină la ora asta un jurnal în direct. În schimb, au chiloțăreală, chestii nesemnificative, politică și atât. Mut pe BBC și merg în bucătărie să deschid laptopul să mă uit la emisia online a televiziunilor din Franța.

Nu dați informații neconfirmate!

Îi urmăresc pe cei de la iTele și BFMTV – tratează carnagiul ca niște adevărați jurnaliști: calculați, profesioniști, iau experți, martori, oficialități. Vorbesc de un atentat, dar, oricât ar fi de… tentați – sînt sigur de asta! – îl consideră încă un scenariu și nu-l atribuie încă nimănui. Informațiile se verifică, nu se aruncă de-a-n pixu’ pe sticlă.
BFMTV atentat Nisa Nice Franțaitele atentat Nisa Nice Franța
ATENȚIE! Fac apel la oameni să nu distribuie informații neconfirmate. Nu au nevoie de panică acum. Pun la dispoziție telefoane ca oamenii să fie informați corect.
Urmăresc imaginile și mă îngrozesc. Acum doi ani, mă plimbam cu doamna mea exact prin locurile înroșite acum de sânge. Era multă lume în Nisa, cei mai mulți turiști care se plimbau gură-cască, făceau poze, se distrau – și așa a fost și în noaptea asta, a atacului. Acum, și mai mulți, că doar a fost ziua națională a Franței.
Erau și acum doi ani mulți polițiști, dar erau discreți. Acum un martor spune că e plin de oameni în uniforme, cu mitraliere, și că bucuria s-a transformat în șoc…
Mi se face pielea de găină. Un nebun poate ataca oricând, oricum. Nu mai avem siguranță nicăieri.
 
P.S. La începutul anului treceam prin zona Aeroportului Ataturk din Istanbul unde, acum câteva zile, alți cretini se aruncau în aer și ucideau oameni. Nu sîntem atât de departe de nebunie, iar chestia asta cu terorismul ne afectează pe toți.

Cronica din sat: EURO 2016, aşa cum l-am văzut la 40 de ani :)

meciuri Piata Unirii EURO 2016 (1)

UPDATE: EURO 2016 a fost şi despre cum să crezi în şansa ta. Indiferent cât de mic eşti, indiferent cât de puţine şanse îţi dau alţii şi cât de mare e adversarul tău. EURO 2016 a fost despre a privi în sus, numai în sus. Au demonstrat-o Ungaria, Islanda, Ţara Galilor şi, cel mai bine, Portugalia.


Şi marii jucători plâng. Ca să folosesc un truism des utilizat, şi ei sînt oameni. A făcut-o Messi, la Copa America. L-a urmat în seara asta Cristiano Ronaldo şi îl înţeleg: munceşti ca un rob o carieră întreagă, ajungi în finala „Europeanului” şi ieşi accidentat după câteva zeci de minute. 🙁

Pe mine, însă, nu m-a prea afectat emoţional finala EURO 2016. România a fost o dezamăgire, preferata mea – Olanda – nici nu a fost prezentă, iar cealaltă preferată – Germania – a jucat sub valoarea ei în semifinala pierdută cu Franţa. Aşa că nu am făcut decât să simpatizez cu conaţionalii lui Eusebio, pe principiul că erau mai slab cotaţi decât francezii, francezi faţă de care, pardonne-moi, n-am avut sentimente atât de prietenoase.

În schimb, de la campionatul european din Hexagon am rămas cu nişte amintiri. Unele plăcute, altele mai puţin. Să le iau pe rând.

  • Pentru mine, pregătirile pentru EURO au început cu câteva zile înainte, prin a-mi face abonament pe o lună la Telekom TV. Voiam să văd şi celelalte meciuri care nu erau transmise de ProTV. Am plătit 6 lei – datorită abonamentului lui fratelo (altfel plăteam 15 lei) şi nici nu m-a interesat plânsetul TVR-ului care ar mai fi luat nişte bani din buzunarul public ca să transmită campionatul. Bine că nu i-a ascultat nimeni! În schimb, cu preţul a două beri am avut acces pe laptop la meciurile de la EURO. Evident că la cele transmise de Pro m-am uitat… la Pro. 🙂
  • Că tot veni vorba de fotbal şi TV. Cu ocazia meciurilor din Franţa m-am convins încă o dată că Emil Grădinescu e cel mai bun comentator de fotbal din România. Profesionist, documentat, corect, fără să zbiere la arbitru, la jucători sau la şefii de trib din Amazon, mereu pe fază, plăcut, cu glume de bun simţ – m-am bucurat că l-am reauzit la Dolce. Ce fain ar fi să fie la DigiSport şi să transmită marile meciuri de fotbal!
  • În schimb, m-au dezamăgit comentatorii PRO-ului: mult prea partinici cu România şi cu alte câteva echipe, exageraţi în multe faze, cu replici ciudate – de parcă vedeau alt meci. Şi nelipsitele comparaţii şi construcţii lingvistice specifice televiziunii din Pache. Totuşi, i-am preferat altora şi sînt convins că Europeanul i-a adus ProTV-ului încasări bune de tot.
  • A, să nu-l uit pe comentatorul islandez. 😀 Tare omu’!

EURO 2016 a readus la viaţă centrul Oradei 🙂

  • Orădenii au venit cu miile la multe meciuri, mai ales ale României. A fost o atmosferă faină, pe care am văzut-o de sus, din Palat. 🙂

Apropo de asta, am fost cu colegii o dată la redacţie, să vedem un meci al României. Am băut suc şi cafea şi am mâncat seminţe 😉 – ca tot chibiţu’. În rest, jocurile le-am văzut acasă (în bucătărie, pe laptop, sau în camera mare, la tvtot cu bere, câteva guri, şi cu multe seminţe) ori în sat. Aşa cum am păţit şi la precedentele două ediţii de Mondiale şi una de Europene, şi de data asta am văzut finala în sat. Peste doi ani o să pun un televizor în curte, un frigider mic pe terasă şi mă pun în scaunul de plastic de grădină ca să văd în tihnă meciurile. 😀

  • M-am mai convins că de ce le era frică multora… au scăpat pe jumătate. Şi aici mă refer la violenţă. Adică n-au fost pe acolo cretini cu expozibil la centură, dar au fost cefe late, care se exprimau mai bine cu pumnul decât cu vorba. Ruşii, englezii, croaţii au transformat străzile în ringuri, iar stadioanele în afumători.
  • În schimb, i-am admirat pe irlandezi. Ăia suporteri! Şi să nu-i uit pe islandezi. Priviţi minunăţie.

Per ansamblu, a fost un campionat interesant. Unul care ne-a demonstrat nouă, românilor, cât de departe suntem de fotbalul mare. Ca mentalitate, ca stil, ca atitudine.

Să vedem ce face noul selecţioner. Sper să schimbe radical totul. Aşa sîntem noi: avem mari speranţe de la nemţi, dar ne temem să nu ne fie înşelate aşteptările. Poate că acum o să fie bine. 🙂

Se întâmplă şi lucruri normale, într-o lume normală

mizerie terasa Parc1

De obicei trec pe lângă lucrurile ori situațiile bune pe principiul „e normal să se întâmple aşa”. Rareori laud ceva sau pe cineva, iar de la mine se aude cel mult un zgârcit „bravo, mă!” Dar, în sinea mea, mă bucur când se întâmplă lucruri de astea. Şi le mai şi menţionez pe blog. 😉


– Domnu’ Adi, aţi văzut ce au făcut nesimţiţii? Au aruncat toate gunoaie aici, la noi, în curte.

Notăriţa de lângă salonul doamnei mele îşi terminase programul şi pleca de la birou, nu înainte de a-mi arăta treptele de la fosta terasă Parc, acum pline de gunoaie. Zilele trecute, de uşa de termopan a defunctei terase se sprijinea un tomberon portocaliu, din care se scurgeau jegurile.

Atunci am vrut să anunţ autorităţile, dar recunosc că m-am luat cu alte treburi şi am lăsat gunoiul altora la periferia „treburilor de rezolvat„. 🙁 Azi, când am trecut pe la salon, conţinutul coşului era aruncat pe treptele de la intrarea în antica terasă, iar „portocaliul” dispăruse.

– Am văzut, doamnă! Lăsaţi că sun la Primărie să vedem ce se poate face, i-am transmis notăriţei, în timp ce mă chinuiam să repoziţionez tomberonul salonului, mutat din loc de vreunul care îi făcuse inventarul.

Aplicaţia şi gunoaiele

„O să sun la Primărie” a fost o formulare pe jumătate improprie. Asta pentru că, deşi urma să folosesc telefonul, nu era vorba de sunat, ci de scris. De fapt, mai întâi am făcut câteva fotografii, am ales-o pe aia mai naşpa – ca şi conţinut – şi am trimis-o însoţită de un text explicativ pe aplicaţia Oradea City Report.

mizerie terasa Parc2

Câteva ore mai târziu, pe la 10 fără un sfert, trecute, mă apelează un număr pe care nu-l cunoşteam. Mirat, răspund.

– Bună seara! De la RER sînt. Scuze că vă deranjez aşa târziu, în legătură cu sesizarea dumneavoastră.

Nu detaliez discuţia. Omul voia să ştie exact unde e grămada de gunoi, ca să o ia de acolo. Am făcut un calcul: eu am trimis sesizarea pe la 7 seara. După nici trei ore era rezolvată. Recunosc că oleacă m-am simţit ca în Austria. 🙂

V-am mai spus ce mult îmi plac lucrurile normale, aşa cum trebuie să fie într-o ţară civilizată? 🙂


Ca să fiu sincer până la capăt…

…asta a fost întâmplarea care a mai salvat ziua. Dimineaţă, când am trecut prin pasajul Vulturul Negru, m-a lovit imaginea sticlelor de bere sparte pe pardoseala proaspat montată. Iar pe lângă ele trecea un grup de turişti – pare-mi-se nemţi – cărora ghidul le explica despre cât de faină e clădirea. Da, clădirea e foarte frumoasă, dar ce imagine au vizitatorii când trebuie să ocolească nişte gunoaie de pe caldarâm?

A nu se înţelege greşit! Sînt de acord că e nevoie de muncă, praf şi agitaţie ca să refaci o clădire, o zonă, un oraş. Nu cu muncitorii am eu treabă, deşi şi organizarea de şantier e autohtonă. Ce nu pot să înţeleg e de ce trebuie să ne băgăm piciorul în ceea ce fac alţii? Nu e mai simplu să întreţinem,  să avem grijă de ce e al nostru?

Am grăbit pasul şi am trecut de grupul de turişti. Mi-era mie jenă de mizeria lăsată de alţii.