Luminile sărbătorilor s-au aprins în Oradea

Nu știu alții cum sînt – sincer, habar n-am, parcă nici nu mai știu să-i citesc pe oameni – dar pe mine m-au fascinat de mic luminile Crăciunului. Știți, beculețele în tot felul de forme și culori care licureau pe bradul montat întotdeauna în Ajunul Nașterii Domnului. 🙂 Cele la care noi, copiii, ne zgâiam, așteptând nerăbdători cadourile Moșului…

Da, da… Vorba unui amic: De ce nu mai anunță meteorologii zăpezile de altădată? 😉

Revin: subiectul postării sînt luminile de Crăciun. Cele pe care în seara asta le-am așteptat înfrigurat, la vreo 0 grade, pe balconul de la etajul trei al Palatului Vulturul Negru. (Apropo, mulțumiri colegilor de la RCS&RDS Oradea pentru accesul într-o zonă ce nu aparține televiziunii.)

Inițial, am vrut să transmit online pe Facebook aprinderea luminilor de sărbători din Piața Unirii. Am făcut niște teste la care bătrânul meu LG a dat rateuri și am renunțat după ce am observat cât de slabă e conexiunea și după ce niște friendși mi-au zis, decent, ceva despre calitatea imaginii.

Așa că am stat vreo juma’ de oră pe frigul întețit de vântul care se simțea mai tare la înălțimea la care mă aflam. Am dârdâit, dar am reușit să filmez numărătoarea inversă și aprinderea luminilor. Nu la calitatea pe care mi-am dorit-o, 🙁 semn că e necesar să iau în calcul achiziționarea a una bucată telefon dăștept.

Sincer, nu plec urechea la nimeni și nu reproduc altceva decât propria-mi opinie când spun că mie-mi place cum arată centrul Oradei mele, îmbrăcat așa, de sărbători. Sper că s-au bucurat de decorațiuni măcar cei care au venit în seara asta în centru. Au fost între 5 mii și 7 mii, citesc în presa locală.

Această prezentare necesită JavaScript.

Apreciez eforturile celor care au contribuit la felul în care arată Târgul de Crăciun din Oradea. Eu zic că au făcut un lucru fain.

Ceva tot am de cârcotit, însă

Și mă refer la felul în care s-a circulat dinspre Strada Independenței spre pod. Traficul pur și simplu s-a blocat din cauza mareei de oameni care se îndrepta spre Piața Unirii și care trecea într-un haos deplin pe trecerea de pietoni. Se bloca astfel orice tentativă de a înainta a șoferilor. Așa au apărut corurile de claxoane, o coadă imensă și nervii.

trafic-oradea1 trafic-oradea2

Și trebuie să spun că nu am văzut niciun agent care să dirijeze circulația. Oare chiar nu s-a gândit nimeni să trimită un echipaj, două în zonă? Băieții își făceau treaba și gata ambuteiajul. Iar la faza asta, rogu-vă, nu săriţi să-i acuzaţi pe Bolojan, pe Birta sau Mălan. Sincer, nu era treaba lor să-i organizeze pe poliţişti.

Accident în premieră, lângă podul Sfântul Ladislau

accident-independentei-colt-cu-podul-ladislau-3

Îi zic în premieră pentru că, din câte ştiu eu – s-ar putea să greşesc, mea culpa, altul cu victimă nu a fost după modernizarea zonei. Nu a fost unul spectaculos, dar ce naiba îi trebuie unui accident ca să fie spectaculos? E suficientă durerea şi pagubele provocate.

De data asta, o persoană a fost lovită de o maşină. Din câte am văzut, chiar înainte de trecerea de pietoni, cu vreo 10 metri. Unii martori povesteau că ar fi traversat printre maşini, adică prin loc nepermis. Asta urmează să stabilească poliţiştii.

video: Călin Lazău

Până una-alta, victima a fost luată de SMURD şi dusă la spital. Nu părea în stare gravă, dar nu ai cum să ştii niciodată.

Această prezentare necesită JavaScript.

Adevărul e că era o chestiune de timp până în zonă urma să se producă un accident.

Sînt pietoni care circulă nu pe trecere, ci pe lângă, ori se aruncă pur şi simplu pe „zebră” pe principiul „io am prioritate!” Aşa cum sînt şi şoferi care se bagă cu tupeu, taie faţa pietonului ori nu cedează trecerea maşinilor care vin dinspre pod.

Până acum n-au fost evenimente foarte grave. De data asta vina pare să aparţină pietonului. Data viitoare?

P.S. Un coleg se gândea că ar fi o bună soluţie să fie instalate gărduleţe între stâlpi. Cam nasol, zic eu. Ar strica aspectul întregii zone, gândită ca un spaţiu deschis. Dar dacă altfel nu-i învăţăm pe pietoni să treacă DOAR prin locuri marcate, atunci poate că asta ar fi o rezolvare.

Palatul Schönnbrunn – despre măreția și bogăția unui imperiu

Prima dată am văzut Schönnbrunn-ul în urmă cu 7 ani, în prima vacanță alături de Neia mea. Era și prima dată când eu ajungeam în Viena (doamna mea era obișnuită cu orașul) și pentru mine totul era nou, spectaculos, superb. (Adevărul e că și acum, după atâtea vizite în capitala fostului imperiu, aceleași epitete le folosesc când admir ceea ce au făcut și fac austriecii. 🙂 )

Palatul Schonnbrunn 4 Palatul Schonnbrunn 20

În 2009 mă minunam de măreția uriașului palat și îi vizitam doar zonele exterioare: parcul, grădina, Gloriette. N-am apucat atunci să ne luăm un bilet ca să intrăm în somptuoasele încăperi, dar mi-am propus ca o dată și odată să fac acest lucru.

Și am reușit în toamna acestui an, într-o duminică destul de friguroasă. Am simțit temperaturile mai scăzute doar în primele minute cât am stat la coada imensă din fața caselor de bilete. Ne-am luat apoi cu vorba, am făcut fotografii și ne minunam de cât de diferiți sînt oamenii.

La coada de sute de persoane – cel puțin 500 erau, din evaluarea mea sumară – stăteau albi, negri, japonezi, musulmani, evrei, români, unguri, oameni din toate semințiile și credințele.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar totul mergea repede…

…și în cel mult o oră eram în încăperea de unde ne-am luat biletele. Am făcut-o de la unul dintre automatele de tichete din stânga și am ales Gold Tour-ul cu ghid audio. N-a fost mult: vreo 14 euro pe persoană. În schimb, ne permitea intrarea în cele 40 de camere vizitabile din cele 1441 de încăperi câte am citit că are palatul.

Am intrat în zona de start a turului fix la ora înscrisă pe bilet – 14:30. De la un fel de recepție am primit aparatele audio care ne-au fost setate pe limba cerută – de la română până la japoneză, cred că prezentarea audio se poate face în vreo 10 limbi.

Mi-am instalat căștile în aparat și am început o plimbare prin trecutul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. N-am avut voie să facem fotografii, dar, sincer, nici nu mi-a părut rău. Am căscat ochii mari și am ascultat chiar și de trei ori explicațiile însoțitorului meu electronic.

Atmosfera e cu adevărat imperială

Vizitatorii trec prin săli de o bogăție extraordinară ori de o simplitate cazonă, în funcție de persoana care a ocupat-o.

Am văzut încăperile de lucru și cele în care locuia împăratul Franz Joseph, dormitorul imperial și camerele de oaspeți ori cele în care se lua masa. Am trecut camera Milioanelor, decorată cu miniaturi din India și Persia, și prin cabinetul chinezesc în care am aflat că împărăteasa Maria Tereza se se întâlnea în secret cu al ei cancelar;. N-am ratat Sala Oglinzilor, unde a concertat Mozart pe când avea doar 6 ani 🙂

Am ajuns în uriașa Sală de Ceremonii și am aflat că în Schönnbrunn s-au întâlnit, în 1961, JFK și Nikita Hrușciov. Am admirat decorațiunile superbe, ornamentele din aur, sobele de porțelan încălzite printr-un sistem ingenios ori candelabrele de cristal de Boemia.

Am trecut prin vreo 40 de încăperi și nici nu am observat când au trecut cele aproape 50 de minute ale turului. Parcă mi-a și părut rău că a durat doar atât.

E o călătorie uimitoare prin istoria Habsburgilor, printr-un crâmpei din istoria unei părți de lume. O recomand oricui – e un lucru care merită făcut dacă treceți prin Viena.

Evident, nu e singurul lucru care merită vizitat la Schönnbrunn. Am mai dat o tură prin parc și am admirat de la distanță Gloriette. Am oprit la un chioșc și am băut o cafea admirând caleștile și agitația din curtea palatului.

Iar ca o chestiune interesantă, noi am fost la Schönnbrunn cu câteva săptămâni înainte de aniversarea centenarului morții împăratului Franz Joseph, pe 21 noiembrie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am ajuns și prin Muzeul Caleștilor, dar despre asta, ca să parafrazez Telenciclopedia 🙂 , într-o postare viitoare.

Reporter sportiv, talisman pentru echipele românești

Sfat pentru echipele româneşti care joacă în competiții europene: luați-l cu voi pe Niki Mihalcea, dacă vreți să aveți alături un porte-bonheur! 🙂

Nu glumesc, e pe demonstratelea. 🙂

niki-cu-tricolor

Pe 7 și 8 mai 2016 Niki a transmis de la Budapesta relatări despre meciurile din Final Four-ul Ligii Campionilor la handbal feminin. Fetele de la CSM București aveau șanse minime și, totuși, au câștigat Liga. Cu Niki la microfonul Digisport, în direct din Sala Laszlo Papp. 😉

Joi, 24 noiembrie, tot el a fost prezent la Viena, pe Ernst Happel Stadion. Acolo, în ciuda previziunilor, Astra a învins-o pe Austria Viena în Europa League.

niki-vienafoto: Facebook/Divizia locală

Și o altă întâmplare cu Niki

Deși diferită, demonstrează că el e port-bonheur în Europa pentru echipele românești. Pe 4 noiembrie, la Gyor, aceeași CSM București pierdea partida din grupa C a Ligii Campionilor la handbal feminin. Atunci „talismanul” nu a fost prezent, deşi trebuia să ajungă.

Nicolae Mihalcea – Niki, aşa cum îl ştie toată lumea – e reporter sportiv la Digi24 Oradea, realizatorul emisiunii „Divizia locală” şi colaborator Digisport.

P.S. Evident, un rezultat e influenţat determinant de valoarea şi nivelul de pregătire ale echipelor şi într-o mai mică măsură de noroc, inspiraţie ori talismane. Dar nu pot să nu constat că Niki a fost prezent la succesele neaşteptate ale unor echipe de-ale noastre în Europa.

Şi şi-a făcut excelent treaba. Asta v-o spune unul care ştie cele mai multe detalii din culisele transmisiunilor făcute de prietenul meu.

Parcarea sau cum sînt împărțiți șoferii în „fraieri” și „jmecheri”

Când încerci să găsești un loc de parcare în zona centrală a Oradei, apăi să știi că trebui să ai spirit de aventură, nene, nu glumă! Adică să fii un bun cunoscător al locului, perseverent, răbdător, cu timp și cu nervii tari.

Pentru că toate locurile sînt ocupate, dai la ture pe străduțe laterale de îți vine să oprești mașina în mijlocul drumului și să-ți bagi piciorul în ea de circulație rutieră. Asta dacă nu ai, cum ziceam mai sus, nervii de oțel. Adevărul e că până la urmă găsești un loc marcat, dar și aici tre’ să fii atent să nu care cumva să încurci culorile și să parchezi pe galben când tu vrei să stai prin zonă mai mult de două ore. Altfel riști o amendă care nu-i mare, nu-i mică, dar te lasă fără banii de cafea, țigări și meniul de prânz. 

De toate astea sînt scutiți „jmecherii dă oraș” care parchează undeva lângă locurile special amenajate, printre copaci și pe spațiul verde pe care îl transformă în zonă înnoroiată, plină de bălți, șanțuri și mizerie. S-au prins ei că dacă își lasă mașinile acolo nici naiba nu-i amendează.

Parcagiii au altă treabă: ei vânează fraieri la care le-a expirat tichetul de 10 minute ori care și-au făcut abonament, dar au o zi pauză între cel vechi, expirat ieri, și cel nou, care e valabil de mâine.

O să ziceți că exagerez. Oare? V-aș fi dat dreptate dacă nu aș fi trecut eu sau cunoștințe de-ale mele prin astfel de situații.

Exemplu: strada Mihai Pavel, care uite cum arată în timpul zilei. Ghiciți dacă mașinile de pe stânga au fost amendate pentru că sînt parcate pe spațiul verde? Ori credeţi că şi-au luat cumva abonament?

parcare-oradea parcare-oradea1

Nu-i singurul exemplu

Au mai făcut așa când îi vânau pur și simplu pe cei care, în timpul reabilitării Pieței Unirii, parcau în Piața Ferdinand pe locurile galbene desenate rapid pe asfalt pe partea dreaptă cum veneai dinspre pod. Pe descurcăreții care parcau FĂRĂ tichet și FĂRĂ abonament în mijlocul șoselei nu-i deranja nimeni. Peste ăilalți ploua cu amenzi. Păi nu toți încălcau legea?

Să fim bine înțeleși: cei care greșesc, să plătească. Chiar dacă că au abonament, dar a expirat. Am pățit-o și eu și m-am conformat. Nu l-am căutat pe șeful de la Parcări, nu i-am abordat pe primar sau pe viceprimari. Cel mult am scris pe blog. Dar nu pot să asist impasibil la cum ne împart cei de la Parcări, prin pasivitatea lor, în fraieri și șmecheri

Și nici nu voi parca între doi copaci sau în mijlocul unei șosele numai pentru că nu am unde să-mi las mașina cât mai aproape de locul unde am treabă. Aș dovedi cel mult mârlănie și că mă doare în partea dorsală de regulile de conviețuire și de bun simț. Cam așa cum fac mulți șoferi și unii din angajații administrației locale. Care dacă se supără pe ce am scris, le transmit că exact asta am urmărit.

Supărați-vă, domnilor, dar luați măsuri!

P.S. Când nu am avut abonament, am parcat în zone fără taxare, chiar și la 15 minute de mers pe jos, doar ca să nu încurc traficul și să nu risc amenzi. Asta se cheamă că-s fraier, nu?

Loc de muncă fain, într-un oraş fain? No, hai la Cluj!

Când au început binșenii mei să plece în lume, unii au luat-o spre Oraghie, alții spre Cluuuuj, iar spre Timișoara, Arad, București, Spania ori alte zări – restul. 🙂 Eu am ales să fiu rezident în capitala Bihorului și nu-mi pare rău. Cum sînt convins că nu le pare rău multora din cei care s-au stabilit aici.

De câte ori mă întâlnesc cu „conaţionalii” mei răspândiţi prin ţară ori prin alte locuri de pe planetă şi apucăm să ne aşezăm ardeleneşte la „o cafă”, după ce trecem peste tradiţionalele „ce faci?”, „cum mai eşti?”, „ce fac ai tăi?”, „mai fumezi?” 😉 , ajungem  inevitabil la amintiri din copilărie şi la discuţii despre cunoştinţe comune. Nu le epuizăm repede, dar nici nu ne întindem prea mult.

Urmează partea cea mai interesantă a discuţiei. „Cum îi pe la voi?” Adică prin Oradea şi prin locul de unde vine partenerul de discuţie. Când schimb impresii cu cei de prin Arad, Timişoara, târgul lui Bucale ori de prin străinătăţuri o fac fără să cunosc prea multe despre acele locuri. Pur şi simplu prin unele oraşe am fost doar o dată ori de două ori, prin altele numai în trecere sau doar am citit despre ele pe internet.

În schimb, când discut cu cei stabiliţi prin Cluj…

…apăi sînt în mediul meu. 🙂 Nu că aş cunoaşte tare bine oraşul, dar am avut întotdeauna o sensibilitate pentru oraşul inima Transilvaniei. Îmi place locul, oamenii îs faini, atmosfera-i mişto. E Cluuuj, adică. 🙂

Iar din punct de vedere al dezvoltării economice e mult peste restul oraşelor din partea asta de ţară. Explicaţii pot fi multe, le las în seama specialiştilor. Specialişti care, citeam recent, au stabilit că oraşul cu cea mai bună calitate a vieţii din România ar fi tocmai Cluj-Napoca.

E adevărat, nici acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă şi nici cu langoş în gură, dar, de exemplu, posibilităţi de a-ţi găsi locuri de muncă în Cluj, cu salarii decente spre bune, sînt mai mari decât în alte părţi. Mi-o spun toţi clujenii cu care mai dialoghez şi o descopăr la o simplă verificare a paginilor care oferă joburi acolo.

Investiţiile au fost mari în ultimii ani, oraşul e un fel de Sillicon Valley pentru IT-ul românesc şi reşedinţă pentru tot felul de business-uri şi mari companii, are tradiţie studenţească, deci premise cât cuprinde să se dezvolte şi mai mult.

Să ne înţelegem: îmi place Oradea mea, îmi doresc să se ridice din toate punctele de vedere. Şi chiar o face, văd asta tot mai mult. Dar admir Clujul pentru posibilităţile pe care le oferă. Nu-i ridic statuie, însă ştiu să apreciez lucrurile faine de acolo.

ACEASTĂ POSTARE ESTE UN ADVERTORIAL

Prima ninsoare şi trei povești

Prima poveste: lemnele

Plouă de câteva ore… Ce zic eu? Plouă încă din timpul nopţii, dar am observat abia pe la 10 (era sâmbătă 🙂 ), când mi-am luat inima în dinţi şi m-am smuls din căldura plăcută a patului. „Nu-i a bună”, mi-am zis atunci, sperând să se oprească totuşi. Aveam de ascuns în şopron câţiva metri buni de lemne lăsate la uscat în perioada fără ploi a toamnei.

Mi-am lăsat jumătatea acasă – răceala Neiei mele nu făcea casă bună cu urâciunea de vreme – şi m-am dus în sat, să-mi îndeplinesc sarcina de sâmbătă. Şi aşa am ajuns la constatarea de la început…

Plouă de câteva ore, e frig şi, deşi sînt îmbrăcat ca de o excursie pe munte, îmi vine să fug în casă la fiecare roabă plină cu lemne pe care o împing în şopron. Bucăţile pline de apă îmi alunecă în mână – asta deşi mi-am luat nişte mănuşi călduroase de lucru. Bocancii rurali din gumă chinezească, a căror blană sintetică îmi ține ciorapii uscați (măcar atât), îmi patinează prin mocirla care se arată de sub lemne.

– ‘Tu-ți noroiu’…

O dată cu înjurătura mi-a scăpat și un lemn pe picior. Am dat vina pe noroi pentru că alunecasem și îmi vârâsem ghioamba exact sub lemnul care se prăvălise din vârful grămezii. I-am dat ignore pe repede înainte și back to work.

Numai Max îmi ține companie, dar e atât de ud încât, de milă, îl chem de fiecare dată în șopron să mai scape de ploaia mocănească. Nu prea răspunde la chemările mele, pentru că e preocupat cu vânătoarea de șoareci printre lemne. Chiar prinde unul la un moment dat și, după ce mi-l prezintă victorios, dispare în întunericul de lângă nucul din grădină.

Trec orele și nici nu mi-am dat seama când s-a făcut întuneric. Noroc că statul român nu mi-a impozitat neuronii, deci îi pot folosi la maximum. Așa că trag un prelungitor, de ăla lung, portocaliu, de 30 de metri, din bucătăria de vară până în șopron, pun în funcțiune tradiționalul bec de lucru 😉 și… Evrika, se făcu lumină! Așa parcă mai îți vine să lucrezi, nu pe orbecăite.

Dacă m-ar fi văzut cineva în echipamentul ăla de scandal, n-ar fi scos din ecuație posibilitatea ca un fel de Yeti autohnton să fi evadat din pădurea-i personală până în sat, unde a făcut niște fitness cu niște bucăți de lemn. 🙂 Adevărul e că nu arătam deloc prietenos. Asta până în momentul în care…

– No, gata! Ăsta-i ultimul!

Am pus ultimul lemn în roabă și am împins-o în șopron cu energia soldatului care știe că îl așteaptă căldura din cazarmă după o patrulare de câteva ore prin frig, ploaie și noroaiele tranșeelor. Am scos telefonul din buzunar – na, eram și de serviciu la coordonare – și am făcut un calcul scurt: vreo cinci ore de lucru. Da, dar urma o iarnă de căldură în casă, nu? 😉

Tare mândru de mine – nealcoș prunc, o ba? –  am luat-o calm și relaxat spre casa în care buni se îngrijise atât de bine de focul din sobă că m-au luat instant transpirațiile. Ideea e că afară ploaia n-avea de gând să se oprească.

A doua poveste: călătorie în copilărie

Mă trântesc pe canapeaua din bucătăria din sat și încerc să fac liniște să aud lemnele cum trosnesc în sobă. E sunetul ăl mai fain posibil după ploaia de afară și parcă umezeala se evaporă instant. E doar o senzație, vă asigur; de fapt umezeala dispare muuuult mai târziu. 😉

– Pe vreme de asta, când eram copii, mergeau femeile când la una, când la alta, cu fuiorul. Nu era curent pe atunci, nici televizor și lumea stătea și povestea la lumina focului. Era tare frumos. Și nici nu aveau oamenii pe atunci grijile multe de acum. Nu se știa ce e ăla stres. Alte vremuri… Era altă lume… da…

Buni călătorise înapoi în timp, în vremea copilăriei, când nu existau probleme de nerezolvat ori prostiile lumii moderne. Cu privirea la soba în care ardea domol focul, se teleportase parcă în trecut, în satul care știrile nu erau anunțate la televizor, ci de dobașu’ locului, iar singura distracție a muierilor de cum venea toamna era să se întâlnească seara la câte una dintre ele, să toarcă și…

– Să bârfească, mi-a scăpat fără să vreau.

Și s-a dus pe plută toată călătoria în trecut a lui buni. 🙂 Eu și gura mea mare!

A treia poveste: cuibul

Sunetul ascuțit al telefonului lăsat de cu seară pe noptieră mă smulge din patul cald. O senzație asemănătoare cu cea din urmă cu 24 de ore. Nașpa! Arunc o privire pe geamul dinspre curtea blocului și, după ce îmi obișnuiesc ochii cu albul zăpezii, îmi lămuresc colegii din București că o fi ninsoare pe la noi, dar e încă toamnă. Deci n-avem drumuri blocate, șoferi prin nămeți ori alte chestii tragice.

Mă uit pe geamul camerei mari și privirea îmi încremenește într-un punct. Încerc un zoom fără ochelarii din dotare și reușesc să realizez pe ce m-am focusat.

cuib

În nucul dezgolit de frunze din fața balconului, în curtea blocului, un cuib părăsit înfrunta de unul singur ninsoarea de afară. Fulgii îl înveliseră într-o mantie albă și încet, încet, îl ascundea oricăror priviri. Și totuși l-am descoperit, rătăcit între două crengi.

Îmi dau seama de ce: era exact acolo unde acum câțiva ani doi porumbei își petreceau serile lungi de toamnă unul lângă altul. Eu și Neia mea ne uitam la ei cum se strângeau înfrigurați unul în altul, stând nemișcați minute în șir. Ne plăcea să credem că erau o familie tradițională. 😉 Una din tagma păsărilor, ce-și trăia toamna într-un nuc părăsit de frunze, undeva într-un cartier al orașului.

Așa-i că v-a plăcut formularea? 🙂

Vai şi amar, nimic nu mere!

fotbal-vai-si-amar

Când luni la rând nu vinde nimic, nereuşind să convingă vreun posibil client cu produsele lui cosmetice, Ioşka, simpaticul personaj în scaun cu rotile din pasajul Vulturul Negru, ne salută în propriul stil: „Helo belo, ceau bau! Vai şi amar, nimic nu mere!” 🙂

Plină de năduf şi de tristeţe strânsă în timpul cât n-a apucat să dea nici măcar un gel de duş, formularea asta a lui Ioşka se potriveşte la fix la ceea ce a făcut în seara asta naţionala României. Că fotbal nu se poate numi ce au practicat cu Polonia băieţii în galben care găsesc mereu explicaţii de ce nu le-a mers jocul.

Domnilor, nu vă mai chinuiţi! Pur şi simplu „nimic nu mere” în ceea ce jucaţi voi pe teren.

Încercaţi mereu să ne convingeţi prin declaraţii sforăitoare dinaintea meciului că aveţi ceva de oferit – spectacol, dăruire, victorie – şi, spre deosebire de cei pe care, cu bunul lui simţ, Ioşka încearcă să-i facă să-i cumpere produsele, noi chiar vă credem. Şi ne uităm la meciurile naţionalei, că doar na… e echipa care cică ne reprezintă.

De fapt, nu reprezentaţi decât un fotbal care după generaţia lui Hagi şi Popescu nu a mai dat ceva interesant. Un fotbal din care mulţi investitori s-au retras, iar alţii au ajuns prin puşcării. Un campionat care nu mai aduce prea multă lume la stadion şi un fotbal care face transferuri cel mult prin cine ştie ce ligă arabă sau prin divizii inferioare din Europa.

Eu nu mă mai uit de ceva vreme la meciurile din campionatul nostru

Sau mă uit extrem de rar. Nu am timp şi m-am convins că oricum nu aş avea ce vedea. Iar acolo unde mai arunc un ochi şi mai văd un dribling, o pasă, un şut, îmi dau seama că terenul e o bătaie de joc, plin de noroi şi denivelări (am observat asta la UTA – Clinceni 3-2, din liga a doua, meci pe care l-am urmărit absolut întâmplător).

Da, e adevărat că orice echipă are momentele ei mai nasoale. Dar naţionala României e echipa ţării mele şi mă doare să văd că are tot mai des astfel de perioade. Şi parcă nimic nu ar vrea să se schimbe.

Din punctul meu de vedere, dacă în seara asta ai noştri nu se prezentau la meciul cu Polonia pierdeau cu acelaşi scor, dar aveam un avantaj: următorul meci, cel cu Danemarca, nu s-ar fi jucat fără spectatori, aşa cum sînt convins că se va întâmpla după tâmpeniile unor cefe late de pe stadion.

Asta nu înseamnă că am fi câştigat următorul meci. Pentru că, aşa cum vă spuneam mai sus: „Vai şi amar, nimic nu mere!”

Helo belo, ceau bau!

P.S. Nu-l acuzaţi pe Daum pentru rezultatul din seara asta. Sau nu doar pe el. Mentalitatea noastră e de vină. Parcă nu ne ştim lupta pentru ce vrem să obţinem. V-o spune unul care învaţă abia acum abecedarul schemelor de luptă pentru ce vrea să obţină.

sursă foto: sport.ro

Las Fierbinţi, varianta de Bihor

Nu cred că ar mira pe nimeni dacă aş zice că-mi plac SF-urile, filmele poliţiste şi comediile. 🙂 Sînt relativ simplu de citit, nu? Sînt în stare să mă uit de zeci de ori (am şi făcut-o ) la Star Trek ori Star Wars – episoadele mai vechi, of course – la Lethal Weapon 1, 2, 3 şi 4, la Terminator ori la toate filmele din seria „Jandarmului„. 😉 Iar astea-s doar câteva exemple doar.

Şi am zis că mă uit la ele şi-mi plac, nu că-s fan înrăit. Am doar puţine filme al căror admirator convins mi-s. „Shawshank redemption” e unul, iar „Remember the titans” şi „Green Mile” sînt alte două. Şi mai sînt câteva, dar nu asta-i ideea.

Unde voiam să ajung? La un serial de comedie care mi-e tare simpatic. Nu l-am urmărit de la început, dar de când a început Bogdan Costea, colegul meu de la Digi, să citeze replici şi să povestească situaţii din film, am devenit curios să văd la ce se referă.

Şi m-a prins. 🙂 Aşa că, de câte ori am timp, mă uit la „Las Fierbinţi”. În general, mi se pare mişto. Uneori replicile sînt cam trase de păr, situaţiile cam absurde şi unele personaje cam aiurite, dar per ansamblu îmi place.

De Fierbinţi ştiam din istoria de-a cincea ori de-a şasea…

…era ceva pol al răsculaţilor de la ‘907. Dar acum să îndrăznească vreun profesor să îi întrebe într-un extemporal pe elevi de Fierbinţii de acum un secol! S-ar putea trezi cu Bobiţă menţionat pe post de şef de răsculaţi ori cu Celentano – reprezentant al ţăranilor în negocierile cu ăia îmbrăcaţi la modă… da, mă, cu boierii. 😀

Iar dacă eu doar mă uit şi apreciez umorul dăştept al serialului, alţii sînt cu adevărat fani. De genul ucrainianului care şi-a schimbat numele în iPhone7 numai ca să primească un telefon de la firma mărului muşcat. Numai că fanii „fierbinţi” 😉 ar schimba numele aşezării în care stau doar de dragul serialului.

Aşa cum se întâmplă la câţiva kilometri de Oradea, unde de câteva zile a apărut pe harta Bihorului satul Las Miersig. 🙂

las-miersig

las-miersig1

Ăl de a rebotezat satul e clar unul dintre cei care ştiu la fix la ce oră e „Las Fierbinţi” la Pro. TV. Iar pentru gestul lui zău de nu ar merita o înfrăţire între cele două localităţi.

Pe bune, n-ar fi bun ca subiect de scenariu pentru un episod? 😉

Seara, norii și Piaţa Unirii

nori Piata Unirii Oradea2

Când vorbesc despre Piața Unirii nu pot zice că e nemaipomenită; sînt altele mult mai faine decât ea. Dar nu-i nici urâtă, cum zic alții – părerea lor.

Nici tare curată nu-i – și aici nu poate nimeni arunca vina pe autorități ori pe cei de la RER (nu e dimineață în care să nu văd muncitori cum curăță dalele ori fântânile). Mă enervează când mai văd pe câte unu’ că scuipă o gumă ori un chiștoc pe jos ori trage după el niște cartoane.

Nu-i nici prea luminată seara – în zona din mijloc domnește un clar obscur de numa’-numa’. 🙁 Asta după ce astă-vară înjuram printre dinți dacă îmi uitam ochelarii de soare în mașină, pentru că trebuia să îmi subțiez privirea precum asiaticii când traversam piața într-o zi cu soare.

Dar…

Ar fi multe de comentat, dar mie-mi place cum s-a transformat buricul târgului care m-a adoptat. E mult mai ok decât felul în care arăta înainte, chiar dacă recunosc că îmi place mai mult verdeața decât betoanele.

Dar în ultima perioadă a vechii piețe prea mirosea a urină pe lângă boscheți, prea erau mulți oameni fără adăpost prin zonă și prea neîngrijit era spațiul verde și presărat cu gunoaie. Iar mașinile se înghesuiau în cele două parcări tot mai mici pentru agitația unui oraș în dezvoltare.

Da, am criticat tăierea copacilor din Piața Unirii și mi-a părut rău că nu s-a reușit păstrarea lor. Și acum stau să mă gândesc cum ar fi arătat zona cu ei. Sau măcar cu unii dintre ei.

Dar la fel de deschis recunosc că locul arată ok și fără ei. Clădirile cu care orădenii se laudă oricui – pe bună dreptate – sunt mai vizibile acum. Sunt convins că unii mă vor critica pentru ceea ce ei ar numi „trecerea de cealaltă parte a baricadei„, dar e greu să-i împaci pe toţi. În plus, n-am pretenţia să le fiu simpatic tuturor; prefer să spun ce gândesc, indiferent de reacţii. 🙂

Acum, seara, când am ieşit din redacţie – mi se zice că-s norocos că lucrez într-o zonă aşa de faină, eu zic că nu-i meritul meu – am făcut câteva fotografii prin Piaţa Unirii. Cu telefonul, deci nu nemaipomenite din punct de vedere tehnic. Sunt un număr infim faţă de sutele de selfiuri, peisaje şi încadraturi din zonă care se revarsă pe Facebook în fiecare zi.

nori Piata Unirii Oradea1 nori Piata Unirii Oradea2 nori Piata Unirii Oradea3

N-am vrut să le postez doar pe reţeaua lui Zuckerberg – acolo nu supravieţuiesc prea mult. În schimb, aici, pe blog, sunt mai uşor de găsit. Zic eu. Nu de alta, dar norii, seara şi piaţa chiar arată fain împreună. Părerea mea. 🙂