2016, între dorințele de deasupra Oceanului Indian și artificiile din Viena

Interesant a mai fost și 2016. E singurul cuvânt prin care pot cuprinde – fără să greșesc prin alte caracterizări – cât mai multe din anul ce se termină în câteva ore. Mai puțin de 24 în momentul în care scriu ultima postare din an.

A fost un an început la capăt de lume, la propriu, și terminat tot în străinătate, dar mai aproape de casă.

Pe 2016 l-am început în Maurițius, în avionul cu care veneam spre Europa dinspre Madagascar. Doamna îmi rămăsese pentru un timp pe Insula Pământului Roșu, iar până în Europa natală mai aveam de zburat o jumătate de zi. Așa că am băut din vinul primit de la stewardese și mi-am trecut în revistă planurile pentru anul ce tocmai începuse.

Mi-am spus dorințele în gând, deasupra Oceanului Indian. Erau multe, dar am avut timp de analiză. Evident, toate se refereau la sănătate, fericire, bani, liniște când ar fi fost cazul, bucurie și mult zgomot – tot când s-ar fi impus. 😉

Cu gândul la insula malagașă de unde tocmai plecasem, îmi doream ca jumătatea să mi se întoarcă repede. Nu a fost nici prea greu, nici prea uşor – a trebuit doar să am răbdare. Am avut, 🙂 în ciuda timpului care s-a târât ca unele specii leneşe de lemurieni malagaşi, nu altceva.

Restul dorințelor din 2016…

Unele s-au împlinit, pe altele le-am reportat pentru anul viitor. Aşadar:

– De sănătoși, sîntem cu toții din familie, ceea ce – „vorba” vederilor de altădată – vă doresc și vouă. 😉
Fericit sînt, pentru că ştiu că, deşi e plină de greutăţi şi unele piedici, viaţa e frumoasă. 🙂 Aşa-i ce fain am zis-o? 😉 Poate vi se pare filozofie, dar eu cred în asta.
Bani… Hmmm, nu-s milionar (încă), dar nu întotdeauna banii aduc fericirea. Aşadar, m-am descurcat şi am în plan să mă descurc şi mai bine. Am nişte idei în sensul ăsta pentru 2017.
Linişte a fost când a fost cazul, bucurie şi mult zgomot la fel. 🙂 Fără excese.

2016 a fost un an al provocărilor, al ideilor noi, al realizărilor, al unor frustări şi nemulţumiri profesionale. Dar a fost şi un an al călătoriilor.

Deși am stat majoritatea timpul în Oradea mea ori am plecat spre sat ori spre Beiușul natal, am și călătorit prin lume. Am fost în locuri despre care doar citisem, am aflat lucruri interesante, am călătorit prin mai multe ţări şi am adăugat zeci de mii de kilometri istoricului maşinii personale. (În paranteză, tre’ să spun că am fost şi într-o călătorie aproape de casă, prin Ţara Haţegului. E şi ea o ţară – se pune, nu?) Iar ca totul să se încheie tot departe de locurile natale, în noaptea de Anul Nou eu şi Neia mea vom admira focurile de artificii în centrul Vienei. 🙂

Şi o să fac un concert austriecilor de numa’-numa’. Le bag un solo de „Mulţi ani trăiască!”, pfaiii! Deşi, la câţi români trăiesc în Viena şi la câţi turişti vin din ţară, tare mi-e că putem face un cor. 😉

Cât despre 2017, vi-l doresc cum vi-l doriţi! Căutaţi doar oameni şi locuri faine, deschideţi bine ochii ca să nu vă ducă nimeni de nas, încercaţi să nu greşiţi, să ţineţi capul sus, ocoliţi-i pe idioţi şi faceţi numai bine tuturor! Pe cât posibil.

Să fiţi fericiţi şi în 2017! Maxim!

foto1: kirnan.com

foto2: Journalismfund.eu

Crăciunul eroilor din noi

Când eram mic voiam să devin un erou, să salvez lumea. 🙂

Mă rog, nu chiar toată lumea, dar măcar un cartier, un oraș ori măcar un animal blocat la înălțime, ceva de genul. Nu, nu voiam să fiu pompier, 🙂 ci pur și simplu erou. Nici nu-mi trebuia un costum. Era ok dacă aveam ceva superputeri, să intru și eu în rândul supermenilor.

Aveam eu ideea fixă că un erou d’ăsta trăia pe picior mare doar din folosința propriilor puteri. 😀

Între timp am crescut și am înțeles că eroii, așa cum mi-i închipuiam eu în copilărie, există numai pe la Hollywood. În lumea reală mai sînt și din cei care mișcă obiectele numai privindu-le ori transmit mesaje telepatice. Puțin, dar sînt.

Restul sînt oameni normali…

…cu problemele și calitățile lor, care tre’ să muncească dacă vor s-o ducă bine. Da, și să aibă noroc. Unii sunt calmi, alții vulcanici, unii lași, alții curajoși, unii retrași, alții incisivi și foarte sociabili.

În funcție de însușirile lor și de situațiile prin care Divinitatea îi trece, pot să iasă din anonimat ori să rămână niște iluștri necunoscuți. Primii, cei care ies din rând prin credința lor, prin inteligență, putere, curaj, corectitudine (și alte calități pozitive pe care le puteți enumera) sunt adevărații eroi. Cei de dincolo de filme și visele copilăriei.

Ei sunt cei care fac ca lumea să meargă,  să crească, să evolueze. Evident, cu voie de Sus. 🙂

Acum, că nu mai sînt copil și am ajuns la maturitate (vorba vine, așa îmi place să cred :) ), îmi doresc să fiu ca ei. Și asta vă urez tuturor: să fiți cei care ies din rând – care cred, care gândesc, care luptă pentru un ideal, care dau dovadă de curaj, de corectitudine.

Adică, să fiți eroi – nu vă feriți de cuvântul ăsta. Și nu doar în Ajun de Crăciun ori în ziua Nașterii Domnului. Ci, dacă se poate și vreți, în fiecare zi.

Crăciun fericit! 🙂

Despre Madagascar şi călătoria pe insula pământului roşu – la radio

Promiteam că o să revin cu postări despre călătoria de acum un an în Madagascar. Nu am uitat şi îmi respect cuvântul dat. Dar până să îmi aştern memoriile pe blog, 🙂 le-am povestit la radio. Mai precis la Radio Maria, unde amicul şi fostul meu coleg Gabi Bonaciu m-a invitat la o discuţie în cadrul emisiunii lui de fiecare joi – mulţumiri maxime, Gabi!.

Aşa că joi, 8 decembrie, de la ora 14:40, am stat de vorbă cu Gabi la „Călătorii şi atitudini”, pe 102,2 FM.  N-a durat mult, dar formatul e interesant şi plăcut. M-am simţit tare bine să povestesc despre experienţa malagaşă. Asta chiar dacă la început am avut ceva emoţii. 🙂 Am mai bine de 18 ani de presă şi încă mă încearcă astfel de sentimente. E dovada că-s om normal, nu?

Sper că m-am descurcat onorabil. Vă puteţi convinge dacă aveţi răbdarea, cheful şi nervii să ascultaţi înregistrarea de mai jos.

Io, Gabi şi chef Hădean

La ediţia în care am fost şi eu invitat i-am urmat în desfăşurătorul emisiunii unui alt Adi, infinit mai cunoscut – Adi Hădean. Adică fostul meu coleg de la Trabnsilvania TV – am o doză de mândrie spunând asta, deşi nu am niciun merit în afară de acela că m-am înţeles mişto cu actualul chef Adi Hădean. 🙂

Gabi chiar a vrut să ne pună pe amândoi în direct, în acelaşi timp, dar din raţiuni subiective + tehnice, nu i-a ieşit. Mi-ar fi plăcut o astfel de discuţie. Nu-i bai, va fi altădată. 😉

Madagascar. Călător pe insula pământului roşu – După un an

Incredibil ce repede trece timpul! E o constatare pe care o fac tot mai des în ultimii ani. În copilărie ni se părea că orele de la şcoală sînt ani şi abia aşteptam să ne facem mari. 😉 Acum, în schimb, o zi pare făcută din câteva ceasuri şi, Doamne, ce iute dispare!

Uite că s-a făcut un an de la călătoria noastră, a Neiei mele cu mine, la capătul lumii – la propriu. În 2015, pe vremea asta încercam să mă obişnuiesc cu vremea caldă de decembrie, cu ţânţarii şi cu viaţa total diferită din Madagascar. Uite, şi acum simt nostalgia după acele zile ale vacanţei care, recunosc, m-a marcat pentru totdeauna. 🙂

Ţara de pe insula din Oceanul Indian m-a făcut să râd, să mă enervez, să-mi pun întrebări. Oamenii m-au înduioşat, m-au supărat, m-au bucurat şi m-au determinat într-un final să-i iau aşa cum sînt. Pentru că toţi sîntem diferiţi şi tocmai asta ne face speciali.

După un an amintirile despre Madagascar s-au sedimentat

Pe unele nu trebuie să mă chinui să le readuc în prezentul minţii. Ele vin pur şi simplu. Altele au trecut într-un colţ al memoriei de unde doar sutele de fotografii reuşesc să le reînvie. Recunosc că am apelat şi la arhiva blogului. Am realizat că, povestind despre Marea Insulă Roşie, am scris despre prima parte a zborului (şi întoarcerea are povestea ei – o să v-o spun) ori despre Antananarivo – nu o dată, ci în două postări. Am povestit despre natură şi oameni, dar şi despre restaurante, baruri, cafenele şi localuri. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi mai sînt de scris atâtea… Madagascar e o ţară a cărei vizitare e o experienţă poate unică în viaţă pentru un european, în general, şi pentru un fecior din Ţara Beiuşului, în particular. 🙂

Aşa că în următoarele zile mi-am propus să postez pe blog şi alte poveşti din călătoria noastră în Madagascar. Am răscolit fotografiile din hardul extern unde s-au odihnit suficient timp de un an şi voi ilustra materialele cu cele mai interesante.

Nu de alta, dar cred că e interesant de povestit despre Parcul Lemurienilor, Ferma Crocodililor şi despre vizita într-o redacţie de ziar din Antananarivo Je veux tenir ma promesse, monsieur Jean Luc Rahaga. Mieux vaut tard que jamais. 🙂 A, să nu uit de o performanţă pe care am „reuşit-o”: aceea de a aduna 12 ore de întârziere la prima mea călătorie SINGUR cu avionul, între continente.

De ce am votat?

Am votat:

  • nu pentru că aşa e trendul pe Facebook, unde toată lumea îşi expune dosul… buletinului, dovadă supremă că a vorbit cu membrii comisiei de la secţia de votare.
  • nu pentru a fi văzut ca un model demn de urmat. Nu sînt.
  • nu pentru că mă îndeamnă unii sau alţii prin texte mai mult sau mai puţin deştept croite ori prin citate meşteşugite de adepţii lui Toni. Poptămaş Toni.
  • nu pentru că aş fi convins că am făcut bine, pentru că în continuare am ales răul cel mai mic.
  • nu pentru a putea să-mi dau ulterior cu părerea. E o ţară democrată – aşa îmi place să cred, sînt un om care cugetă liber, nu mă sperie atât de uşor cei care îmi spun, moralizator, „nu votezi, nu ai voie să critici”. Îmi dau cu părerea oricând, despre oricine; dar o fac cu probe şi, sper, cu bun simţ.
  • nu pentru a îndemna apoi pe alţii să facă la fel. Faceţi cum vreţi, e DREPTUL fiecăruia de a proceda cum crede de cuviinţă.

Eu pot doar să vă explic de ce am votat

Iar dacă ale mele cuvinte vă conving, înseamnă că… sînt convingător. 🙂

Am votat pentru că e felul meu de a respecta ceea ce am primit în 1989dreptul de a-mi exprima opiniile fără alte restricţii decât cele morale, de a avea simpatii politice, de a gândi liber şi de a încerca să îmi aleg oamenii pe care eu îi consider buni în ceea ce fac. Ştiu de la părinţii mei cum „se vota” înainte de Revoluţie (revoltă, lovitură de stat, ce-o fi) ori cum se gândea în limitele trasate de alţii. Aşa că votez.

E adevărat, votul meu e o picătură într-o mare de milioane de voturi. De cele mai multe ori nu a ieşit cine mi-am dorit. Dar mă încăpăţânez să urmăresc ce se întâmplă, să mă informez, să mă las cât mai puţin influenţat de unii ori alţii şi să votez cum îmi dictează raţiunea.

Nu sentimentele, pentru că nu aleg politicienii în funcţie de cât de simpatici sînt, ci în funcţie de ceea ce au făcut ori fac, de cât de gospodari. Îi apreciez în funcţie de inteligenţă şi cultură, nu de şmechereală.

Şi nu cred în tâmpenia asta cu votanţii care, alegând un candidat ori altul, „i-au acordat încrederea lor”. Eu nu am încredere decât în foarte puţine persoane, extrem de puţine. În politicieni, cu atât mai puţin. Lor le dau şansa de a face ceva, de a se lupta pentru ăi de l-au ales, nu pentru buzunarul lor propriu – în acest din urmă caz pot intra în afaceri.

Iar dacă folosesc această şansă, cu siguranţă că le dau votul meu şi data viitoare. Na, încrederea e şi o chestiune de timp.

Votează-mă, neamule! – faza pe sms-uri

Ziceam dimineaţă, pe facebook-ul personal, că ne aşteaptă două zile de linişte la tv, fără tot felul de promisiuni electorale, doar cu ştiri. Sau, mă rog, cu breaking-news-uri şi subiecte fenomentale, excepţionale, unice şi formidabile – în cazul televiziunii care dă imagini printre cinci sau şase burtiere galbene.

Am avut dreptate doar pentru că m-am referit strict la tv. Campania continuă însă, iar acum a intrat în faza mesajelor trimise pe telefon.

De la tot soiul de numere, la care bineînţeles nu răspunde nimeni dacă suni, vin îndemnuri la vot. Sînt semnate anonime sau asumate – vorba vine – de diverse personaje politice. Totuşi, nu ai siguranţa că expeditorul chiar are habar de mesajul respectiv.

Un prieten a primit în această după-amiază un astfel de sms

Semnat „V. Ponta(repet, nu am nici cel mai mic indiciu că mesajul chiar îi aparţine fostului premier sau echipei lui de campanie), mesajul îl îndeamnă pe deţinătorul telefonului să facă un pustiu de bine şi să dea cu ştampila într-un anumit partid. Culmea, nu în PSD, ci în PRU. Are şi o explicaţie:

Nu ştiu dacă astfel de mesaje mai prind la alegătorul român – sper că nu, indiferent ce partid sau politician promovează. Sociologii şi politologii îşi pot da cu părerea.

Pe mine mă lasă rece astfel de îndemnuri. Altele chiar mă irită, semn că nu fac parte din target. Dacă aş putea să setez un spam pe telefon pentru astfel de sms-uri, aş face-o. Până atunci însă, le analizez din punctul de vedere al omului din comunicare şi apoi le dau delete.

Sau le postez pe blog. 🙂

P.S. Colegul Adi Ciucuriţă ridică o problemă interesantă: cea a bazelor de date cu numere de telefoane. De unde le au cei care transmit mesajele, cât au plătit? Din câte ştiu eu, e ilegal să-mi fie transmis numărul de telefon dacă eu nu sînt de acord să fie prelucrat în vederea trimiterii ulterioare de SMS. La fel e şi în cazul mailurilor.

 

Facebook-ul, un fel de poştă a redacţiei

Pe conturile de Facebook pe care le administrez am de-a face cu tot felul de persoane. Majoritatea cu bun simț, decente în exprimare, cu opinii și solicitări coerent exprimate. Unele ne transmit informații, altele fotografii, iar câteva vor doar să ne salute. Apropo de asta, există un fan care nu face altceva decât să posteze emoticoane: ba un 🙂 , ba un 🙁 în funcție de trăirile lui din acel moment – bănuiesc eu.

Sînt și „simpatici” care vin cu solicitări ciudate, cu întrebări la care răspunsul ţine de o ciudată alăturare a planetelor ori de consiliul mondial din umbră. Sînt cei care au descoperit acum Facebook-ul şi îl transformă în trompeta nemulţumirii lor faţă de vecinul care le-a ocupat mişeleşte capătul de grădină.

Alţii mă/ne confundă cu Pagini Aurii…

…şi cer informaţii exact unde nu trebuie.

Bună ziua! Îmi puteţi da numărul de telefon al domnului Gheorghe Becali?

– Bună ziua! Nu-l avem.

– Nu ştiţi cine îl poate avea?

– Ne pare rău, nu-l avem.

– Bine, mulţumesc frumos!

– Cu plăcere!”

O zi mai târziu scrie… Mielu Domnului. Trimite nişte icoane pe care stă scris „Mielu” şi lasă şi un număr de telefon. Aşteaptă să-l contactăm, desigur. Dintr-o fotografie ataşată mesajului îmi dau seama că e şi iniţiatorul unui partid ce-i poartă numele.

Aflu că e din acelaşi oraş cu subsemnatul. Offff….

sursă foto: La colțu’ străzii

Promovare electorală printre enoriaşi

Să ne înţelegem de la început: ştiu că în campaniile electorale partidele recurg la tot felul de strategii ca să-şi atragă votanţi şi să-şi promoveze ideile şi programul. Că de aia e campanie electorală.

Sînt de acord cu multe metode – că doar nu-s mironosiţă să cred că e doar o luptă cu flori şi vorbe frumoase. Dar mi se par total inutile ori imorale alte mijloace de convingere – cum a fost idioţenia cu pachetul electoral.

Mi se pare nasol că mai ţine împărţitul de calendare cu figura unui candidat ori a altuia. Tot aiurea e că mai sunt persoane care votează în funcţie de cana pe care au primit-o de la un partid sau pliantul de la altă formaţiune.

Încă îmi ridică semne de întrebare competenţa unor echipe de campanie care promovează clipuri filmate cu telefonul mobil, sloganuri de o penibilitate rară ori afişe în care candidatul are freze de manelist (a descoperit Flavius Bunoiu două astfel de cazuri).

Repet, pot accepta unele metode…

…Dar mi se pare imoral să împarţi pliante şi calendare electorale la ieşirea dintr-o biserică. Să-ţi trimiţi oamenii să le întindă bucăţile de hârtie enoriaşilor care ies de la slujbă şi să le spună „Vă aşteptăm la vot duminica viitoare!

S-a întâmplat duminica asta, pe la 7 seara, la biserica Emanuel din Oradea

Mai multe persoane s-au postat la ieşirile din curtea lăcaşului şi au întins pliante şi calendare PNL celor care ieşeau de la slujbă. Adevărul e că nu i-au auzit să-i îndemne pe oameni să voteze cu candidaţii liberali; dar le-au transmis cu subiect şi predicat că îi aşteaptă la vot pe 11 decembrie.

pliante-calendare-electorale-la-biserica

În mintea mea au început să se rostogolească întrebările. Chiar trebuia să fie făcută propagandă electorală la ieşirea din Casa Domnului? Chiar aveau nevoie de o astfel de strategie ca să mai atragă votanţi? Nu s-a renunţat la amestecarea politicii cu religia?

Din punctul meu de vedere, acţiunea din seara asta a fost profund imorală. Punct.

Îmi doresc că oamenii să nu mai pună preţ pe nişte calendare şi pliante. Să nu se lase influenţaţi de nişte trucuri ieftine la care echipele de campanie nu vor sau nu ştiu să renunţe. Şi să se informeze din cât mai multe surse şi să voteze în deplină cunoştinţă de cauză.

ATENŢIONARE: acest articol nu este un atac la un partid sau la vreun candidat. Sînt convins că toate formaţiunile politice apelează la promovare electorală în faţa bisericilor – consider imoral gestul lor în egală măsură. De aceea le transmit celor care cred că mă pot lua aliat împotriva unui partid ori altul că se înşeală. Nu-s un hater de profesie, ci un om care gândeşte, observă, critică, dar şi apreciază când e cazul.

Spărgătorii de live-uri: Băăăă, sînt la teve!

Nici nu mai ştiu când mi-am văzut prima dată faţa la TV – nu era live oricum. Cred că făcusem ceva ştire şi avusesem un stand-up sau ceva de genul. În orice caz, eram la Antena 1 Oradea şi ţin minte că înainte să apară materialul i-am sunat pe ai mei. Le-am spus că, na, dacă vor să-şi vadă progenitura, ar putea să deschidă televizorul ori să-l mute de pe canalele preferate ale lui tata pe A1. 🙂

Chiar şi atunci, când vorbeam cu ei, mă străbătea o emoţie de numa’-numa’. Urma să apar la tv, frate, chestie la care visasem din liceu, de când acasă aveam doar tv alb-negru. Adică nu doar să trec prin cadru, ci să fac ştiri – ăsta era un fix al meu. (Ai grijă ce-ţi doreşti, nu?)

Evident, nu aveam Facebook să anunţ lumea de evenimentul important din viaţa mea. Aşa că nu au ştiut de prima mea ştire cu stand-up decât ai mei, câţiva colegi şi nu ştiu câţi se uitau atunci la tv. Sper că nu puţini. 😉 Iar pe post de like am primit un telefon de la mama, care mă felicita.

M-am bucurat eu cu mine însumi, iar a doua zi când am revenit la redacţie… e, a fost pur şi simplu o altă zi de muncă. Au mai fost de atunci live-uri şi stand-up-uri, ocazie cu care m-am lovit şi de pasiunea altora de a apărea în cadru. La teve, adică! 🙂

Spărgătorii de live-uri

Sînt persoanele cu care au de-a face toţi reporterii din lumea asta. Când transmiţi dintr-un loc public, inevitabil se întâmplă ca un personaj să vină lângă tine şi să se benocleze la cameră ori la faţa ta. Stă drept lângă tine şi e mândru, probabil, că ţi-a invadat cât de cât spaţiul intim.

Alţii trec prin spate şi încep să sară, să se scălâmbăie, să strige – se întâmplă mai ales la meciuri, dar suporterii sînt mult mai simpatici decât alţii. (Niki Mihalcea ştie! 😉 )

Mai sînt ăia de stau în spatele camerei, la câţiva metri, şi încep să se provoace reciproc:

– Nu crezi că trec prin spatele lui?

– Nu cred, mă! N-ai tu tupeu’ ăla.

– O… Cum nu? NU CREZI???!!! Vrei să-ţi arăt?

După primul pas curajosul se întoarce, dar, confruntat cu râsetele găştii, îşi ia inima în dinţi şi paharul într-o mână şi zburdă spre spatele reporterului. Se poziţionează la o distanţă respectabilă şi are grijă să fie totuşi în cadru, cumva. Execută o săritură, preferabil nu foarte înaltă, zice ceva indescifrabil, la fel ca semnătura de director de spital, ori urlă din toţi bojocii:

– Băăăă, îs la teve!!! sau Vreau butelie!!!

… şi fuge victorios spre ăia de-l aşteaptă râzând cu gura până la urechi. E fericit că are ce să povestească în pub, unde se vor ascunde de frigul de afară.

La început astfel de faze te enervează, ca reporter

Ţi se par deranjante, nu ştii cum să le gestionezi – să îl repezi pe cutezător ori să-l iei cu frumosul, că nu ştii ce reacţii are. Apoi te obişnuieşti şi nu-i mai bagi în seamă. Te gândeşti mai mult la ce ai de spus, dârdâi ori transpiri şi îi zici de bine celui care te anunţă în cască să mai stai la cadru că e ceva ştire de ultimă oră şi abia apoi îţi vine ţie rândul.

Alţi reporteri chiar intră în jocul spargătorilor de live-uri şi glumesc cu ei. O fac şmechereşte, fără să le spună „admiratorilor” că nu-s în direct. 😀 😀

Aseară, pe când stăteam cu ai mei colegi la o transmisiune din Piaţa Unirii, ne-am confruntat cu astfel de întâmplări. Mi-am dat seama că celor care le place să ne bâzâie la live-uri nu le prea pasă nici de ceea ce facem. Pur şi simplu se distrează.

De aceea nu am cum să mă supăr pe ei. Fac parte din farmecul meseriei noastre. 🙂