Vizitatori din trecut: reîntoarcerea „şarpelui” Nokia 3310

Nokia 3310

Ca reporter, vechiul Nokia 3310 m-a servit cu credință. Asta deși l-am scăpat de nu știu câte ori pe jos – şi nu i s-a spart sticla şi nici nu i s-a dereglat softul. Deși îl țineam pe post de breloc – agățat la gât (așa era moda); deși i se șterseseră literele și numerele de pe taste de la atâta folosire. 🙂

Dar a fost un telefon excelent, cu bateria care mă ținea zile întregi, cu sunet şi semnal bune și memorie suficientă pentru câte numere de telefon aveam nevoie. Iar pentru internet, pe atunci foloseam calculatorul din redacție.

Acum sînt curios cum funcționează noul Nokia 3310.

De dragul „bunicului” de acum vreo de 10 ani, mă tentează să îl cumpăr pe „nepot„. 😉 Chiar dacă „părinţii” nu mai sînt aceeaşi – altădată erau finlandezi, acum… habar n-am – şi chiar dacă Nokia nu are specificaţii de top, aşa cum îşi şedea bine unui nume care domina altădată aproape întreaga piaţă a mobilelor.

Dar măcar pentru simplul fapt că, umblă vorba, în stand-by noul Nokia 3310 e capabil să reziste o lună. A, şi pentru că… SNAKE! 😀

sursă foto: playtech.ro

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.

Constituția și guvernarea de după căderea întunericului

Mai întâi, observații juridice – vezi Constituția. Pe scurt, că și pe mine mă enervează vorbăria pe teme clare:

Constituția României – articolul 115, aliniatul 1 – Delegarea legislativă
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.

Constituția României – articolul 73, aliniatul 3 – Categorii de legi
Prin lege organică se reglementează:
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

Iar despre ce a fost aseară:

ORICARE ar fi felul proiectelor/legilor/ordonanțelor,
ORICINE ar fi autorii lor,
ORICARE ar fi partidul care le propune,
INDIFERENT de motivație
și ORICUI îi sînt dedicate,
emiterea unor acte după căderea întunericului, pe ascuns, urmată de fuga și lăsarea în urmă a unui ministru fără explicații ține de comportamentul premeditat al unui delincvent.

M-am exprimat frumos, nu? Altă întrebare?

P.S. Că veni vorba de exprimare. Și limba română are felul ei de a protesta. O confirmă dexonline, care le explică tuturor cu cine să asocieze un anume cuvânt.