Un mesaj uman postat pe luneta maşinii

Circulând nu doar pe şoselele patriei, ci şi ale ţării vecine şi ale Austriei adoptive, mai dau peste tot soiul de ciudăţenii care îmi apar în trafic. Înţeleg şi mai mult, cu fiecare imagine nouă zărită pe şosele, că oamenii sînt tare inventivi.

De la nume de firme care de care mai fistichii trecute pe remorcile camioanelor, la bagaje aranjate în aşa fel încât într-un microbuz antic să încapă conţinutul unui vapor – vezi de toate. Ultima dată am aflat cum poţi să muţi Facebook-ul în propria maşină şi să-ţi transformi luneta într-un wall pe care să postezi… chestii. 😉

Undeva, între Oradea şi Budapesta – pentru celelalte nume de oraşe din Ungaria prietenă recunosc că aş avea nevoie de Google 🙂 , aşa că prefer să definesc astfel porţiunea de drum respectivă – aşadar pe şoseaua spre Budapesta, îmi apare în faţă domnul din fotografiile de mai jos.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mesaj cu substrat…uri

Încadrat de maşina de Bihor a subsemnatului şi camioneta de Cluj, domnul cu VW de Graz ne transmitea un mesaj postat nealcoş pe luneta maşinii. În limba română, deci eram în target. 😉

Am realizat, dintr-o singură privire, mai multe chestiuni. Uno: era, clar, un conaţional. Cel mai probabil rezident în Austria, după maşină – dar nu bag mâna în foc pentru asta. Doi: făcea promovare pentru (bănuiesc) vreun candidat din comunitatea română din ţara fostului împărat. Trei: în mod sigur era un candidat pentru oameni 😀 , nu pentru altceva, care avea Facebook. Şi mai avea ceva: iubire de tată şi dragoste de mamă.

Superb! Cum să nu votezi un asemenea candidat şi independent, şi uman? Plus iubitor de părinţi. 🙂

Ce nu m-am lămurit era dacă la volan era chiar candidatul sau cineva din echipa de campanie a dumnealui. Oricum n-aveam cum să-l întreb pentru că mi-a dispărut repede din raza vizuală. Semn că circula des pe drumul respectiv şi cam ştia unde sînt radarele, unde poate prinde viteză şi unde nu.

Adevărul e că pe astea le-am învăţat şi eu. Atâta că nu-s vitezoman. Şi nici din vreun staff de campanie nu fac parte.

P.S. Dincolo de micile miştouri din rândurile de mai sus, apreciez imaginaţia şi iniţiativele publicitare ale oricui. Pe bune: în cazul de faţă chiar dacă mesajul a fost ciudat pentru mine (poate pentru alţii nu), omul şi-a făcut reclamă gratuit într-un mod extrem de vizibil. Merită un like. 🙂

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Cronica unei filmări neanunţate: moartea unui suspect de crimă

– Du-te, mă, de acolo! Ce caută, mă, ăsta pe aici? Bă, tu nu auzi?

” sau „”, cum preferaţi, eram eu. Îmbrăcat în trening, cu o jachetă peste, în adidaşi şi gâfâind după un sprint de vreo 100 de metri, încercam să filmez cu un telefon şi să vorbesc la celălalt. Clar arătam ca un ciudat, care nu cadra cu locul plin de poliţişti, mascaţi şi curioşi.

Ce să fac? Şi jurnalistul e om, mai are de schimbat baterii de chiuvete şi racorduri flexibile ori de verificat hornurile de la sobe. Nu puteam să fac astea îmbrăcat la costum, nu?

Revenisem din sat cu o astfel de ţinută şi mă apropiasem de ambulanţa SMURD păzită de doi poliţişti şi vreo 3-4 mascaţi. Încercam să filmez ce se întâmplă şi voiam să iau cât mai multe cadre. (Mda, defect profesional.)

Nu ştiam decât că Adrian Hladii, fugarul căutat de vreo 4 zile pentru că a ucis cu sânge rece o tânără şi a împuşcat un bărbat, se aruncase pe geam de la etajul patru. Era o informaţie pe care o aflasem în timp ce traversam strada de la nişte poliţişti care nu m-au uitat de când făceam teren. (Oameni de treabă, le mulţumesc!)

Încerc să văd ce e în ambulanţă, să mă conving că acolo e suspectul, dar un mascat mă vede şi se enervează. Bagă rafala de „” şi „”, după care unul dintre agenţii de lângă maşina SMURD percutează şi se îndreaptă spre mine.

– Du-te, dom’le, de aici, nu înţelegi?!
– Sînt de la presă, Digi24, încerc să-l conving că a mea curiozitate are o justificare profesională.

Omul pare să ezite, dar nu renunţă şi mă face să mă retrag câţiva paşi.

Nu am de ce să mă supăr pe poliţişti…

….ba chiar îi înţeleg. Ei sînt cei stresaţi, în jurul lor e o mulţime întreagă, cu mulţi curioşi, dar şi mulţi nervoşi. În situaţia lor nici eu nu mi-aş găsi uşor cuvintele din vocabularul de societate şi în mod sigur aş scăpa nişte alduieli. E uman.

Chiar dacă mă retrag, nu mă dau bătut. Continui să filmez ca la nuntă: fără oprire şi cu mişcări cât cuprinde, să nu ratez ceva.

Observ că sînt singurul jurnalist în zonă – ne cam ştim între noi şi nu văd vreo faţă cunoscută. Adevărul e întâmplarea m-a adus acolo şi am ajuns la puţin timp după SMURD. Am virat repede în staţia Petrom din Nufărul, am parcat maşina undeva în spate şi tunde-o, Usaine, până în locul cu multe girofaruri.

Trec vreo 10 minute şi vine şi Şerban Carţiş, amicul meu fost la Pro, cu care am bătut ani la rând judeţul. Beneficiez de reflectorul de pe camera lui – mersi, Şerb! – care îmi ajută bătrânul telefon să mai scape de granulaţia de pe imaginile întunecate. Să nu uit: musai să-mi schimb LG-ul cu ceva mai modern.

Se adună apoi jurnalişti, vin echipe TV, corespondenţi, ziarişti de presă scrisă şi online. Subiectul e important şi a ţinut un oraş întreg pe jar de miercuri până sâmbătă.

Pentru noi, cei din presă, a fost ca şi o întoarcere în timp din punct de vedere al documentării. Am aflat informaţii pe surse, ca în junioratul meu de la sfârşitul anilor ‘90. Parchetul nu i-a lăsat pe cei din Poliţie să spună nimic oficial, dar nici procurorii nu au darnici cu informaţiile. Ba chiar deloc. Asta deşi un criminal înarmat cu un pistol, deci periculos, era în libertate. Cu atât mai mult era nevoie de cât mai multe detalii.

Un sfat, dacă nu e cu bănat

În locul anchetatorilor, că tot s-au eliberat de stresul căutării unui asasin, aş face în următoarele zile o conferinţă de presă în care aş explica în amănunt cum s-au derulat investigaţiile. Avem multe semne de întrebare şi cred că ar fi un gest de transparenţă şi chiar de bun simţ să fie date nişte răspunsuri.

Asta pentru că îmi privesc meseria nu ca pe o căutare continuă a senzaţionalului, ci ca pe permanentă încercare de prezentare corectă a faptelor. Iar pentru asta avem nevoie de deschidere, de colaborare, nu de opacitate şi telefoane închise.

Bineînţeles, dacă se poate şi dacă nu cer mult.

Flori cu autoservire

Cred că nu există florar, în ţara asta cel puţin, care să nu se bucure la final de 8 martie, când trage linie şi calculează cât a vândut şi, mai ales, cu ce profit s-a ales după o zi atât de aglomerată. E un fel de Black Friday pe invers al florăriilor, 🙂 pentru  că, în loc ca preţurile să scadă, buchetele îmi par mai scumpe decât de obicei. Sau cel puţin la aceeaşi valoare ca în alte zile. În schimb, ritmul şi volumul de vânzări de flori sunt duble.

Asta pentru că orice bărbat care se respectă şi îşi respectă doamna de lângă el şi pe propria-i mamă îşi trece pe agenda Zilei Femeii să treacă pragul vreunui magazin cu multe flori. E ziua în care e mai răbdător decât oricând şi e în stare să stea la coadă ori să analizeze minute în şir nişte culori şi aranjamente.

Toţi ne credem în ziua asta experţi în flori, adevăraţi designeri florari. Şi asta numai de dragul vostru, doamnelor şi domnişoarelor! 🙂

Şi uite aşa, învârtându-mă de 8 martie printre buchete şi ghivece şi privind peste umărul unor confraţi „designeri„, mi-am amintit de un fel de florărie puţin mai altfel văzută în Austria. Una în aer liber, fără vânzători şi fără casieri, din care te puteai servi singur. Iar plata ţinea doar de bunul tău simţ şi de educaţie.

Vi se pare ciudat?

Na, închipuiţi-vă cum mi s-a părut mie când m-am trezit în faţă cu ditamai câmpul, proaspăt arat, lângă care era pus un stâlp ce ieşea dintr-un butoi 🙂 şi pe care era aşezată o tablă. Pe aceasta erau trecute preţurile florilor – vorbim de garoafe şi de floarea soarelui. Un fel de mercurial. 🙂 Mai jos, o săgeată care indica unde trebuie lăsaţi banii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locul e undeva, lângă Viena, în apropiere de un sat, chiar în faţa unui magazin de piese auto. Oamenii erau invitaţi să-şi aleagă şi să taie singuri florile pe care le doresc; apoi să lase suma indicată pe panou în cutiuţa de pe stâlp.

N-am văzut pepe de vânzător şi nici măcar o cameră de supraveghere nu era în zonă. În schimb era un mesaj: „Doar florile plătite ne fac fericiţi (ne oferă plăcere)!” 🙂 Cam asta era singura modalitate de a-i face pe clienţi să plătească. Şi un „mulţumesc!” la final.

Nu am informaţii ca vreun client să fi plecat fără să plătească. Dar, din moment ce afacerea părea să aibă ceva vechime, mă îndoiesc că proprietarii ar fi continuat-o dacă ar fi avut un istoric încărcat de ţepe primite.

Pentru că… civilizaţie. 🙂 Opinii?

Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Călător pe Insula Pământului Roșu. Parcul cu lemurieni din Madagascar

– Ai văzut pinguini pe acolo? Ceva elefanți? Niște zebre? Au fost întrebările la foc automat  pe care mi le-a adresat un amic, la întoarcerea din Madagascar.

Prima dată am zâmbit larg. Cum să crezi că găsești pinguini la vreo 7-8000 de kilometri distanță de Polul Sud? Nici măcar dacă vreun simpatic dintr’ăștia nu s-ar fi rătăcit și nu ar fi plutit în derivă luni la rând. Și elefanții ar fi fost greu să navigheze din Africa peste Canalul Mozambicului. Iar de zebre… nici măcar din cele trasate pe asfalt nu am văzut. 🙂

Apoi mi-am dat seama că mulți dintre noi știm câte ceva despre Insula Pământului Roșu de la Alex, Marty, Melman şi Gloria. Adică de la leul, zebra, girafa și hipopotamul din animaţia „Madagascar„, cea pe care toţi am văzut-o, nu? 😀 Măcar o dată.

Niciuna din speciile astea nu există în adevăratul Madagascar. 🙂

În schimb, a patra insulă ca mărime din lume e casă pentru crocodili, lemurieni şi baobabi. Evident, dintre toţi vedete sînt lemurienii. 🙂 Din toată lumea, cele mai multe specii domiciliază în Madagascar – unii zic că ar fi vreo 50. Numai că omul a făcut în aşa fel încât a împuţinat micile animale prin braconaj şi distrugerea pădurilor în care locuiesc.

King Julien

Am avut onoarea de a-l cunoaşte în Madagascar pe însuşi King Julien. 🙂 Cum care rege? Păi tocmai am convenit la început că am văzut filmul. Aşa, exact: l-am cunoscut pe „king” şi chiar am dat mâna protocolar cu el. 😉 Şi asta pentru că lemurienii au degetele incredibil de asemănătoare ale oamenilor, ceea ce le permite să apuce obiectele exact cum le apucăm noi. Şi chiar să dea mâna, dacă e suficient de acomodat cu oamenii.

L-am şi purtat pe umăr – că doar e rege, timp în care Julien (îl puteți deochia în fotografia de mai jos) admira panorama de la înălţime.

Julien era în mod sigur ceva rudenie cu cel desenat de artiştii de la Hollywood, că semănau tare mult. Singura diferenţă era în felul în care se manifestau cei doi: „regele” cu care am „discutat” era foarte calm, liniştit, câteodată adormit, pe când şeful de trib din animaţie bubuia de energie şi, culmea, ştia să cânte hituri din anii ’90. 😉

Parcul celor 9 specii de lemurieni

Lemurienii au comportamente diferite, în funcţie de specia din care provin. Unii sînt curioşi, alţii timizi, unii violenţi când cineva se apropie de pui, alţii temători. Cam ca şi oamenii.

Am descoperit toate acestea când am vizitat Parcul Lemurienilor, aflat undeva, la vreo 20 de kilometri depărtare de capitala Antananarivo. O zonă de cinci hectare, în care ni s-a spus că găsim 9 specii de lemurieni în libertate şi mii de copaci, printre care şi celebrii baobabi.

Adevărul e că dacă nu eşti atent, aproape că ratezi intrarea în parc – greu vizibilă de pe drumul care vine din Tana. Nu am întâlnit mulţi vizitatori; noi eram singuri albi prezenţi în acel moment – explicabil: eram, totuşi, la vreo 10 mii de kilometri de Europa mamă.

Această prezentare necesită JavaScript.

La intrare plătești ceva mai mult de 8 euro pe persoană (vreo 25.000 de ariari, la o paritate de 3.000 de ariari pe un euro). Imediat te preia un ghid care te duce pe cărarea care șerpuiește printre baobabi și alte plante despre care pot spune doar că-s verzi.

Vedem de departe râul Katsaoka, a cărui apă are o culoare maronie spre roșiatică, de parcă în amonte tocmai fuseseră făcute niște sacrificii ritualice în onoarea vreunei zeități locale. Dar nu, era doar de la pământul roșu din care râul se născuse undeva, pe platourile înalte din mijlocul insulei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Supușii lui King Julien…

…ne-au apărut în față dintr-o dată, parcă de nicăieri. Sincer, nu le-am reținut numele speciilor din care făceau parte (le găsiți pe site-ul parcului), preocupat fiind să îi trag în chip. 🙂 Unii au fost ascultători și mai că nu zâmbeau în fotografie, alții fugeau întruna ori se tot ascundeau prin copaci.

Unii chiar și-au arătat nemulțumirea că niște bipezi s-au trezit să le încalce teritoriul și să se apropie prea mult de ei. Ghidul ne-a arătat cozile dungate și ridicate ale lemurienilor din rasa Maki – ăia de seamănă cu Julien, avertizându-ne să nu apropiem ca să nu-i supărăm. La o adică ne puteam alege cu niște mușcături ori zgârieturi, înainte să stabilim un record la tulit-viteză. 🙂

Preț de o oră jumate te poți plimba pe potecile parcului cu lemurieni. Timp suficient să admiri acest animale interesante, pe care ghizii te roagă să nu le consideri locatari de la zoo și să nu le oferi pâine, gumă sau chipsuri. Bine, aceloraşi ghizi le strecori la final o „atenţie”, în semn de mulţumire că au fost… ghizi.

Dacă ești norocos, poți să dai și peste niște țestoase, cameleoni ori păianjeni care își așteaptă prada între doi copaci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu o să închei…

…cu tradiționalul și școlărescul „Ce frumos a fost în parcul cu lemurieni!” 🙂 În schimb, îi îndemn pe cei care au câţiva bănişori puşi de o parte pentru nişte călătorii să încercaţi Madagascarul şi îi admiraţi frumuseţea. Dacă prindeţi un bilet bun la Turkish Airlines, garantat nu vă costă decât cu ceva mai mult decât un concediu de o săptămână prin ceva insulă mediteraneeană.

Dar măcar puteţi spune că aţi călătorit la capăt de lume şi aţi admirat ceea ce puţini se pot lăuda că au văzut: Insula Pământului Roşu.