Când încerci să te bagi în jocuri cu noua generaţie

Când eram eu puştan – generaţia ’80-’90 – adică a long time ago, in a city far far away 😀 , ca să folosesc vorba filmului cu Jedi, aveam tot felul jocuri ori de chestii pe care le foloseam în „game-urile” copilăriei. Le spuneam simplu, pe numele din „buletinul” străzii: biţă, puşcă cu tuberman, cornete, mâţă, tupu, victorie, hombal, obligata...

Bănuiesc că ai noştri părinţi ori vecini maturi – cică – de pe stradă ne priveau cam cum ne uităm noi ăştia, oamenii mari 😀 😀 😀 ai generaţiei 2017, la tineretul cu ochelari şi tabletă din zilele actuale.

Recunosc că încerc să scap de constatarea asta idioată – „tineretul din ziua de azi” – care mi-a rămas în memorie ca o bucată de obuz din vremea copilăriei, când la fel ne-o aruncau „seniorii” străzii ori ai oraşului. Nu vreau să repet greşeala de a cataloga astfel pe juniorii pe care nu îi înţeleg suficient.

Nici nu am cum să-i înţeleg pe de-a-ntregul, pentru că am rămas cu majoritatea preferinţelor muzicale la nivelul anilor ’90. Pentru că nu mi se pare mişto nici să mă tai moda tinerilor de azi. Iar şcoala prezentului mi se pare o copie palidă a celei în care ne-am şlefuit noi. Deşi poate greşesc în aprecierile mele, îmi asum riscul.

Şi totuşi, mi-s dragi copiii prezentului şi încerc să mă acomodez cu stilul, gândirea, felul lor de a fi

Fac asta mai ales cu Vlad, nepotul meu, ajuns la aproape 12 ani. Pasionat de tehnologie, e deja un excelent regizor, monteur şi scenarist în miniatură. Glumesc şi nu prea. Vă puteţi convinge urmărindu-i creaţiile pe contul lui de youtube, de care e tare mândru.

El e altfel. Generaţia lui e altfel decât a mea. Ei aleargă cu skate-ul pe asfaltul străzii, se filmează cu telefoanele mobile, fac din experimentele chimice subiecte de clip pe youtube, comunică prin skype sau whatsapp şi ne privesc pe deasupra ochelarilor de intelectual, martori ai prea deselor interacţiuni cu tabletele ori telefoanele inteligente.

Ziceam că încerc să mă acomodez cu felul lor de a fi. Aşa că atunci când am văzut că Vlad se joacă cu kendama, care e o chestie cam ca în imaginea din stânga, m-am gândit că e simplu şi pot să-l provoc la un duel al generaţiilor. 😉

Adevărul e că în cele din urmă totul a fost o chestie cam umilitoare pentru subsemnatul. Dovadă e clipul pe care Vlad l-a postat pe youtube, logic. 😀 Puştiul m-a pus la punct încă de la prima mişcare şi au fost momente când era să muşc că poftă din bila de lemn ori să-i sparg lui fratelo nişte dale.

Nu râdeţi de ce-o să vedeţi…

…că nu cred că vreunul aţi fost mai breaz în faţa unui puştan specializat în măiastra artă a jocului de kendama. 🙂

Mna, cam asta păţeşti dacă intri în jocuri cu noua generaţie. Mie, unul, mi s-ar fi părut mai uşor dacă mi s-ar fi dat să manevrez un nunceag.

P.S. I-am promis lui Vlad că o să-mi iau o kendama şi o să mă antrenez. Evident, o să iau una ieftină. Nu de alta, dar am auzit că sunt care bat mia de lei. Nu ştiu tinerii ăştia că io-s din generaţia în care făceam rost de „muniţie” gratis, rupând vechile ziare şi tăind capete de chibrituri. Deci, mă descurc. 😉

P.S. 2 Vlad m-a intitulat 🙂 în clip „unchiul meu”. No, ăsta e semn că am îmbătrânit. Până acum eram, simplu, Adi. 😀

Comments

comments

Lasă un răspuns