O zi bună, ca oricare alta

Cei mai „bătrâni” 😉 dintre cititorii mei  – generaţiile ’75-’80 – îşi aduc aminte de „O zi minunată”, filmul cu George Clooney şi Michelle Pfeiffer, ăla de începe naşpa, continuă dezastruos şi se termină hollywoodian, cu happy-end.

No, cam aşa, a fost miercurea asta pentru subsemnatul. Acum nu chiar dezastruoasă, că nu a fost cazul. De fapt, nici o zi naşpa nu a fost, că nu-s prăpăstios să fac din ţanţar armăsar. 😉

Pe scurt, a fost o zi tipică pentru orădeanul mediu, care merge la sală 😀 şi la job şi nimereşte în tot felul de situaţii – nu dificile precum vreo criză a ostaticilor, dar suficiente să-l enerveze pe moment. Noroc că orădeanul în cauză – adică moa, beiuşean la origini şi girişean de weekend şi de concediu 🙂 – a mai învăţat să treacă iute peste întâmplările care altădată l-ar fi enervat.

După această lungă introducere despre întâmplările dintr-o zi, să trecem la expunerea situaţiei.

Dimineaţă. Lumină deja afară. Ceasul de lângă televizor indică ora 4 şi ceva. Sînt nelămurit. Pfuu, da’ grăbit a mai fost soarele azi! 🙂 Reglez opticul şi realizez cam de unde vine problema. Cifrele de pe ecranul luminos clipeau întruna, semn că oamenii răi, bau-baul sau ceva probleme tehnice au oprit noaptea curentul electric.

Verific din a doua sursă – telefonul de pe noptieră – şi realizez că e aproape ora 6. Aşa da! Ştiu că e devreme, dar nu atât de devreme precum încerca să mă convingă ceasul de lângă televizor.

Sar repede în adidaşi, iau mănuşile şi apa – plată, de data asta – şi tunde-o afară.

Pe drum spre sală – ştiu, sînt un Rambo în devenire 😉  – realizez că nivelul motorinei din rezervor bate înfricoşător în roşu, motiv pentru care fac o haltă la Mol, îi iau micul dejun Mercedesului şi întârzii cinci minute. Noroc că antrenorul nu se supără că l-am ţinut în cele 16 grade de afară. 🙂 La ce căldură e în timpul zilei…

După ce îmi fac circuitul matinal de greutăţi, pufăituri, priviri furioase în oglindă, mini-icnituri şi maxi-încordări, îmi storc tricoul şi mă grăbesc spre casă. Prefer intimitatea băii şi duşului personal, ştiţi ce zic? 🙂

Trei sferturi de oră mai târziu, ies din casă acompaniat de urletul unui pickhammer.

Nu e din bloc. Am urechea formată în anii de stat la imobil cu mai multe etaje şi, totuşi, nu mă prind cam de unde e. Poate fi din orice bloc – românul s-a născut constructor şi specialist în amenajări interioare, de aia modifică instant orice locuinţă în care se mută, chiar dacă nu e nevoie de aşa ceva.

Ajung în curtea blocului şi mă îndrept spre vehiculul personal, parcat mai la umbră în curtea blocului. Realizez acum unde stau constructorii şi restauratorii: la vreo 3 blocuri mai încolo. Iar asta mă pune într-o semi-încurcătură: cum pana corbului se aude un pickhammer de la o asemenea distanţă tocmai în blocul personal?

Renunţ la căutarea unui răspuns, pentru că, fiind în întârziere, accelerez spre birou.

Parchez departe de zona centrală. Nu de alta, dar, deşi o perioadă mi-am făcut abonament de parcare, dădeam ture bune până găseam un loc. Iar cu lucrările din centru, şansele de a parca decent s-au redus şi mai mult. Aşa că nu mai dau 70 de lei pentru abonament, ci prefer să merg prin căldură ori ploaie timp de 10 minute. Alegerea mea.

Trec pe repede înainte peste figurile de care mai am parte din când în când –  cuiva i-am spus de curând că nasul i s-a ridicat prea mult (dar n-a înţeles nimic), iar din discuţiile cu altcineva m-am retras, sătul de aerele de superioritate afişate. Nu dau nume şi nici domeniul din care provin, nu mă interesează să urechez public pe nimeni.

Ajung pe la 6 fără un sfert – seara, evident 🙂 – la maşină…

…şi constat, enervat, că n-am respectat una dintre condiţiile esenţiale ale ieşirii din parcare: să las spaţiu în faţă, în caz că mă blochează cineva din spate. N-am crezut că o s-o păţesc, dar nici conformaţia zonei în care îmi las maşina nu-mi permite să las spaţii, nici măcar din cele mici.

Un nenea cu numere de vecini de la sud de Dunăre şi-a pus maşina în stil de neam prost, fix la 20 de centimetri de bara din spate a automobilului meu. 🙁 Mă învârt pe lângă el, încerc să mă lămuresc dacă şi-a lăsat totuşi numărul de telefon pe bord. De unde să-i cer atâta minte?

M-am gândit să sun la Poliţia Locală, să-i fac cadou nesimţitului o plimbare pe jos sau cu taximetrul până la baza Voinţa, unde ajung maşinile ridicate de prin oraş. Am renunţat după câteva măsurători ochiometrice ale trotuarului din faţă. L-am escaladat fără să-mi zgârâi vreo porţiune din maşină.

Au rămas doar gândurile „de bine” pentru tentativa de şofer care m-a blocat.

În curtea blocului n-am mai auzit pickhammerul.

În schimb, am auzit sunetul ascuţit al unei bormaşini fix când am intrat în casa scărilor. 🙁 Nişte nenea fixau ceva pe faţa blocului. Şi, evident, găureau peretele. Că aşa sîntem noi, românii: constructori şi specialişti în amenajări interioare. 🙂

E adevărat, ăştia din zona mea o făceau în perioada aceea din zi când legea le-o permite. Nu că asta m-a încălzit cu ceva.

Ziua s-a terminat, aşa cum se întâmplă în unele filme, cu happy-end. 😀 Mi-am luat doamna, de fapt ea pe mine 😉  şi ne-am făcut cumpărăturile în oraş. Am cinat şi ne-am întors apoi, liniştiţi acasă.

Unde nu mai răsuna niciun pickhammer sau bormaşină. Doar un greier bezmetic îşi cânta romanţa prin iarbă, lângă roata unei maşini lăsate pe spaţiul verde.

Aşa că… noapte bună! Mâine urmează altă zi obişnuită. În care multe se pot întâmpla. Nu toate bune, dar nici toate rele. Sănătoşi să fim! 🙂

Comments

comments

Lasă un răspuns