Ultimii samariteni şi infinitul de indiferenţi

Toamna ştie să arate că este stăpână peste oraş. Stropii de ploaie cad într-o supărare, vorba unui amic, şi frigul muşcă din oamenii care aleargă, sub umbrele, printre bălţile de pe şosea. Copacii mai au nişte frunze rătăcite, dar şi pe acelea le lasă, cătrăniţi, să cadă peste maşini, trotuare, băltoace.

Adăpostit sub o ieşitură a magazinului universal, omul se uită la trecătorii indiferenţi şi bânguie cuvinte de neînţeles. Mă uit cu un soi de mirare amestecată cu milă: a trecut demult de vârsta marilor vise; n-are pe el decât o cămaşă încheiată la 2-3 nasturi şi nişte pantaloni a căror culoare închisă nu ai cum să ştii dacă a fost aşa dintotdeauna sau e de la murdărie.

Tropăie pe caldarâm şi involuntar mă uit la picioarele lui: sunt goale şi se izbesc ritmic unul de celălalt, mai nimerind câte un ochi de apă. E vânăt de frig şi ţine mâinele împreunate a rugăciune.

Cine să-l bage în seamă?…

Oamenii trec pe lângă el, grăbiţi să scape de ploaia rece, de toamnă. Niciunul nu se opreşte în dreptul fiinţei care stă desculţă la margine de trotuar. Mâinile împreunate a rugă nu întorc nicio privire.

Cineva, totuşi, vine spre el şi îi lasă o pereche de adidaşi vechi. E o minune pentru picioarele vinete de frig care se despart cu mişcări iuţi de trotuarul rece şi umed.

Mâinile rămân împreunate… Lângă o plasă de rafie, omul stă lipit de zid, încercând parcă să nu fie un obstacol în care trecătorilor prea grăbiţi ca să-l bage în seamă.

– Omule drag, nu ţi-e frig?

Un bătrân cu o pălărie cu boruri largi, cu mustaţa inconfundabilă a ţiganilor gabori (sau căldărari, niciodată n-am ştiut diferenţa – iertaţi-mi ignoranţa) opreşte lângă omul înfrigurat. Pune jos plasa pe care o avea în mână şi îl cuprinde după umeri.

– Plouă aşa tare, îi frig şi tu stai aci, în cămeşa asta subţire?… Mă, omul drag, cum rezişti tu aşe?

Nu primeşte drept răspuns decât nişte cuvinte de neînţeles. Dar nu contează. Nu stă pe gânduri nici măcar o secundă: îşi dă joc sacoul pe care îl purta şi îl pune pe spatele omului. Îl ajută apoi să îl îmbrace şi, cu un gest simplu, îl ia în braţe.

Lacrimile curg şiroaie…

…pe faţa bătrânului cu pălărie cu boruri largi, amestecându-se cu stropii de ploaie. Nu mă pot abţine şi îi strâng mâna. I-o ţin strâns în palma mea… Simt un nod în gât şi mă uit fix la omul din faţa mea.

– Ştiţi câţi au trecut pe lângă el fără să vadă că e desculţ şi rupt de frig? Aţi fost singurul care şi-a dat pur şi simplu haina de pe el pentru un necunoscut…

Mai vreau să spun ceva, dar îmi pierd cuvintele. Nu pentru că aş vrea să zic ceva important şi caut nişte metafore. Nu. Mă opresc pentru că văd ochii în lacrimi:

– Îi şi el un suflet chinuit… Cine ştie cum o ajuns el p-aci… şi cine ştie că n-om ajunge şi noi la fel. Şi atunci, cine-o să ne bage în samă? Să ne dea o haină, ceva de mâncare…

Bătrânul vorbeşte simplu, după care mă bate uşor pe umăr şi pleacă. Se opreşte după câţiva paşi, se caută prin buzunare şi scoate dintr-unul o legătură de chei. Îmi face semn zâmbind: nu o lăsase în sacou. A salutat cu mâna ridicată şi a pornit agale spre maşină.

În spatele lui, mâinele au rămas împreunate a rugă, însoţite de o şoaptă abia desluşită: „Mulţumesc!”

Ceva mai târziu, în acea seară de toamnă, omul înfrigurat de lângă magazinul universal a plecat, cine ştie unde, sătul, ţinând strâns sacoul primit de la un ţigan bătrân şi târând după el pantofii daţi de un necunoscut. Nişte OAMENI cu un suflet cât n-are infinitul de indiferenţi care a trecut în grabă pe lângă un amărât.

Comments

comments

Lasă un răspuns