Un mesaj uman postat pe luneta maşinii

Circulând nu doar pe şoselele patriei, ci şi ale ţării vecine şi ale Austriei adoptive, mai dau peste tot soiul de ciudăţenii care îmi apar în trafic. Înţeleg şi mai mult, cu fiecare imagine nouă zărită pe şosele, că oamenii sînt tare inventivi.

De la nume de firme care de care mai fistichii trecute pe remorcile camioanelor, la bagaje aranjate în aşa fel încât într-un microbuz antic să încapă conţinutul unui vapor – vezi de toate. Ultima dată am aflat cum poţi să muţi Facebook-ul în propria maşină şi să-ţi transformi luneta într-un wall pe care să postezi… chestii. 😉

Undeva, între Oradea şi Budapesta – pentru celelalte nume de oraşe din Ungaria prietenă recunosc că aş avea nevoie de Google 🙂 , aşa că prefer să definesc astfel porţiunea de drum respectivă – aşadar pe şoseaua spre Budapesta, îmi apare în faţă domnul din fotografiile de mai jos.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mesaj cu substrat…uri

Încadrat de maşina de Bihor a subsemnatului şi camioneta de Cluj, domnul cu VW de Graz ne transmitea un mesaj postat nealcoş pe luneta maşinii. În limba română, deci eram în target. 😉

Am realizat, dintr-o singură privire, mai multe chestiuni. Uno: era, clar, un conaţional. Cel mai probabil rezident în Austria, după maşină – dar nu bag mâna în foc pentru asta. Doi: făcea promovare pentru (bănuiesc) vreun candidat din comunitatea română din ţara fostului împărat. Trei: în mod sigur era un candidat pentru oameni 😀 , nu pentru altceva, care avea Facebook. Şi mai avea ceva: iubire de tată şi dragoste de mamă.

Superb! Cum să nu votezi un asemenea candidat şi independent, şi uman? Plus iubitor de părinţi. 🙂

Ce nu m-am lămurit era dacă la volan era chiar candidatul sau cineva din echipa de campanie a dumnealui. Oricum n-aveam cum să-l întreb pentru că mi-a dispărut repede din raza vizuală. Semn că circula des pe drumul respectiv şi cam ştia unde sînt radarele, unde poate prinde viteză şi unde nu.

Adevărul e că pe astea le-am învăţat şi eu. Atâta că nu-s vitezoman. Şi nici din vreun staff de campanie nu fac parte.

P.S. Dincolo de micile miştouri din rândurile de mai sus, apreciez imaginaţia şi iniţiativele publicitare ale oricui. Pe bune: în cazul de faţă chiar dacă mesajul a fost ciudat pentru mine (poate pentru alţii nu), omul şi-a făcut reclamă gratuit într-un mod extrem de vizibil. Merită un like. 🙂

Flori cu autoservire

Cred că nu există florar, în ţara asta cel puţin, care să nu se bucure la final de 8 martie, când trage linie şi calculează cât a vândut şi, mai ales, cu ce profit s-a ales după o zi atât de aglomerată. E un fel de Black Friday pe invers al florăriilor, 🙂 pentru  că, în loc ca preţurile să scadă, buchetele îmi par mai scumpe decât de obicei. Sau cel puţin la aceeaşi valoare ca în alte zile. În schimb, ritmul şi volumul de vânzări de flori sunt duble.

Asta pentru că orice bărbat care se respectă şi îşi respectă doamna de lângă el şi pe propria-i mamă îşi trece pe agenda Zilei Femeii să treacă pragul vreunui magazin cu multe flori. E ziua în care e mai răbdător decât oricând şi e în stare să stea la coadă ori să analizeze minute în şir nişte culori şi aranjamente.

Toţi ne credem în ziua asta experţi în flori, adevăraţi designeri florari. Şi asta numai de dragul vostru, doamnelor şi domnişoarelor! 🙂

Şi uite aşa, învârtându-mă de 8 martie printre buchete şi ghivece şi privind peste umărul unor confraţi „designeri„, mi-am amintit de un fel de florărie puţin mai altfel văzută în Austria. Una în aer liber, fără vânzători şi fără casieri, din care te puteai servi singur. Iar plata ţinea doar de bunul tău simţ şi de educaţie.

Vi se pare ciudat?

Na, închipuiţi-vă cum mi s-a părut mie când m-am trezit în faţă cu ditamai câmpul, proaspăt arat, lângă care era pus un stâlp ce ieşea dintr-un butoi 🙂 şi pe care era aşezată o tablă. Pe aceasta erau trecute preţurile florilor – vorbim de garoafe şi de floarea soarelui. Un fel de mercurial. 🙂 Mai jos, o săgeată care indica unde trebuie lăsaţi banii.

Această prezentare necesită JavaScript.

Locul e undeva, lângă Viena, în apropiere de un sat, chiar în faţa unui magazin de piese auto. Oamenii erau invitaţi să-şi aleagă şi să taie singuri florile pe care le doresc; apoi să lase suma indicată pe panou în cutiuţa de pe stâlp.

N-am văzut pepe de vânzător şi nici măcar o cameră de supraveghere nu era în zonă. În schimb era un mesaj: „Doar florile plătite ne fac fericiţi (ne oferă plăcere)!” 🙂 Cam asta era singura modalitate de a-i face pe clienţi să plătească. Şi un „mulţumesc!” la final.

Nu am informaţii ca vreun client să fi plecat fără să plătească. Dar, din moment ce afacerea părea să aibă ceva vechime, mă îndoiesc că proprietarii ar fi continuat-o dacă ar fi avut un istoric încărcat de ţepe primite.

Pentru că… civilizaţie. 🙂 Opinii?

Călător pe Insula Pământului Roșu. Parcul cu lemurieni din Madagascar

– Ai văzut pinguini pe acolo? Ceva elefanți? Niște zebre? Au fost întrebările la foc automat  pe care mi le-a adresat un amic, la întoarcerea din Madagascar.

Prima dată am zâmbit larg. Cum să crezi că găsești pinguini la vreo 7-8000 de kilometri distanță de Polul Sud? Nici măcar dacă vreun simpatic dintr’ăștia nu s-ar fi rătăcit și nu ar fi plutit în derivă luni la rând. Și elefanții ar fi fost greu să navigheze din Africa peste Canalul Mozambicului. Iar de zebre… nici măcar din cele trasate pe asfalt nu am văzut. 🙂

Apoi mi-am dat seama că mulți dintre noi știm câte ceva despre Insula Pământului Roșu de la Alex, Marty, Melman şi Gloria. Adică de la leul, zebra, girafa și hipopotamul din animaţia „Madagascar„, cea pe care toţi am văzut-o, nu? 😀 Măcar o dată.

Niciuna din speciile astea nu există în adevăratul Madagascar. 🙂

În schimb, a patra insulă ca mărime din lume e casă pentru crocodili, lemurieni şi baobabi. Evident, dintre toţi vedete sînt lemurienii. 🙂 Din toată lumea, cele mai multe specii domiciliază în Madagascar – unii zic că ar fi vreo 50. Numai că omul a făcut în aşa fel încât a împuţinat micile animale prin braconaj şi distrugerea pădurilor în care locuiesc.

King Julien

Am avut onoarea de a-l cunoaşte în Madagascar pe însuşi King Julien. 🙂 Cum care rege? Păi tocmai am convenit la început că am văzut filmul. Aşa, exact: l-am cunoscut pe „king” şi chiar am dat mâna protocolar cu el. 😉 Şi asta pentru că lemurienii au degetele incredibil de asemănătoare ale oamenilor, ceea ce le permite să apuce obiectele exact cum le apucăm noi. Şi chiar să dea mâna, dacă e suficient de acomodat cu oamenii.

L-am şi purtat pe umăr – că doar e rege, timp în care Julien (îl puteți deochia în fotografia de mai jos) admira panorama de la înălţime.

Julien era în mod sigur ceva rudenie cu cel desenat de artiştii de la Hollywood, că semănau tare mult. Singura diferenţă era în felul în care se manifestau cei doi: „regele” cu care am „discutat” era foarte calm, liniştit, câteodată adormit, pe când şeful de trib din animaţie bubuia de energie şi, culmea, ştia să cânte hituri din anii ’90. 😉

Parcul celor 9 specii de lemurieni

Lemurienii au comportamente diferite, în funcţie de specia din care provin. Unii sînt curioşi, alţii timizi, unii violenţi când cineva se apropie de pui, alţii temători. Cam ca şi oamenii.

Am descoperit toate acestea când am vizitat Parcul Lemurienilor, aflat undeva, la vreo 20 de kilometri depărtare de capitala Antananarivo. O zonă de cinci hectare, în care ni s-a spus că găsim 9 specii de lemurieni în libertate şi mii de copaci, printre care şi celebrii baobabi.

Adevărul e că dacă nu eşti atent, aproape că ratezi intrarea în parc – greu vizibilă de pe drumul care vine din Tana. Nu am întâlnit mulţi vizitatori; noi eram singuri albi prezenţi în acel moment – explicabil: eram, totuşi, la vreo 10 mii de kilometri de Europa mamă.

Această prezentare necesită JavaScript.

La intrare plătești ceva mai mult de 8 euro pe persoană (vreo 25.000 de ariari, la o paritate de 3.000 de ariari pe un euro). Imediat te preia un ghid care te duce pe cărarea care șerpuiește printre baobabi și alte plante despre care pot spune doar că-s verzi.

Vedem de departe râul Katsaoka, a cărui apă are o culoare maronie spre roșiatică, de parcă în amonte tocmai fuseseră făcute niște sacrificii ritualice în onoarea vreunei zeități locale. Dar nu, era doar de la pământul roșu din care râul se născuse undeva, pe platourile înalte din mijlocul insulei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Supușii lui King Julien…

…ne-au apărut în față dintr-o dată, parcă de nicăieri. Sincer, nu le-am reținut numele speciilor din care făceau parte (le găsiți pe site-ul parcului), preocupat fiind să îi trag în chip. 🙂 Unii au fost ascultători și mai că nu zâmbeau în fotografie, alții fugeau întruna ori se tot ascundeau prin copaci.

Unii chiar și-au arătat nemulțumirea că niște bipezi s-au trezit să le încalce teritoriul și să se apropie prea mult de ei. Ghidul ne-a arătat cozile dungate și ridicate ale lemurienilor din rasa Maki – ăia de seamănă cu Julien, avertizându-ne să nu apropiem ca să nu-i supărăm. La o adică ne puteam alege cu niște mușcături ori zgârieturi, înainte să stabilim un record la tulit-viteză. 🙂

Preț de o oră jumate te poți plimba pe potecile parcului cu lemurieni. Timp suficient să admiri acest animale interesante, pe care ghizii te roagă să nu le consideri locatari de la zoo și să nu le oferi pâine, gumă sau chipsuri. Bine, aceloraşi ghizi le strecori la final o „atenţie”, în semn de mulţumire că au fost… ghizi.

Dacă ești norocos, poți să dai și peste niște țestoase, cameleoni ori păianjeni care își așteaptă prada între doi copaci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu o să închei…

…cu tradiționalul și școlărescul „Ce frumos a fost în parcul cu lemurieni!” 🙂 În schimb, îi îndemn pe cei care au câţiva bănişori puşi de o parte pentru nişte călătorii să încercaţi Madagascarul şi îi admiraţi frumuseţea. Dacă prindeţi un bilet bun la Turkish Airlines, garantat nu vă costă decât cu ceva mai mult decât un concediu de o săptămână prin ceva insulă mediteraneeană.

Dar măcar puteţi spune că aţi călătorit la capăt de lume şi aţi admirat ceea ce puţini se pot lăuda că au văzut: Insula Pământului Roşu.

Anul Nou la Viena, laolaltă cu toate națiile lumii

– Aho, aho, copii și…

Dacă stau bine să mă gândesc, puteam să cânt colinda asta de An Nou în buricul târgului vienez că tot nu mă înțelegea nimeni. Nu că nu ar mai fi fost români prin zonă. (Din contră, am auzit dulcea noastră limbă, în tot felul de tonuri și părți de vocabular cam peste tot în capitala austriacă.) Dar era o nebunie și o gălăgie de era greu să te înțelegi om cu persoană. Cel mai bine era să urli ori să gesticulezi. 🙂

Asta mai ales că Viena s-a transformat în Ajun de An Nou într-o zonă de război. Cam ca Oradea în urmă cu mai bine de un deceniu. N-am auzit asemenea trosnete de petarde, pocnitori și artificii de dinainte să fie Băse președinte. 🙂 Nu știu dacă sunt sau nu legale (înclin spre prima variantă), dar am văzut sute, poate mii de persoane cu obiecte de bubuit pe care le aruncau peste tot.

Plus, în zona centrală mirosea a praf de pușcă de parcă tocmai avea loc un asalt. Ciudat pentru un oraș altfel în topul civilizației.

Am dat o tură pe Kärntner Straße și pe Graben, plus zonele adiacente cam cu șase ore (austrian time) înaintea miezului nopții. Deja era agitație, bubuia muzica, iar vânzătorii de cârnați, castane și vin fiert intraseră de atunci pe profit.

Această prezentare necesită JavaScript.

În Viena, chiar în centru, au fost amenajate tot felul de zone de distracție, decorațiunile au fost superbe – totul era plin de lumină și culoare, iar muzica… Ei bine, putea asculta de la bunți-bunți până la arii clasice. Apropo de asta, la auzul unui vals mi-am luat doamna la dans în mijlocul străzii. Drept e că am mai întâlnit astfel de cupluri cuprinse de farmecul muzicii de pe malurile vieneze ale Dunării. A fost o senzație interesantă să dansăm printre lume. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-am plimbat prin toată zona comercială, ne-am uitat prin vitrine, ne-am strecurat prin oceanul de oameni și, evident, nu am ratat ocazia să bem un vin fiert.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am profitat că nu era, totuși, aglomerație atât de mare în zona catedralei Sfântul Ștefan și am intrat înăuntru. E o construcție impresionantă, dar mărturisesc că aș vrea să o văd și altfel decât ca turist. Adică să nu stau claie peste grămadă în fața unei porți din fier forjat, ci să intru până în față, unde are loc slujba. (Slujbă transmisă oricum pe un ecran uriaș în fața catedralei.) Așa m-aș simți eu bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am mâncat prăjituri buuuuneeeeee de la Oberlaa Konditorei și am făcut fotografii după fotografii și clipuri video peste clipuri video. (Promisiune: musai să-mi schimb telefonul cu unul mai capabil din punct de vedere al fotografiilor. Ori să-mi iau un DSLR, clar!)

Atmosfera în Viena a devenit incendiară…

…în preajma miezului nopții. Sau, cum îi zic ăia cu limba de lemn, la trecerea dintre ani. 🙂 Nu exagerez când spun că au fost peste 100 de mii de oameni pe Kärntner și pe Graben. Toate națiile pământului cred că și-au trimis delegații în Viena. Era o nebunie în care nu mai conta ce haine porți, ce freză de sărbătoare ți-ai tras ori ce șampanie… sau vodcă… sau bere… sau… bei. 🙂

La un moment dat se blocase orice posibilitate de a traversa zona unde se intersectau cele două străzi, așa că ne-am poziționat strategic 😉 lângă un ceas public și de acolo am urmărit jocul de lasere și lumini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asta pentru că, spre dezamăgirea mea, artificiile au fost lansate în zona Primăriei din Viena. Am prins totuși, câteva la întoarcere, lângă operă. Unde – blesteme!!! – bateria LG-ului meu a cedat și m-a lăsat în mână doar cu sticla de șampanie.

Ăsta să fie marele bai în 2017! 🙂 Distracția oricum a continuat până târziu în noapte.

– Aho, aho, copii și frați…

…Să aveți un an așa cum vi-l doriți! Fiecare știți exact ce dorințe v-ați pus în noaptea dintre ani (lemnu-i la putere 😀 ), așa că eu vă doresc ca, în măsura posibilităților, să vi se împlinească toate. Sau majoritatea. Sau cele cu adevărat importante. Și să fiți sănătoși, fericiți, cu credință! Vă asigură subsemnatul că orice lucru fain pe lumea asta e menit să se împlinească!

La mulți ani!

P.S. Partea video a postării o să vină mai târziu, când o editez și o pot urca pe blog fără frica epuizării creditului de pe cartela de net. Că Austria nu-i România, să aibă internet puternic, bun și la preț convenabil. 🙂

2016, între dorințele de deasupra Oceanului Indian și artificiile din Viena

Interesant a mai fost și 2016. E singurul cuvânt prin care pot cuprinde – fără să greșesc prin alte caracterizări – cât mai multe din anul ce se termină în câteva ore. Mai puțin de 24 în momentul în care scriu ultima postare din an.

A fost un an început la capăt de lume, la propriu, și terminat tot în străinătate, dar mai aproape de casă.

Pe 2016 l-am început în Maurițius, în avionul cu care veneam spre Europa dinspre Madagascar. Doamna îmi rămăsese pentru un timp pe Insula Pământului Roșu, iar până în Europa natală mai aveam de zburat o jumătate de zi. Așa că am băut din vinul primit de la stewardese și mi-am trecut în revistă planurile pentru anul ce tocmai începuse.

Mi-am spus dorințele în gând, deasupra Oceanului Indian. Erau multe, dar am avut timp de analiză. Evident, toate se refereau la sănătate, fericire, bani, liniște când ar fi fost cazul, bucurie și mult zgomot – tot când s-ar fi impus. 😉

Cu gândul la insula malagașă de unde tocmai plecasem, îmi doream ca jumătatea să mi se întoarcă repede. Nu a fost nici prea greu, nici prea uşor – a trebuit doar să am răbdare. Am avut, 🙂 în ciuda timpului care s-a târât ca unele specii leneşe de lemurieni malagaşi, nu altceva.

Restul dorințelor din 2016…

Unele s-au împlinit, pe altele le-am reportat pentru anul viitor. Aşadar:

– De sănătoși, sîntem cu toții din familie, ceea ce – „vorba” vederilor de altădată – vă doresc și vouă. 😉
Fericit sînt, pentru că ştiu că, deşi e plină de greutăţi şi unele piedici, viaţa e frumoasă. 🙂 Aşa-i ce fain am zis-o? 😉 Poate vi se pare filozofie, dar eu cred în asta.
Bani… Hmmm, nu-s milionar (încă), dar nu întotdeauna banii aduc fericirea. Aşadar, m-am descurcat şi am în plan să mă descurc şi mai bine. Am nişte idei în sensul ăsta pentru 2017.
Linişte a fost când a fost cazul, bucurie şi mult zgomot la fel. 🙂 Fără excese.

2016 a fost un an al provocărilor, al ideilor noi, al realizărilor, al unor frustări şi nemulţumiri profesionale. Dar a fost şi un an al călătoriilor.

Deși am stat majoritatea timpul în Oradea mea ori am plecat spre sat ori spre Beiușul natal, am și călătorit prin lume. Am fost în locuri despre care doar citisem, am aflat lucruri interesante, am călătorit prin mai multe ţări şi am adăugat zeci de mii de kilometri istoricului maşinii personale. (În paranteză, tre’ să spun că am fost şi într-o călătorie aproape de casă, prin Ţara Haţegului. E şi ea o ţară – se pune, nu?) Iar ca totul să se încheie tot departe de locurile natale, în noaptea de Anul Nou eu şi Neia mea vom admira focurile de artificii în centrul Vienei. 🙂

Şi o să fac un concert austriecilor de numa’-numa’. Le bag un solo de „Mulţi ani trăiască!”, pfaiii! Deşi, la câţi români trăiesc în Viena şi la câţi turişti vin din ţară, tare mi-e că putem face un cor. 😉

Cât despre 2017, vi-l doresc cum vi-l doriţi! Căutaţi doar oameni şi locuri faine, deschideţi bine ochii ca să nu vă ducă nimeni de nas, încercaţi să nu greşiţi, să ţineţi capul sus, ocoliţi-i pe idioţi şi faceţi numai bine tuturor! Pe cât posibil.

Să fiţi fericiţi şi în 2017! Maxim!

foto1: kirnan.com

foto2: Journalismfund.eu

Despre Madagascar şi călătoria pe insula pământului roşu – la radio

Promiteam că o să revin cu postări despre călătoria de acum un an în Madagascar. Nu am uitat şi îmi respect cuvântul dat. Dar până să îmi aştern memoriile pe blog, 🙂 le-am povestit la radio. Mai precis la Radio Maria, unde amicul şi fostul meu coleg Gabi Bonaciu m-a invitat la o discuţie în cadrul emisiunii lui de fiecare joi – mulţumiri maxime, Gabi!.

Aşa că joi, 8 decembrie, de la ora 14:40, am stat de vorbă cu Gabi la „Călătorii şi atitudini”, pe 102,2 FM.  N-a durat mult, dar formatul e interesant şi plăcut. M-am simţit tare bine să povestesc despre experienţa malagaşă. Asta chiar dacă la început am avut ceva emoţii. 🙂 Am mai bine de 18 ani de presă şi încă mă încearcă astfel de sentimente. E dovada că-s om normal, nu?

Sper că m-am descurcat onorabil. Vă puteţi convinge dacă aveţi răbdarea, cheful şi nervii să ascultaţi înregistrarea de mai jos.

Io, Gabi şi chef Hădean

La ediţia în care am fost şi eu invitat i-am urmat în desfăşurătorul emisiunii unui alt Adi, infinit mai cunoscut – Adi Hădean. Adică fostul meu coleg de la Trabnsilvania TV – am o doză de mândrie spunând asta, deşi nu am niciun merit în afară de acela că m-am înţeles mişto cu actualul chef Adi Hădean. 🙂

Gabi chiar a vrut să ne pună pe amândoi în direct, în acelaşi timp, dar din raţiuni subiective + tehnice, nu i-a ieşit. Mi-ar fi plăcut o astfel de discuţie. Nu-i bai, va fi altădată. 😉

Madagascar. Călător pe insula pământului roşu – După un an

Incredibil ce repede trece timpul! E o constatare pe care o fac tot mai des în ultimii ani. În copilărie ni se părea că orele de la şcoală sînt ani şi abia aşteptam să ne facem mari. 😉 Acum, în schimb, o zi pare făcută din câteva ceasuri şi, Doamne, ce iute dispare!

Uite că s-a făcut un an de la călătoria noastră, a Neiei mele cu mine, la capătul lumii – la propriu. În 2015, pe vremea asta încercam să mă obişnuiesc cu vremea caldă de decembrie, cu ţânţarii şi cu viaţa total diferită din Madagascar. Uite, şi acum simt nostalgia după acele zile ale vacanţei care, recunosc, m-a marcat pentru totdeauna. 🙂

Ţara de pe insula din Oceanul Indian m-a făcut să râd, să mă enervez, să-mi pun întrebări. Oamenii m-au înduioşat, m-au supărat, m-au bucurat şi m-au determinat într-un final să-i iau aşa cum sînt. Pentru că toţi sîntem diferiţi şi tocmai asta ne face speciali.

După un an amintirile despre Madagascar s-au sedimentat

Pe unele nu trebuie să mă chinui să le readuc în prezentul minţii. Ele vin pur şi simplu. Altele au trecut într-un colţ al memoriei de unde doar sutele de fotografii reuşesc să le reînvie. Recunosc că am apelat şi la arhiva blogului. Am realizat că, povestind despre Marea Insulă Roşie, am scris despre prima parte a zborului (şi întoarcerea are povestea ei – o să v-o spun) ori despre Antananarivo – nu o dată, ci în două postări. Am povestit despre natură şi oameni, dar şi despre restaurante, baruri, cafenele şi localuri. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi mai sînt de scris atâtea… Madagascar e o ţară a cărei vizitare e o experienţă poate unică în viaţă pentru un european, în general, şi pentru un fecior din Ţara Beiuşului, în particular. 🙂

Aşa că în următoarele zile mi-am propus să postez pe blog şi alte poveşti din călătoria noastră în Madagascar. Am răscolit fotografiile din hardul extern unde s-au odihnit suficient timp de un an şi voi ilustra materialele cu cele mai interesante.

Nu de alta, dar cred că e interesant de povestit despre Parcul Lemurienilor, Ferma Crocodililor şi despre vizita într-o redacţie de ziar din Antananarivo Je veux tenir ma promesse, monsieur Jean Luc Rahaga. Mieux vaut tard que jamais. 🙂 A, să nu uit de o performanţă pe care am „reuşit-o”: aceea de a aduna 12 ore de întârziere la prima mea călătorie SINGUR cu avionul, între continente.

Palatul Schönnbrunn – despre măreția și bogăția unui imperiu

Prima dată am văzut Schönnbrunn-ul în urmă cu 7 ani, în prima vacanță alături de Neia mea. Era și prima dată când eu ajungeam în Viena (doamna mea era obișnuită cu orașul) și pentru mine totul era nou, spectaculos, superb. (Adevărul e că și acum, după atâtea vizite în capitala fostului imperiu, aceleași epitete le folosesc când admir ceea ce au făcut și fac austriecii. 🙂 )

Palatul Schonnbrunn 4 Palatul Schonnbrunn 20

În 2009 mă minunam de măreția uriașului palat și îi vizitam doar zonele exterioare: parcul, grădina, Gloriette. N-am apucat atunci să ne luăm un bilet ca să intrăm în somptuoasele încăperi, dar mi-am propus ca o dată și odată să fac acest lucru.

Și am reușit în toamna acestui an, într-o duminică destul de friguroasă. Am simțit temperaturile mai scăzute doar în primele minute cât am stat la coada imensă din fața caselor de bilete. Ne-am luat apoi cu vorba, am făcut fotografii și ne minunam de cât de diferiți sînt oamenii.

La coada de sute de persoane – cel puțin 500 erau, din evaluarea mea sumară – stăteau albi, negri, japonezi, musulmani, evrei, români, unguri, oameni din toate semințiile și credințele.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar totul mergea repede…

…și în cel mult o oră eram în încăperea de unde ne-am luat biletele. Am făcut-o de la unul dintre automatele de tichete din stânga și am ales Gold Tour-ul cu ghid audio. N-a fost mult: vreo 14 euro pe persoană. În schimb, ne permitea intrarea în cele 40 de camere vizitabile din cele 1441 de încăperi câte am citit că are palatul.

Am intrat în zona de start a turului fix la ora înscrisă pe bilet – 14:30. De la un fel de recepție am primit aparatele audio care ne-au fost setate pe limba cerută – de la română până la japoneză, cred că prezentarea audio se poate face în vreo 10 limbi.

Mi-am instalat căștile în aparat și am început o plimbare prin trecutul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. N-am avut voie să facem fotografii, dar, sincer, nici nu mi-a părut rău. Am căscat ochii mari și am ascultat chiar și de trei ori explicațiile însoțitorului meu electronic.

Atmosfera e cu adevărat imperială

Vizitatorii trec prin săli de o bogăție extraordinară ori de o simplitate cazonă, în funcție de persoana care a ocupat-o.

Am văzut încăperile de lucru și cele în care locuia împăratul Franz Joseph, dormitorul imperial și camerele de oaspeți ori cele în care se lua masa. Am trecut camera Milioanelor, decorată cu miniaturi din India și Persia, și prin cabinetul chinezesc în care am aflat că împărăteasa Maria Tereza se se întâlnea în secret cu al ei cancelar;. N-am ratat Sala Oglinzilor, unde a concertat Mozart pe când avea doar 6 ani 🙂

Am ajuns în uriașa Sală de Ceremonii și am aflat că în Schönnbrunn s-au întâlnit, în 1961, JFK și Nikita Hrușciov. Am admirat decorațiunile superbe, ornamentele din aur, sobele de porțelan încălzite printr-un sistem ingenios ori candelabrele de cristal de Boemia.

Am trecut prin vreo 40 de încăperi și nici nu am observat când au trecut cele aproape 50 de minute ale turului. Parcă mi-a și părut rău că a durat doar atât.

E o călătorie uimitoare prin istoria Habsburgilor, printr-un crâmpei din istoria unei părți de lume. O recomand oricui – e un lucru care merită făcut dacă treceți prin Viena.

Evident, nu e singurul lucru care merită vizitat la Schönnbrunn. Am mai dat o tură prin parc și am admirat de la distanță Gloriette. Am oprit la un chioșc și am băut o cafea admirând caleștile și agitația din curtea palatului.

Iar ca o chestiune interesantă, noi am fost la Schönnbrunn cu câteva săptămâni înainte de aniversarea centenarului morții împăratului Franz Joseph, pe 21 noiembrie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am ajuns și prin Muzeul Caleștilor, dar despre asta, ca să parafrazez Telenciclopedia 🙂 , într-o postare viitoare.

Biciclete, pancove, munte și lucruri sfinte

biciclete repaus la manastire

Când vă ziceam că băieții de la Agenția de Management al Destinației Bihor știu să pregătească lucruri mișto nu am exagerat cu nimic. Evident, nu se compară cu Turul Franței și nici măcar cu Micla Buclă din vremurile când sportul mai apărea prin paginile ziarelor de sport de pe la noi 😉 , deși s-a întâmplat tot pe biciclete.

Dar a fost o ocazie pentru cei dornici de o călătorie printre tradițiile și peisajele superbe ale sudului Bihorului să își reîncarce bateriile și să iasă dintre cei patru sau mai mulți pereți ai biroului.

cu bicicletele printre localnicicu biciclete inainte de start 1

Că tot vorbeam de Turul Franței: sâmbăta trecută, în ziua în care Chris Froome reușea să câștige pentru a treia oară Marea Buclă, competiție cu număr record de cicliști – 150, pe platoul Vașcău 50 de oameni faini pedalau din Colești spre mănăstirea Izbuc.

Așa cum îi stă bine unui eveniment din spațiul rural, plecarea s-a făcut din fața Căminului Cultural din Colești, dimineața devreme. Adevărul e că pentru mica aşezare venirea atâtor oameni cu biciclete a semănat cu o mică invazie. Paşnică, desigur, despre care cred că localnicii nu s-ar supăra să se repete.

biciclete inainte de start 2

Peșteră, mănăstire, plăcinte și pancove

Primul “punct de control” a fost portalul Peșterii Câmpenească, situat într-o dolină a Platoului Vașcău. Acolo, participanţii au aflat chestii geografice, geologice şi de turism responsabil (de genul nu distrugeţi flora, nu aruncaţi gunoaie peste tot), după care unii au coborât în peşteră, însoţiţi de un salvamontist.

pe biciclete spre Colești

Gabi Bonaciu, fostul meu coleg de la Antena 1 şi de la Digi24, acum la AMD Bihor, îmi zice că au avut parte şi de o ploaie scurtă, de vară. Dar a fost repede “tratată” cu plăcinte şi apă de izvor oferite de o familie din Izbuc şi de peisajele superbe de pe drumul spre Călugări.

Şi uite aşa, pedalând uşor, turiştii au ajuns şi la Mănăstirea Izbuc, cea mai veche din judeţ şi loc de rugăciune a peste 30 de călugări. S-a făcut un tur al lăcaşului, s-a mâncat o pancovă 😉 , unii sau mai gândit şi la cele sfinte… Mai avem nevoie şi de astfel de momente.

biciclete Izbuc biciclete în jurul izbucului cu apă rece

Despre întoarcere ce ar fi de spus?

Că turiştii mai experimentaţi au revenit pe o altă rută, mai obositoare, dar plină de aventură. Că la Coleşti au primit o ciorbă ca la bunica acasă. 🙂 Că la final de zi au asistat cu toţii la scalda bivolilor în tăul din mijlocul satului.

localnici printre biciclete traditii si biciclete biciclete spectacol la tăul din colești bivoli la scaldă Colești

Că au gustat de produse tradiționale: brânzeturi și preparate din lapte de vacă, bivol și capră. Că nu au lipsit cârnăciorii ”virșli” serviți cu muștar și boia şi că muzica folk i-a ținut treji pe cei care au rămas peste noapte în Colești.

A doua zi a fost una de mers pe jos pentru cei din urmă: au plecat spre Peștera din Valea Popii și vârful Sfăraș. De acolo au admirat peisaje ale Munților Codru Moma și ale depresiunii Beiușului.

foto: Gabi Bonaciu/ Agenția de Management al Destinației Bihor

Flohmarkt – piaţa de purici sau cum transformi străzile într-un mall

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (6)

Acum câteva luni, prin toamna lui 2015, pe când eram la Viena doamna mea îmi zice:

– Hai să mergem la Flohmarkt!

Prima mea reacţie:

– Ce-i aia? 😕

– Piaţa de purici. O să vezi.

– Nu, mersi. Nu cumpăr. 😉

– 😀 Măi, aşa i se zice, dar e o piaţă cu vechituri şi cu reduceri. Foarte faină, direct pe stradă.

Adevărul e că în sâmbăta aceea era una superbă de toamnă. Numai de stat în casă nu-mi ardea, mai ales că eram prin fosta capitală a kaiserilor. Aveam la dispoziţie mult soare, era cald şi traficul redus, adică exact aşa cum îmi place mie. L-am setat pe „Marcel” să ne îndrume înspre „puricărie” 😉 , pe Neubaugasse, undeva lângă Mariahilferstrasse. Am ajuns repede, dar nişte străzi blocate de poliţie şi pompieri ne-au făcut să mai dăm câteva ture până am găsit un loc de parcare. Am devenit expert în aşa ceva prin Viena, deşi nu-ţi trebuie atestat ca să te descurci acolo. 🙂

Primele care mi-au sărit în ochi după ce am intrat pe artera principală au fost sutele de fotografii cu chipuri umane lipite direct pe asfalt.

fete pe strada drepturile omului Viena (6) fete pe strada drepturile omului Viena (5) fete pe strada drepturile omului Viena (4) fete pe strada drepturile omului Viena (1)

M-am lămurit după ce am mers câteva sute de metri: aşa înţelesese o asociaţie să manifesteze pentru drepturile omului. Mişto!

fete pe strada drepturile omului Viena (2) fete pe strada drepturile omului Viena (3)

După lecţia asta de civism – repet, mişto pentru mine ca jurnalist, dar şi ca simplu trecător – am virat stânga spre… piaţa de purici. 🙂 De fapt, o uriaşă întindere pe câţiva kilometri de mese pe care se revărsau tot felul de mărfuri. A nu se confunda cu pieţele de vechituri de la noi, unde pe mesele acoperite cu plastic se revarsă din sacii de un-fost-alb-transformat-în-gri-spre-negru hăineturi de tot felul, care au cunoscut călcătorul într-un univers paralel şi tare îndepărtat.

Participanţii la Flohmarkt erau, mulţi dintre ei, comerciaţi din zonă, care îşi scoseseră marfa în faţa magazinelor şi trânteau nişte reduceri de te lovea ruşinea dacă nu cumpărai ceva. Haine, ochelari, lucruri pentru casă, bijuterii, cărţi, electronice – începând de la un euro bucata ori cu preţuri din care tăiau, pe bune, chiar şi 70 de procente.

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (4) Flohmarkt Viena octombrie 2015 (6) oameni la Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) oameni la Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3)

Şi mai interesanţi erau autenticii vânzători de vechituri, care aduceau chestii de pe vremea bunicii: tablouri, insigne, steme, cărţi, casete… tot soiul. E fain că te poţi tocmi cu ei.

Aşa că nu e de mirare că în zonă s-a revărsat puhoiul de oameni. „Piaţa de purici” e, de fapt, un fel de mall în aer liber, unde vienezu’ şi turistu’ vin la shopping profitabil, se plimbă şi cască ochii, mănâncă… Apropo de asta, mâncăul din mine – mai nou rebrenduit sub titulatura modernă „gurmand” 🙂 – a pus ochii direct pe un ditamai avizierul cu pui rotisaţi. 😉 Care mergeau ca unşi cu o bere. La halbă. De fapt, la halbe. Până la urmă am mâncat un langoş. 😀

pui rotisati Flohmarkt VienaDas Biero Flohmarkt Viena

Evident, nu se puteau rata nici bunătăţile tradiţionale, preparate de oierii ori crescătorii de vaci, porci ori de alte legume, care şi-au petrecut vara „mioritic style„, la munte, prin Alpii austrieci.

mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (4) mancare Flohmarkt Viena octombrie 2015 (5)

Ziceam că puteai cumpăra de toate la Flohmarkt. Până şi tunsori noi, executate la „botu’ calului„, în buza străzii, pe trotuar. 🙂 Asta ca să vadă tot ţugulanu’ ce meşter e hair-stylistu’ şi ce curajos e cel de s-a aşezat în scaun. Promovare foarte faină şi fără să fie scumpă!

tuns pe strada Flohmarkt Viena octombrie 2015 (2) tuns pe strada Flohmarkt Viena octombrie 2015 (3)

Şi că tot ziceam de promovare, de aglomeraţia asta nebună de la Flohmarkt au profitat şi nişte sud-americani care îşi prezentau prin dans, culoare şi muzică ultima producţie.

Flohmarkt Viena octombrie 2015 (5)

Nu intru în detalii de ordin istoric şi organizatoric. Am aflat doar că există o piaţă permanentă de vechituri chiar lângă Naschmarkt (piaţa mare), organizată în fiecare sâmbătă. În schimb, „pieţele de purici” stradale se organizează mai rar, în diverse zone ale capitalei austriece, dar merită vizitate. Măcar pentru oferta imensă de tot felul de produse.

A, să nu uit: când ne-am întors la maşină, chipurile lipite pe şosea erau dezlipite de ceva utilaje, care adunau totul şi nu lăsau pic de mizerie. Pentru că… civilizaţie. 🙂