Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Cronica unei filmări neanunţate: moartea unui suspect de crimă

– Du-te, mă, de acolo! Ce caută, mă, ăsta pe aici? Bă, tu nu auzi?

” sau „”, cum preferaţi, eram eu. Îmbrăcat în trening, cu o jachetă peste, în adidaşi şi gâfâind după un sprint de vreo 100 de metri, încercam să filmez cu un telefon şi să vorbesc la celălalt. Clar arătam ca un ciudat, care nu cadra cu locul plin de poliţişti, mascaţi şi curioşi.

Ce să fac? Şi jurnalistul e om, mai are de schimbat baterii de chiuvete şi racorduri flexibile ori de verificat hornurile de la sobe. Nu puteam să fac astea îmbrăcat la costum, nu?

Revenisem din sat cu o astfel de ţinută şi mă apropiasem de ambulanţa SMURD păzită de doi poliţişti şi vreo 3-4 mascaţi. Încercam să filmez ce se întâmplă şi voiam să iau cât mai multe cadre. (Mda, defect profesional.)

Nu ştiam decât că Adrian Hladii, fugarul căutat de vreo 4 zile pentru că a ucis cu sânge rece o tânără şi a împuşcat un bărbat, se aruncase pe geam de la etajul patru. Era o informaţie pe care o aflasem în timp ce traversam strada de la nişte poliţişti care nu m-au uitat de când făceam teren. (Oameni de treabă, le mulţumesc!)

Încerc să văd ce e în ambulanţă, să mă conving că acolo e suspectul, dar un mascat mă vede şi se enervează. Bagă rafala de „” şi „”, după care unul dintre agenţii de lângă maşina SMURD percutează şi se îndreaptă spre mine.

– Du-te, dom’le, de aici, nu înţelegi?!
– Sînt de la presă, Digi24, încerc să-l conving că a mea curiozitate are o justificare profesională.

Omul pare să ezite, dar nu renunţă şi mă face să mă retrag câţiva paşi.

Nu am de ce să mă supăr pe poliţişti…

….ba chiar îi înţeleg. Ei sînt cei stresaţi, în jurul lor e o mulţime întreagă, cu mulţi curioşi, dar şi mulţi nervoşi. În situaţia lor nici eu nu mi-aş găsi uşor cuvintele din vocabularul de societate şi în mod sigur aş scăpa nişte alduieli. E uman.

Chiar dacă mă retrag, nu mă dau bătut. Continui să filmez ca la nuntă: fără oprire şi cu mişcări cât cuprinde, să nu ratez ceva.

Observ că sînt singurul jurnalist în zonă – ne cam ştim între noi şi nu văd vreo faţă cunoscută. Adevărul e întâmplarea m-a adus acolo şi am ajuns la puţin timp după SMURD. Am virat repede în staţia Petrom din Nufărul, am parcat maşina undeva în spate şi tunde-o, Usaine, până în locul cu multe girofaruri.

Trec vreo 10 minute şi vine şi Şerban Carţiş, amicul meu fost la Pro, cu care am bătut ani la rând judeţul. Beneficiez de reflectorul de pe camera lui – mersi, Şerb! – care îmi ajută bătrânul telefon să mai scape de granulaţia de pe imaginile întunecate. Să nu uit: musai să-mi schimb LG-ul cu ceva mai modern.

Se adună apoi jurnalişti, vin echipe TV, corespondenţi, ziarişti de presă scrisă şi online. Subiectul e important şi a ţinut un oraş întreg pe jar de miercuri până sâmbătă.

Pentru noi, cei din presă, a fost ca şi o întoarcere în timp din punct de vedere al documentării. Am aflat informaţii pe surse, ca în junioratul meu de la sfârşitul anilor ‘90. Parchetul nu i-a lăsat pe cei din Poliţie să spună nimic oficial, dar nici procurorii nu au darnici cu informaţiile. Ba chiar deloc. Asta deşi un criminal înarmat cu un pistol, deci periculos, era în libertate. Cu atât mai mult era nevoie de cât mai multe detalii.

Un sfat, dacă nu e cu bănat

În locul anchetatorilor, că tot s-au eliberat de stresul căutării unui asasin, aş face în următoarele zile o conferinţă de presă în care aş explica în amănunt cum s-au derulat investigaţiile. Avem multe semne de întrebare şi cred că ar fi un gest de transparenţă şi chiar de bun simţ să fie date nişte răspunsuri.

Asta pentru că îmi privesc meseria nu ca pe o căutare continuă a senzaţionalului, ci ca pe permanentă încercare de prezentare corectă a faptelor. Iar pentru asta avem nevoie de deschidere, de colaborare, nu de opacitate şi telefoane închise.

Bineînţeles, dacă se poate şi dacă nu cer mult.

Editori, reporteri și munca de teren

– Dacă nu mergi pe teren, e greu să înțelegi știrea!

Ca unul dintre editorii din TV, am auzit replica asta de n ori din partea unor reporteri încât de multe ori nici nu o mai bag în seamă. La început mă enervam, dar mi-a trecut. M-am maturizat – îmi place mie să cred 🙂 – și nu mai aplec urechea la orice afirmație, ironică, răutăcioasă sau prin care sînt caracterizat fără să mi se știe backgroundul.

Da, le dau dreptate reporterilor când se referă la modul în care e realizat un material: de multe ori ce e pe teren diferă complet de discuția din ședința de sumar și atunci tre’ să te adaptezi din mers. Asta, într-adevăr, o poate înțelege doar un om care a făcut teren – adică a fost reporter, în traducere liberă.

Un editor, în definiția pe care o dau eu și pe care sînt convins că o dau cei mai mulți din branșă, e întotdeauna un ex-reporter care a acumulat experiență de-a lungul a zeci de ani de meserie și căruia biroul îi oferă o atmosferă mai comodă decât terenul. Plus că are cunoștințe RELATIV solide de limba română. Asta nu înseamnă că nu are și el stress-ul lui, graba lui – dar nu despre asta e vorba în postarea dată.

Pe scurt, editorii știu prea bine cum e treaba cu terenul. Îi înțeleg perfect pe  reporteri, pentru că și ei au fost la fel. Au bătut orașe, județe, coclauri înainte să se așeze în fața unui calculator sau în grupul de montaj.

Am făcut-o și eu

Vreo 10 ani și mi-a plăcut. Enorm. Și am păstrat dovezi. Una o postez aici, mai ales că e legată și de iarnă, zăpadă, nămeți, vehicule blocate – întâmplări de sezon. Adică n-am stat numai cu dorsalul la căldură. Din contră.

La final, o precizare: limba română maltratată nu are nicio legătură cu mersul pe teren. Părerea mea.

P.S. Observ că am scris 300 de cuvinte despre editori, reporteri, etc. Cam lungă postarea, dar aici îmi acord o derogare. Sînt, totuși, pe blogul meu. 😀 Recunosc în plus că am editat, pe ici, pe colo, postarea de față. Defect profesional. 😉

Despre Madagascar şi călătoria pe insula pământului roşu – la radio

Promiteam că o să revin cu postări despre călătoria de acum un an în Madagascar. Nu am uitat şi îmi respect cuvântul dat. Dar până să îmi aştern memoriile pe blog, 🙂 le-am povestit la radio. Mai precis la Radio Maria, unde amicul şi fostul meu coleg Gabi Bonaciu m-a invitat la o discuţie în cadrul emisiunii lui de fiecare joi – mulţumiri maxime, Gabi!.

Aşa că joi, 8 decembrie, de la ora 14:40, am stat de vorbă cu Gabi la „Călătorii şi atitudini”, pe 102,2 FM.  N-a durat mult, dar formatul e interesant şi plăcut. M-am simţit tare bine să povestesc despre experienţa malagaşă. Asta chiar dacă la început am avut ceva emoţii. 🙂 Am mai bine de 18 ani de presă şi încă mă încearcă astfel de sentimente. E dovada că-s om normal, nu?

Sper că m-am descurcat onorabil. Vă puteţi convinge dacă aveţi răbdarea, cheful şi nervii să ascultaţi înregistrarea de mai jos.

Io, Gabi şi chef Hădean

La ediţia în care am fost şi eu invitat i-am urmat în desfăşurătorul emisiunii unui alt Adi, infinit mai cunoscut – Adi Hădean. Adică fostul meu coleg de la Trabnsilvania TV – am o doză de mândrie spunând asta, deşi nu am niciun merit în afară de acela că m-am înţeles mişto cu actualul chef Adi Hădean. 🙂

Gabi chiar a vrut să ne pună pe amândoi în direct, în acelaşi timp, dar din raţiuni subiective + tehnice, nu i-a ieşit. Mi-ar fi plăcut o astfel de discuţie. Nu-i bai, va fi altădată. 😉

Facebook-ul, un fel de poştă a redacţiei

Pe conturile de Facebook pe care le administrez am de-a face cu tot felul de persoane. Majoritatea cu bun simț, decente în exprimare, cu opinii și solicitări coerent exprimate. Unele ne transmit informații, altele fotografii, iar câteva vor doar să ne salute. Apropo de asta, există un fan care nu face altceva decât să posteze emoticoane: ba un 🙂 , ba un 🙁 în funcție de trăirile lui din acel moment – bănuiesc eu.

Sînt și „simpatici” care vin cu solicitări ciudate, cu întrebări la care răspunsul ţine de o ciudată alăturare a planetelor ori de consiliul mondial din umbră. Sînt cei care au descoperit acum Facebook-ul şi îl transformă în trompeta nemulţumirii lor faţă de vecinul care le-a ocupat mişeleşte capătul de grădină.

Alţii mă/ne confundă cu Pagini Aurii…

…şi cer informaţii exact unde nu trebuie.

Bună ziua! Îmi puteţi da numărul de telefon al domnului Gheorghe Becali?

– Bună ziua! Nu-l avem.

– Nu ştiţi cine îl poate avea?

– Ne pare rău, nu-l avem.

– Bine, mulţumesc frumos!

– Cu plăcere!”

O zi mai târziu scrie… Mielu Domnului. Trimite nişte icoane pe care stă scris „Mielu” şi lasă şi un număr de telefon. Aşteaptă să-l contactăm, desigur. Dintr-o fotografie ataşată mesajului îmi dau seama că e şi iniţiatorul unui partid ce-i poartă numele.

Aflu că e din acelaşi oraş cu subsemnatul. Offff….

sursă foto: La colțu’ străzii

Spărgătorii de live-uri: Băăăă, sînt la teve!

Nici nu mai ştiu când mi-am văzut prima dată faţa la TV – nu era live oricum. Cred că făcusem ceva ştire şi avusesem un stand-up sau ceva de genul. În orice caz, eram la Antena 1 Oradea şi ţin minte că înainte să apară materialul i-am sunat pe ai mei. Le-am spus că, na, dacă vor să-şi vadă progenitura, ar putea să deschidă televizorul ori să-l mute de pe canalele preferate ale lui tata pe A1. 🙂

Chiar şi atunci, când vorbeam cu ei, mă străbătea o emoţie de numa’-numa’. Urma să apar la tv, frate, chestie la care visasem din liceu, de când acasă aveam doar tv alb-negru. Adică nu doar să trec prin cadru, ci să fac ştiri – ăsta era un fix al meu. (Ai grijă ce-ţi doreşti, nu?)

Evident, nu aveam Facebook să anunţ lumea de evenimentul important din viaţa mea. Aşa că nu au ştiut de prima mea ştire cu stand-up decât ai mei, câţiva colegi şi nu ştiu câţi se uitau atunci la tv. Sper că nu puţini. 😉 Iar pe post de like am primit un telefon de la mama, care mă felicita.

M-am bucurat eu cu mine însumi, iar a doua zi când am revenit la redacţie… e, a fost pur şi simplu o altă zi de muncă. Au mai fost de atunci live-uri şi stand-up-uri, ocazie cu care m-am lovit şi de pasiunea altora de a apărea în cadru. La teve, adică! 🙂

Spărgătorii de live-uri

Sînt persoanele cu care au de-a face toţi reporterii din lumea asta. Când transmiţi dintr-un loc public, inevitabil se întâmplă ca un personaj să vină lângă tine şi să se benocleze la cameră ori la faţa ta. Stă drept lângă tine şi e mândru, probabil, că ţi-a invadat cât de cât spaţiul intim.

Alţii trec prin spate şi încep să sară, să se scălâmbăie, să strige – se întâmplă mai ales la meciuri, dar suporterii sînt mult mai simpatici decât alţii. (Niki Mihalcea ştie! 😉 )

Mai sînt ăia de stau în spatele camerei, la câţiva metri, şi încep să se provoace reciproc:

– Nu crezi că trec prin spatele lui?

– Nu cred, mă! N-ai tu tupeu’ ăla.

– O… Cum nu? NU CREZI???!!! Vrei să-ţi arăt?

După primul pas curajosul se întoarce, dar, confruntat cu râsetele găştii, îşi ia inima în dinţi şi paharul într-o mână şi zburdă spre spatele reporterului. Se poziţionează la o distanţă respectabilă şi are grijă să fie totuşi în cadru, cumva. Execută o săritură, preferabil nu foarte înaltă, zice ceva indescifrabil, la fel ca semnătura de director de spital, ori urlă din toţi bojocii:

– Băăăă, îs la teve!!! sau Vreau butelie!!!

… şi fuge victorios spre ăia de-l aşteaptă râzând cu gura până la urechi. E fericit că are ce să povestească în pub, unde se vor ascunde de frigul de afară.

La început astfel de faze te enervează, ca reporter

Ţi se par deranjante, nu ştii cum să le gestionezi – să îl repezi pe cutezător ori să-l iei cu frumosul, că nu ştii ce reacţii are. Apoi te obişnuieşti şi nu-i mai bagi în seamă. Te gândeşti mai mult la ce ai de spus, dârdâi ori transpiri şi îi zici de bine celui care te anunţă în cască să mai stai la cadru că e ceva ştire de ultimă oră şi abia apoi îţi vine ţie rândul.

Alţi reporteri chiar intră în jocul spargătorilor de live-uri şi glumesc cu ei. O fac şmechereşte, fără să le spună „admiratorilor” că nu-s în direct. 😀 😀

Aseară, pe când stăteam cu ai mei colegi la o transmisiune din Piaţa Unirii, ne-am confruntat cu astfel de întâmplări. Mi-am dat seama că celor care le place să ne bâzâie la live-uri nu le prea pasă nici de ceea ce facem. Pur şi simplu se distrează.

De aceea nu am cum să mă supăr pe ei. Fac parte din farmecul meseriei noastre. 🙂

Reporter sportiv, talisman pentru echipele românești

Sfat pentru echipele româneşti care joacă în competiții europene: luați-l cu voi pe Niki Mihalcea, dacă vreți să aveți alături un porte-bonheur! 🙂

Nu glumesc, e pe demonstratelea. 🙂

niki-cu-tricolor

Pe 7 și 8 mai 2016 Niki a transmis de la Budapesta relatări despre meciurile din Final Four-ul Ligii Campionilor la handbal feminin. Fetele de la CSM București aveau șanse minime și, totuși, au câștigat Liga. Cu Niki la microfonul Digisport, în direct din Sala Laszlo Papp. 😉

Joi, 24 noiembrie, tot el a fost prezent la Viena, pe Ernst Happel Stadion. Acolo, în ciuda previziunilor, Astra a învins-o pe Austria Viena în Europa League.

niki-vienafoto: Facebook/Divizia locală

Și o altă întâmplare cu Niki

Deși diferită, demonstrează că el e port-bonheur în Europa pentru echipele românești. Pe 4 noiembrie, la Gyor, aceeași CSM București pierdea partida din grupa C a Ligii Campionilor la handbal feminin. Atunci „talismanul” nu a fost prezent, deşi trebuia să ajungă.

Nicolae Mihalcea – Niki, aşa cum îl ştie toată lumea – e reporter sportiv la Digi24 Oradea, realizatorul emisiunii „Divizia locală” şi colaborator Digisport.

P.S. Evident, un rezultat e influenţat determinant de valoarea şi nivelul de pregătire ale echipelor şi într-o mai mică măsură de noroc, inspiraţie ori talismane. Dar nu pot să nu constat că Niki a fost prezent la succesele neaşteptate ale unor echipe de-ale noastre în Europa.

Şi şi-a făcut excelent treaba. Asta v-o spune unul care ştie cele mai multe detalii din culisele transmisiunilor făcute de prietenul meu.

De ce „…la cuţite” şi nu „Supravieţuitorul”?

Recunosc că sînt un consumator de tv prin natura meseriei, dar şi din dorinţa de a mă relaxa în puţinul timp liber pe care îl am. (Da, ştiu – pune mâna pe o carte! Pun, chiar dacă mai puţin decât aş vrea, din motive obiective.)

De prin ’96, la puţin timp după ce a apărut, iar părinții mei își introduceau – în sfârșit – cablu tv, am devenit amator de ProTV – fan e cam mult spus pentru un tip care ţine cu Craiova Maxima şi cu Gloria (nu Bihorul) Beiuş. 🙂 La postul din Pache am descoperit „Seinfeld”, „NYPD Blue”, „Roata Norocului”, „Ora 7. Bună dimineaţa”, „Urmărire generală”, „Te uiţi şi câştigi”, „Chestiunea Zilei” ori „Procesul etapei”.

Unii vor zice că mi-am lăsat creierul să fie spălat, eu zic că acolo am descoperit televiziunea de care până atunci am avut parte doar la vecinii cu parabolică pe casă 🙂 şi unde mă uitam la Italia1, RTL sau Pro7. Nu mă consideram ca făcând parte din „generaţia pro”, dar eram ca un fel de burete care absorbea totul după seceta de până atunci de pe piaţa media. 😉 Poate şi asta explică într-un fel succesul formidabil al Pro-ului.

Tot la ProTV am văzut altfel de ştiri

Da, şi alea mi-au spălat creierul, evident. Nu erau materiale ideale, educative, supermorale, dar erau altceva. Ei nu băgau capul în nisip şi se făceau că o situaţie nu exista. Ba chiar o prezentau în detalii, e drept, uneori prea exagerate. Aşa că am pus mâna pe pix şi am luat notiţe de la ei. Seara, căţărat în pat, în mână cu carnetul de proaspăt reporter la ziar, îmi notam idei, cuvinte folosite la Ştirile ProTV, tot felul de propoziţii, fraze, construcţii.

A învăţat multe de la ProTV şi mi-au fost de folos chiar şi la Antena 1, unde am prestat la început de ani 2000. Pe atunci existau multe similitudini între cele două posturi, dar şi o luptă pe ştiri mult mai acerbă decât acum; de multe ori Observatorul lua faţa Pro-ului.

Sigur, situaţia s-a schimbat în timp, mai ales că au apărut tot felul de televiziuni, iar stilul de acum e mult diferit faţă de cel de acum 15-20 de ani. S-a schimbat şi Pro-ul, dar nu pot zice că m-a dat pe spate. Oamenii care au creat postul au plecat – unul după gratii, alţii la concurenţă, alţii au ieşit din presă. „Gândeşte liber” de altădată a devenit un „Ai ce trebuie” care nu mă convinge prea mult.

Ba chiar zic că nu mai am ce ar trebui

Nu mai am filme ca pe vremuri, dar am DigiFilm şi internet. Chiar dacă sînt formate moderne, importate de la mari case de producţie, emisiunile de acum nu mai au „ceva-ul” de altădată care mă făcea să ştiu toate orele de difuzare. Drept e că nici telespectatorii nu mai pun botul la orice – i-au „şlefuit” multele televiziuni apărute. 😀

Mă mai uit la meciuri, dar şi de acolo mut tot mai des pe DigiSport ori Eurosport.

Arunc un ochi din când în când la „Românii au talent” sau la „Voce”, dar n-am nervii necesari să stau în faţa televizorului ore în şir ca să văd show-uri cu tuşe groase şi mult prea evidente de regie. Alte emisiuni sînt lungi supe, prea false pentru pragmaticul din mine.

Iar „Supravieţuitorul” – anunţat ca mega, hecta, giga emisiunea planetară şi milenară – e pentru mine un mare rateu. Nu m-a atras în faţa ecranului mai mult de câteva minute. Ce poate fi atragător să văd cum se poate supravieţui pe o insulă pustie când Profi-ul de lângă noi a devenit non-stop ori când ştiu că-mi pot comanda la orice oră o porţie de paste sau pot da o fugă până la Mac-ul 24h de la Crişul, unde pot lua un meniu ce-mi asigură supravieţuirea până dimineaţă? 🙂

Pe lângă asta, cred că românii nu prea agreează un astfel de show după ce ani la rând au fost experţi în supravieţuire urbană, la cozile de la pâine ori carne sau prin rezolvarea pe sub mână a unor diverse produse care, oficial, nu se găseau. E ca şi cum prin emisiunea asta ai vinde castraveţi grădinarului.

Poate că dacă produceau „Supravieţuitorul” în Carpaţi ori în Deltă aveau audienţă mai mare. Câţi dintre noi vom ajunge prin Filipine şi să ne mai şi luptăm acolo pentru supravieţuire? Să fim serioşi. Iar dacă oi ajunge cândva, am în memoria telefonului numărul de la Allegria, din Oradea, sau cel de la „La Turcu„. Aşa, pentru diversitate. 🙂

Şi că tot am vorbit de mâncare…

…mai nou mă uit la „Chefi la cuţite”, emisiunea de la Antenă făcută de oameni de la Pro, într-un stil în care mi se pare că regăsesc ceva din vechiul stil din Pache. Îmi place, are ritm, are zvâc, te binedispune, nu tre’ să fii geniu ca să înţelegi ceva şi e făcută pentru oameni normali într’ale gătitului, dar şi pentru cei cu pretenţii.

În schimb, nu ştiu cât mă va convinge „Masterchef-ul” cu noii juraţi – îmi pare rău că au plecat Adi Hădean şi compania, nişte oameni normali, cu bun simţ, pe placul meu.

Concluzionând după o scriitură atât de lungă 🙂 , ProTV a devenit un fel de RTL. Numai că, surpriză sau nu, noi suntem români, nu nemţi şi nu cred că tot ce se dă pe post în ţara Angelei Merkel ar putea avea acelaşi rating şi la noi.

18 ani şi 10.000 de like-uri

jurnalism presa

Țin minte o grămadă de numere de telefon (sunt o adevărată agendă, colegii pot confirma), câteva date importante pentru mine și familia mea, mai rar fețe de oameni și extrem de rar ce știri au intrat pe post acum 3-4 zile. 🙂

Printre cele câteva date importante din calendar – legate de Neia mea, de familia noastră și de familia lărgită din Beiuș și Giriș – se numără și una care a trecut neobservată pentru vreo 7 miliarde și mai bine de pământeni. 29 iulie. A fost data când, în 1998, intram pentru prima data pe ușa unei redacții.

Am scris despre acel eveniment din viața subsemnatului și când am împlinit 10 ani de presă și când au fost 15 ori 17. N-o să îl rememorez aici. Remarc doar că acum am 18 ani de presă. De fapt, așa mi-am și început ziua: am deschis un ochi, apoi pe celălalt și am încercat să îmi dau seama ce oră indică ceasul electronic de lângă televizor. Era 7 fără ceva. Dimineața. 29 iulie 2016, dimineața. 🙂

– Hai, tinere, trezirea. Ești major! 😀

Sînt major în presă. Am intrat în grupul din ce în ce mai mic al jurnaliștilor orădeni care au în spate atâția ani de muncă. Aș minți să spun că mă încearcă doar sentimente pozitive. Da, sînt mândru că mă aflu într-o companie selectă, alături de „dinozauri” – de profesioniştii adevăraţi vorbesc – cei care fac meseria asta de pe la mijlocul anilor ’90. De la unii am furat meserie şi continui să o fac, nu mă feresc să recunosc asta.

Dar presa pe care eu am învăţat-o…

nu se mai face în zilele noastre. Jurnalismul pare să se fi schimbat, chiar dacă, în mare, principiile au rămas cam aceleaşi. Câteodată simt că nu mă regăsesc printre subiectele şi abordările de pe sumar… Stilul e altul, atitudinea e alta, ritmul e complet diferit. Nu mă lamentez, constat doar.

Şi că tot vobeam de schimbări, în cei 18 ani de presă am schimbat câteva roluri. 🙂 Am fost, pe rând, reporter, realizator, producător, producător general şi acum editor şi editor web.

Nu ştiu cât talent am la jobul din prezent, dar îmi dau interesul să iasă bine. Învăţ mereu, citesc, postez, întreţin site-ul şi paginile de pe reţele de socializare ale stației. E un domeniu încă nou pentru puştiul care începuse acum 18 ani cu un bloc-notes cumpărat dintr-o papetărie şi un pix rătăcit nu ştiu cum pe biroul din redacţie. 🙂 Și unul de viitor, zic toți cei care au conexiune la net. Pentru că media tinde să se mute online, iar singura chestie negativă din migrația asta este că vor dispărea ziarele tipărite. 🙁

Am învăţat repede şi am reuşit ca în 3 ani să aduc pagina de Facebook a Digi24 Oradea la nivelul a 10.000 de likeuri. Unii vor zice că nu e mult, dar eu îi contrazic. Pentru că ştiu câtă muncă a stat în spatele reuşitei. Şi, atenţie, totul a fost organic, nu plătit.

Nu e decât într-o mică măsură meritul meu. Colegii mei au gândit ştirile, le-au filmat și le-au scris. Eu le-am promovat cum m-am priceput mai bine. 🙂

Nu ştiu unde o să mă prindă aniversarea a 19 sau 20 sau mai mulţi ani de jurnalism. Poate nu în domeniul pe care odată l-am iubit atât de mult. Poate că da. Dar ştiu că în presă am învăţat foarte multe lucruri bune, dar şi chestii nasoale. Ştiu că în presă am întâlnit profesionişti adevăraţi, dar şi „presari” modeşti ori nulităţi.

Dar, cu bune şi rele, presa şi-a pus amprenta asupra a ceea ce sunt azi.

La mulţi ani, mie! 😀

Victimele de serviciu ale Europei

itele1 atentat Nisa Nice Franța
Ațipisem de ceva vreme, când m-au trezit niște burtiere de un roșu aprins și niște girofare. M-am obișnuit ca seara, înainte să adorm, să las televizorul pe Digi24.
Trece puțin până în dau seama ce se întâmplă. Franța iar are parte de un atac. Zeci de oameni au fost uciși în Nisa, lângă Promenade des Anglais, de un cretin cu un camion. 🙁

Francezii și turcii sînt victimele de serviciu ale Europei.
Doar Digi24 dă informații. Celelalte televiziuni de știri din România nu au pe sumar știrea asta ori n-au oameni care să țină la ora asta un jurnal în direct. În schimb, au chiloțăreală, chestii nesemnificative, politică și atât. Mut pe BBC și merg în bucătărie să deschid laptopul să mă uit la emisia online a televiziunilor din Franța.

Nu dați informații neconfirmate!

Îi urmăresc pe cei de la iTele și BFMTV – tratează carnagiul ca niște adevărați jurnaliști: calculați, profesioniști, iau experți, martori, oficialități. Vorbesc de un atentat, dar, oricât ar fi de… tentați – sînt sigur de asta! – îl consideră încă un scenariu și nu-l atribuie încă nimănui. Informațiile se verifică, nu se aruncă de-a-n pixu’ pe sticlă.
BFMTV atentat Nisa Nice Franțaitele atentat Nisa Nice Franța
ATENȚIE! Fac apel la oameni să nu distribuie informații neconfirmate. Nu au nevoie de panică acum. Pun la dispoziție telefoane ca oamenii să fie informați corect.
Urmăresc imaginile și mă îngrozesc. Acum doi ani, mă plimbam cu doamna mea exact prin locurile înroșite acum de sânge. Era multă lume în Nisa, cei mai mulți turiști care se plimbau gură-cască, făceau poze, se distrau – și așa a fost și în noaptea asta, a atacului. Acum, și mai mulți, că doar a fost ziua națională a Franței.
Erau și acum doi ani mulți polițiști, dar erau discreți. Acum un martor spune că e plin de oameni în uniforme, cu mitraliere, și că bucuria s-a transformat în șoc…
Mi se face pielea de găină. Un nebun poate ataca oricând, oricum. Nu mai avem siguranță nicăieri.
 
P.S. La începutul anului treceam prin zona Aeroportului Ataturk din Istanbul unde, acum câteva zile, alți cretini se aruncau în aer și ucideau oameni. Nu sîntem atât de departe de nebunie, iar chestia asta cu terorismul ne afectează pe toți.