Despre Dumnezeu, fără cratimă

Din capul locului ţin să fac o precizare: aceasta nu este o postare cu caracter religios. E despre credinţă şi despre felul de a scrie în limba română – exact, despre ortografie.

E despre credinţă pentru că mă refer la Dumnezeu şi mă adresez mai ales celor cred în El. Dar şi celorlalţi, în măsura în care a vorbi sau a scrie despre Cel de Sus reprezintă pentru ei un subiect care să le atragă atenţia.

E despre ortografie pentru că am o rugăminte referitoare la cum se scrie numele Creatorului:

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai scrieţi D-zeu! Vă rog, vă implor…

Ce e atât de greu să îi scrii Divinităţii tot numele?

În cazul credincioşilor, mi se pare un fel de blasfemie să nu redactezi corect şi complet D-u-m-n-e-z-e-u. Cu atât mai mult cu cât îl invocăm mereu şi îi cerem binefaceri cu tonele. Iar noi suntem incapabili de multe ori şi să-i scriem numele aşa cum trebuie.

Hai, pe bune, că e simplu! Divinitatea nu e originară din Brazilia, să aibă 15 prenume şi 4 nume de familie. Nu e nici din China, India sau Rusia să fie obligatoriu ca numele să-i fie scris cu tot soiul de litere imposibil de reprodus fără şablon. Are un nume simplu, pe care mulţi tindem să îl simplificăm până la iniţială.

Într-o bună zi îl vom scrie doar D.

În plus, să scoţi grupuri de consoane şi vocale de dragul vitezei de scriere nu te ajută prea mult – în acest fel câştigi maximum 1 secundă şi nişte zecimi.

E adevărat, am ajuns să prescurtăm şi denumirea părinţilor. Dar dacă, vorba cântecului, „mă-ta (sau tac-tu) are cratimă”, în cazul lui Dumnezeu semnul ăsta grafic nu cred că are ce căuta.

Poate părea minoră şi oarecum ciudată chestia despre care scriu. Mai ales în epoca messengerului, când stâlcirea cuvintelor e lege. Dar sînt convins că e un semn de respect, recunoştinţă şi credinţă ca numele lui Dumnezeu să fie scris corect şi complet. Plus că în limba română se citeşte cum se scrie. Nu cred că e vreunul care să salute cu „D-zeu te-mbucure!”

Eventual bagă un tradiţional „Dumnezo ţ-ajute!” 🙂 Care se acceptă.

Precizare de bun simţ

E singura prescurtare cu cratimă care nu mi se pare deloc ok. Nu-s extremist: le accept pe celelalte de genul „b-dul” sau „P-ţa” (ultima cam duce spre vulgaritate, dacă nu vă supăraţi pe neuronul meu 😉 ). Astfel de decupări ortografice sunt utilizate mai ales în ziare sau pe burtierele de la TV, pe motiv de lipsă de spaţiu.

Dar, pe principiul enunţat câteva rânduri mai sus, nu văd ce ar opri autorii din online – de exemplu – să scrie bulevardul sau piaţa.

Aşa cum mi se pare normal să nu îl apelezi pe un domn cu „Ce faci, C-tin?”, când doamna mama lui i-a pus în buletin un clasic „Constantin„. Mai bine îi zici simplu „Ticu„. 🙂

E tot o prescurtare, e drept, dar n-are cratima aia care îl transformă în cuvânt defect.

Mai e nevoie de televiziunea locală?

Recunosc că orice răspuns am da la întrebarea asta ar fi justificat. Adică oricare dintre tabere ar avea argumente pe care cu greu le-aş putea combate.

Ca să îmi justific şi eu răspunsul, e nevoie de puţină istorie. 🙂

Înapoi, în 2000…

În 2000, prin toamnă, când i-am spus lui Narcis Fekete, patronul „Jurnalului de dimineaţă”, că mi s-a făcut o ofertă de la Antena1 Oradea şi că o accept, s-a uitat la mine şi mi-a spus:

– E o televiziune naţională, o companie mare, o să te pierzi acolo. Pe nimeni nu o să intereseze persoana ta, eşti doar o rotiţă fără de care marele mecanism o să poată funcţiona fără probleme.

Evident că nu am redat cuvânt cu cuvânt discursul lui de atunci – nu am memoria atât de upgradată 😉 – dar, în esenţă, asta îmi transmitea. N-a reuşit să-mi bage cuiul îndoielii atât de adânc încât să mă convingă să rămân. Magia televiziunii era mai puternică, aşa că am plecat. Chiar dacă am lăsat în urmă 4 salarii neluate până în ziua de azi. (Narcis plăteşte acum, în închisoare, pentru neregulile financiare – ca om de presă, am învăţat multe de la el.)

Nu m-am pierdut în marele mecanism al Antenei 1

Ba, acolo m-am îndrăgostit iremediabil de televiziune. Eram reporter pe eveniment, domeniu întotdeauna apreciat în audienţe – atunci era în perioada lui de glorie, când şi o sinucidere dintr-un sat de lângă Oradea era subiect de jurnal naţional.

Materialele mele intrau pe Bucureşti, alergam non-stop pe teren şi aveam un producător care m-a ajutat şi de la care am aflat multe din tainele televiziunii – jos pălăria, Gabi Hizo!

Asta mi-a atras şi prieteni, şi duşmani. Unii colegi nu mă priveau cu ochi buni, pe motiv că eu aveam întotdeauna cameraman – să trăieşti, Cristi Ştefănuţ! Adevărul e că pe atunci, în pasiunea mea pentru ştiri, nu băgam de seamă că, într-adevăr, erau reporteri care aşteptau după cameramani, în timp ce mie mi se aloca unul imediat ce se întâmpla ceva.

Avantajul evenimentului, recunosc!

Antena 1 Oradea era o staţie locală, cu emisie locală, cu ştiri şi emisiuni locale, dar mă interesa cel mai mult materialele care mergeau în jurnalele staţiei naţionale. Deşi, un an am avut o emisiune. Locală. 🙂

Am trecut la Transilvania TV…

…unde caracterul local al meseriei mele a început să predomine. Chiar dacă eram o staţie a Naţional TV, aveam o oarecare independenţă, dată de faptul că emiteam în oraşul patronilor, fraţii Micula.

Treptat, nu m-a mai interesat atât de mult că materialele mele intră sau nu pe Bucureşti. Lucram pentru jurnalul local şi eram încântat că oamenii ne urmăreau şi ne recunoşteau în oraş pe noi, cei care lucram la Ştirile Transilvania TV.

Am început să pricep că pe localnici îi interesează mai mult ce se întâmplă lângă ei. Că dacă vor să afle noutăţi din oraşul lor, din zona lor, preferă să se uite la un jurnal local, decât la unul naţional. Plus că erau multe informaţii locale, deloc interesante pentru Capitală, dar care îi afectau pe orădeni, pe bihoreni.

Eram liberi să creăm, să ne facem singuri sumarul, să fim pur şi simplu noi. De acele vremuri şi-a adus aminte recent şi „consăteanul” meu din Beiuşul natal, Lulu Cremeneanu, care mi-a trimis două promo-uri produse la Transilvania TV.

Televiziunea locală începea să-mi fie dragă!

A urmat TVS, „the” televiziunea locală. 🙂

La TVS am trăit cea mai faină perioadă ca jurnalist. În ciuda unor greutăţi, tehnice mai ales, a fost locul unde am simţit cu adevărat că fac televiziune. Am putut, toţi cei care am lucrat acolo – cel puţin în perioada TVS-ului albastru (celelalte perioade nu le cunosc, deci nu le judec) – să ne manifestăm din plin.

Ne simţeam liberi să fim jurnalişti. Nu depindeam de nimeni, iar patronul ne-a lăsat să ne facem meseria. Iar din această libertate s-au născut multe proiecte faine, multe materiale. Lucram la televiziunea locală, a oraşului, a judeţului şi eram mândri de asta.

Mulţi din echipă am mai lucrat înainte pentru o televiziune naţională, dar nu cred că era unul care să sufere că ştirile lui sau emisiunile pe care le realiza nu se vedeau în toată ţara.

De fapt, eram mândri că orădenii şi bihorenii se uitau la noi; la jurnalele noastre care atingeau 40 de minute cu ştiri locale, dar şi din Baia Mare, Cluj-Napoca şi Timişoara, unde aveam corespondenţi; la emisiunile de divertisment, la talk-show-uri, la emisiunile auto, de sport.

Nu eram cei mai buni, nu eram perfecţi, dar voiam să învăţăm, să evoluăm. Eram o televiziune.

E nevoie de o televiziune locală. Dar… există un dar

Poate că a fost o incursiune cam lungă prin istoricul meu în televiziunea din Oradea. Dar, dacă aţi citit până acum, puteţi înţelege răspunsul pe care l-am dat lui Vladimir, un student la Jurnalism, care m-a întrebat dacă televiziunea locală mai are viitor:

Voi susţine întotdeauna necesitatea unei televiziuni locale. Oamenii sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă lângă ei, în oraşul lor, în judeţul lor. De cele mai multe ori, nu toate întâmplările care îi afectează sunt interesante pentru o televiziune naţională. De aceea e nevoie de un post TV local.

Dar… există un dar. Sau, mai precis, trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, fără de care o televiziune, locală sau naţională, n-are cum exista: banii!

„În lipsa fondurilor, a oamenilor care să investească în astfel de afaceri loco, viitorul televiziunii locale nu e deloc roz”, îi scriam lui Vladimir.

Televiziunea locală nu generează atât de mulţi bani încât să se autoîntreţină de la început. Şi atunci e nevoie ca o persoană să vină cu banii de acasă. Un an, doi, mai mulţi. Poate până la urmă afacerea va aduce banii necesari funcţionării şi chiar a unui câştig pentru investitor.

Experienţa Oradei arată că acest lucru – al autoîntreţinerii – a fost cam greu spre imposibil. Pe piaţă a rezistat doar afacerea de presă în care patronul a fost dispus să investească ani şi ani, fără să se aştepte la câştiguri uriaşe. Rând pe rând, celelalte staţii şi televiziuni locale s-au închis ori funcţionează în regim de avarie.

În concluzie:

Sunt susţinător al televiziunii locale, ca de altfel al presei locale. E nevoie de ea, va avea oricând audienţă. Sunt şi în provincie, cum le place unora să spună, jurnalişti buni, care ştiu să-şi facă meseria cu profesionalism.

Dar tot aşa de mult e nevoie de oameni care să investească în presa locală. Şi chiar să câştige din afacerea asta. Că de aia e afacere.

Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Cronica unei filmări neanunţate: moartea unui suspect de crimă

– Du-te, mă, de acolo! Ce caută, mă, ăsta pe aici? Bă, tu nu auzi?

” sau „”, cum preferaţi, eram eu. Îmbrăcat în trening, cu o jachetă peste, în adidaşi şi gâfâind după un sprint de vreo 100 de metri, încercam să filmez cu un telefon şi să vorbesc la celălalt. Clar arătam ca un ciudat, care nu cadra cu locul plin de poliţişti, mascaţi şi curioşi.

Ce să fac? Şi jurnalistul e om, mai are de schimbat baterii de chiuvete şi racorduri flexibile ori de verificat hornurile de la sobe. Nu puteam să fac astea îmbrăcat la costum, nu?

Revenisem din sat cu o astfel de ţinută şi mă apropiasem de ambulanţa SMURD păzită de doi poliţişti şi vreo 3-4 mascaţi. Încercam să filmez ce se întâmplă şi voiam să iau cât mai multe cadre. (Mda, defect profesional.)

Nu ştiam decât că Adrian Hladii, fugarul căutat de vreo 4 zile pentru că a ucis cu sânge rece o tânără şi a împuşcat un bărbat, se aruncase pe geam de la etajul patru. Era o informaţie pe care o aflasem în timp ce traversam strada de la nişte poliţişti care nu m-au uitat de când făceam teren. (Oameni de treabă, le mulţumesc!)

Încerc să văd ce e în ambulanţă, să mă conving că acolo e suspectul, dar un mascat mă vede şi se enervează. Bagă rafala de „” şi „”, după care unul dintre agenţii de lângă maşina SMURD percutează şi se îndreaptă spre mine.

– Du-te, dom’le, de aici, nu înţelegi?!
– Sînt de la presă, Digi24, încerc să-l conving că a mea curiozitate are o justificare profesională.

Omul pare să ezite, dar nu renunţă şi mă face să mă retrag câţiva paşi.

Nu am de ce să mă supăr pe poliţişti…

….ba chiar îi înţeleg. Ei sînt cei stresaţi, în jurul lor e o mulţime întreagă, cu mulţi curioşi, dar şi mulţi nervoşi. În situaţia lor nici eu nu mi-aş găsi uşor cuvintele din vocabularul de societate şi în mod sigur aş scăpa nişte alduieli. E uman.

Chiar dacă mă retrag, nu mă dau bătut. Continui să filmez ca la nuntă: fără oprire şi cu mişcări cât cuprinde, să nu ratez ceva.

Observ că sînt singurul jurnalist în zonă – ne cam ştim între noi şi nu văd vreo faţă cunoscută. Adevărul e întâmplarea m-a adus acolo şi am ajuns la puţin timp după SMURD. Am virat repede în staţia Petrom din Nufărul, am parcat maşina undeva în spate şi tunde-o, Usaine, până în locul cu multe girofaruri.

Trec vreo 10 minute şi vine şi Şerban Carţiş, amicul meu fost la Pro, cu care am bătut ani la rând judeţul. Beneficiez de reflectorul de pe camera lui – mersi, Şerb! – care îmi ajută bătrânul telefon să mai scape de granulaţia de pe imaginile întunecate. Să nu uit: musai să-mi schimb LG-ul cu ceva mai modern.

Se adună apoi jurnalişti, vin echipe TV, corespondenţi, ziarişti de presă scrisă şi online. Subiectul e important şi a ţinut un oraş întreg pe jar de miercuri până sâmbătă.

Pentru noi, cei din presă, a fost ca şi o întoarcere în timp din punct de vedere al documentării. Am aflat informaţii pe surse, ca în junioratul meu de la sfârşitul anilor ‘90. Parchetul nu i-a lăsat pe cei din Poliţie să spună nimic oficial, dar nici procurorii nu au darnici cu informaţiile. Ba chiar deloc. Asta deşi un criminal înarmat cu un pistol, deci periculos, era în libertate. Cu atât mai mult era nevoie de cât mai multe detalii.

Un sfat, dacă nu e cu bănat

În locul anchetatorilor, că tot s-au eliberat de stresul căutării unui asasin, aş face în următoarele zile o conferinţă de presă în care aş explica în amănunt cum s-au derulat investigaţiile. Avem multe semne de întrebare şi cred că ar fi un gest de transparenţă şi chiar de bun simţ să fie date nişte răspunsuri.

Asta pentru că îmi privesc meseria nu ca pe o căutare continuă a senzaţionalului, ci ca pe permanentă încercare de prezentare corectă a faptelor. Iar pentru asta avem nevoie de deschidere, de colaborare, nu de opacitate şi telefoane închise.

Bineînţeles, dacă se poate şi dacă nu cer mult.

Editori, reporteri și munca de teren

– Dacă nu mergi pe teren, e greu să înțelegi știrea!

Ca unul dintre editorii din TV, am auzit replica asta de n ori din partea unor reporteri încât de multe ori nici nu o mai bag în seamă. La început mă enervam, dar mi-a trecut. M-am maturizat – îmi place mie să cred 🙂 – și nu mai aplec urechea la orice afirmație, ironică, răutăcioasă sau prin care sînt caracterizat fără să mi se știe backgroundul.

Da, le dau dreptate reporterilor când se referă la modul în care e realizat un material: de multe ori ce e pe teren diferă complet de discuția din ședința de sumar și atunci tre’ să te adaptezi din mers. Asta, într-adevăr, o poate înțelege doar un om care a făcut teren – adică a fost reporter, în traducere liberă.

Un editor, în definiția pe care o dau eu și pe care sînt convins că o dau cei mai mulți din branșă, e întotdeauna un ex-reporter care a acumulat experiență de-a lungul a zeci de ani de meserie și căruia biroul îi oferă o atmosferă mai comodă decât terenul. Plus că are cunoștințe RELATIV solide de limba română. Asta nu înseamnă că nu are și el stress-ul lui, graba lui – dar nu despre asta e vorba în postarea dată.

Pe scurt, editorii știu prea bine cum e treaba cu terenul. Îi înțeleg perfect pe  reporteri, pentru că și ei au fost la fel. Au bătut orașe, județe, coclauri înainte să se așeze în fața unui calculator sau în grupul de montaj.

Am făcut-o și eu

Vreo 10 ani și mi-a plăcut. Enorm. Și am păstrat dovezi. Una o postez aici, mai ales că e legată și de iarnă, zăpadă, nămeți, vehicule blocate – întâmplări de sezon. Adică n-am stat numai cu dorsalul la căldură. Din contră.

La final, o precizare: limba română maltratată nu are nicio legătură cu mersul pe teren. Părerea mea.

P.S. Observ că am scris 300 de cuvinte despre editori, reporteri, etc. Cam lungă postarea, dar aici îmi acord o derogare. Sînt, totuși, pe blogul meu. 😀 Recunosc în plus că am editat, pe ici, pe colo, postarea de față. Defect profesional. 😉

Despre Madagascar şi călătoria pe insula pământului roşu – la radio

Promiteam că o să revin cu postări despre călătoria de acum un an în Madagascar. Nu am uitat şi îmi respect cuvântul dat. Dar până să îmi aştern memoriile pe blog, 🙂 le-am povestit la radio. Mai precis la Radio Maria, unde amicul şi fostul meu coleg Gabi Bonaciu m-a invitat la o discuţie în cadrul emisiunii lui de fiecare joi – mulţumiri maxime, Gabi!.

Aşa că joi, 8 decembrie, de la ora 14:40, am stat de vorbă cu Gabi la „Călătorii şi atitudini”, pe 102,2 FM.  N-a durat mult, dar formatul e interesant şi plăcut. M-am simţit tare bine să povestesc despre experienţa malagaşă. Asta chiar dacă la început am avut ceva emoţii. 🙂 Am mai bine de 18 ani de presă şi încă mă încearcă astfel de sentimente. E dovada că-s om normal, nu?

Sper că m-am descurcat onorabil. Vă puteţi convinge dacă aveţi răbdarea, cheful şi nervii să ascultaţi înregistrarea de mai jos.

Io, Gabi şi chef Hădean

La ediţia în care am fost şi eu invitat i-am urmat în desfăşurătorul emisiunii unui alt Adi, infinit mai cunoscut – Adi Hădean. Adică fostul meu coleg de la Trabnsilvania TV – am o doză de mândrie spunând asta, deşi nu am niciun merit în afară de acela că m-am înţeles mişto cu actualul chef Adi Hădean. 🙂

Gabi chiar a vrut să ne pună pe amândoi în direct, în acelaşi timp, dar din raţiuni subiective + tehnice, nu i-a ieşit. Mi-ar fi plăcut o astfel de discuţie. Nu-i bai, va fi altădată. 😉

Facebook-ul, un fel de poştă a redacţiei

Pe conturile de Facebook pe care le administrez am de-a face cu tot felul de persoane. Majoritatea cu bun simț, decente în exprimare, cu opinii și solicitări coerent exprimate. Unele ne transmit informații, altele fotografii, iar câteva vor doar să ne salute. Apropo de asta, există un fan care nu face altceva decât să posteze emoticoane: ba un 🙂 , ba un 🙁 în funcție de trăirile lui din acel moment – bănuiesc eu.

Sînt și „simpatici” care vin cu solicitări ciudate, cu întrebări la care răspunsul ţine de o ciudată alăturare a planetelor ori de consiliul mondial din umbră. Sînt cei care au descoperit acum Facebook-ul şi îl transformă în trompeta nemulţumirii lor faţă de vecinul care le-a ocupat mişeleşte capătul de grădină.

Alţii mă/ne confundă cu Pagini Aurii…

…şi cer informaţii exact unde nu trebuie.

Bună ziua! Îmi puteţi da numărul de telefon al domnului Gheorghe Becali?

– Bună ziua! Nu-l avem.

– Nu ştiţi cine îl poate avea?

– Ne pare rău, nu-l avem.

– Bine, mulţumesc frumos!

– Cu plăcere!”

O zi mai târziu scrie… Mielu Domnului. Trimite nişte icoane pe care stă scris „Mielu” şi lasă şi un număr de telefon. Aşteaptă să-l contactăm, desigur. Dintr-o fotografie ataşată mesajului îmi dau seama că e şi iniţiatorul unui partid ce-i poartă numele.

Aflu că e din acelaşi oraş cu subsemnatul. Offff….

sursă foto: La colțu’ străzii

Spărgătorii de live-uri: Băăăă, sînt la teve!

Nici nu mai ştiu când mi-am văzut prima dată faţa la TV – nu era live oricum. Cred că făcusem ceva ştire şi avusesem un stand-up sau ceva de genul. În orice caz, eram la Antena 1 Oradea şi ţin minte că înainte să apară materialul i-am sunat pe ai mei. Le-am spus că, na, dacă vor să-şi vadă progenitura, ar putea să deschidă televizorul ori să-l mute de pe canalele preferate ale lui tata pe A1. 🙂

Chiar şi atunci, când vorbeam cu ei, mă străbătea o emoţie de numa’-numa’. Urma să apar la tv, frate, chestie la care visasem din liceu, de când acasă aveam doar tv alb-negru. Adică nu doar să trec prin cadru, ci să fac ştiri – ăsta era un fix al meu. (Ai grijă ce-ţi doreşti, nu?)

Evident, nu aveam Facebook să anunţ lumea de evenimentul important din viaţa mea. Aşa că nu au ştiut de prima mea ştire cu stand-up decât ai mei, câţiva colegi şi nu ştiu câţi se uitau atunci la tv. Sper că nu puţini. 😉 Iar pe post de like am primit un telefon de la mama, care mă felicita.

M-am bucurat eu cu mine însumi, iar a doua zi când am revenit la redacţie… e, a fost pur şi simplu o altă zi de muncă. Au mai fost de atunci live-uri şi stand-up-uri, ocazie cu care m-am lovit şi de pasiunea altora de a apărea în cadru. La teve, adică! 🙂

Spărgătorii de live-uri

Sînt persoanele cu care au de-a face toţi reporterii din lumea asta. Când transmiţi dintr-un loc public, inevitabil se întâmplă ca un personaj să vină lângă tine şi să se benocleze la cameră ori la faţa ta. Stă drept lângă tine şi e mândru, probabil, că ţi-a invadat cât de cât spaţiul intim.

Alţii trec prin spate şi încep să sară, să se scălâmbăie, să strige – se întâmplă mai ales la meciuri, dar suporterii sînt mult mai simpatici decât alţii. (Niki Mihalcea ştie! 😉 )

Mai sînt ăia de stau în spatele camerei, la câţiva metri, şi încep să se provoace reciproc:

– Nu crezi că trec prin spatele lui?

– Nu cred, mă! N-ai tu tupeu’ ăla.

– O… Cum nu? NU CREZI???!!! Vrei să-ţi arăt?

După primul pas curajosul se întoarce, dar, confruntat cu râsetele găştii, îşi ia inima în dinţi şi paharul într-o mână şi zburdă spre spatele reporterului. Se poziţionează la o distanţă respectabilă şi are grijă să fie totuşi în cadru, cumva. Execută o săritură, preferabil nu foarte înaltă, zice ceva indescifrabil, la fel ca semnătura de director de spital, ori urlă din toţi bojocii:

– Băăăă, îs la teve!!! sau Vreau butelie!!!

… şi fuge victorios spre ăia de-l aşteaptă râzând cu gura până la urechi. E fericit că are ce să povestească în pub, unde se vor ascunde de frigul de afară.

La început astfel de faze te enervează, ca reporter

Ţi se par deranjante, nu ştii cum să le gestionezi – să îl repezi pe cutezător ori să-l iei cu frumosul, că nu ştii ce reacţii are. Apoi te obişnuieşti şi nu-i mai bagi în seamă. Te gândeşti mai mult la ce ai de spus, dârdâi ori transpiri şi îi zici de bine celui care te anunţă în cască să mai stai la cadru că e ceva ştire de ultimă oră şi abia apoi îţi vine ţie rândul.

Alţi reporteri chiar intră în jocul spargătorilor de live-uri şi glumesc cu ei. O fac şmechereşte, fără să le spună „admiratorilor” că nu-s în direct. 😀 😀

Aseară, pe când stăteam cu ai mei colegi la o transmisiune din Piaţa Unirii, ne-am confruntat cu astfel de întâmplări. Mi-am dat seama că celor care le place să ne bâzâie la live-uri nu le prea pasă nici de ceea ce facem. Pur şi simplu se distrează.

De aceea nu am cum să mă supăr pe ei. Fac parte din farmecul meseriei noastre. 🙂

Reporter sportiv, talisman pentru echipele românești

Sfat pentru echipele româneşti care joacă în competiții europene: luați-l cu voi pe Niki Mihalcea, dacă vreți să aveți alături un porte-bonheur! 🙂

Nu glumesc, e pe demonstratelea. 🙂

niki-cu-tricolor

Pe 7 și 8 mai 2016 Niki a transmis de la Budapesta relatări despre meciurile din Final Four-ul Ligii Campionilor la handbal feminin. Fetele de la CSM București aveau șanse minime și, totuși, au câștigat Liga. Cu Niki la microfonul Digisport, în direct din Sala Laszlo Papp. 😉

Joi, 24 noiembrie, tot el a fost prezent la Viena, pe Ernst Happel Stadion. Acolo, în ciuda previziunilor, Astra a învins-o pe Austria Viena în Europa League.

niki-vienafoto: Facebook/Divizia locală

Și o altă întâmplare cu Niki

Deși diferită, demonstrează că el e port-bonheur în Europa pentru echipele românești. Pe 4 noiembrie, la Gyor, aceeași CSM București pierdea partida din grupa C a Ligii Campionilor la handbal feminin. Atunci „talismanul” nu a fost prezent, deşi trebuia să ajungă.

Nicolae Mihalcea – Niki, aşa cum îl ştie toată lumea – e reporter sportiv la Digi24 Oradea, realizatorul emisiunii „Divizia locală” şi colaborator Digisport.

P.S. Evident, un rezultat e influenţat determinant de valoarea şi nivelul de pregătire ale echipelor şi într-o mai mică măsură de noroc, inspiraţie ori talismane. Dar nu pot să nu constat că Niki a fost prezent la succesele neaşteptate ale unor echipe de-ale noastre în Europa.

Şi şi-a făcut excelent treaba. Asta v-o spune unul care ştie cele mai multe detalii din culisele transmisiunilor făcute de prietenul meu.

De ce „…la cuţite” şi nu „Supravieţuitorul”?

Recunosc că sînt un consumator de tv prin natura meseriei, dar şi din dorinţa de a mă relaxa în puţinul timp liber pe care îl am. (Da, ştiu – pune mâna pe o carte! Pun, chiar dacă mai puţin decât aş vrea, din motive obiective.)

De prin ’96, la puţin timp după ce a apărut, iar părinții mei își introduceau – în sfârșit – cablu tv, am devenit amator de ProTV – fan e cam mult spus pentru un tip care ţine cu Craiova Maxima şi cu Gloria (nu Bihorul) Beiuş. 🙂 La postul din Pache am descoperit „Seinfeld”, „NYPD Blue”, „Roata Norocului”, „Ora 7. Bună dimineaţa”, „Urmărire generală”, „Te uiţi şi câştigi”, „Chestiunea Zilei” ori „Procesul etapei”.

Unii vor zice că mi-am lăsat creierul să fie spălat, eu zic că acolo am descoperit televiziunea de care până atunci am avut parte doar la vecinii cu parabolică pe casă 🙂 şi unde mă uitam la Italia1, RTL sau Pro7. Nu mă consideram ca făcând parte din „generaţia pro”, dar eram ca un fel de burete care absorbea totul după seceta de până atunci de pe piaţa media. 😉 Poate şi asta explică într-un fel succesul formidabil al Pro-ului.

Tot la ProTV am văzut altfel de ştiri

Da, şi alea mi-au spălat creierul, evident. Nu erau materiale ideale, educative, supermorale, dar erau altceva. Ei nu băgau capul în nisip şi se făceau că o situaţie nu exista. Ba chiar o prezentau în detalii, e drept, uneori prea exagerate. Aşa că am pus mâna pe pix şi am luat notiţe de la ei. Seara, căţărat în pat, în mână cu carnetul de proaspăt reporter la ziar, îmi notam idei, cuvinte folosite la Ştirile ProTV, tot felul de propoziţii, fraze, construcţii.

A învăţat multe de la ProTV şi mi-au fost de folos chiar şi la Antena 1, unde am prestat la început de ani 2000. Pe atunci existau multe similitudini între cele două posturi, dar şi o luptă pe ştiri mult mai acerbă decât acum; de multe ori Observatorul lua faţa Pro-ului.

Sigur, situaţia s-a schimbat în timp, mai ales că au apărut tot felul de televiziuni, iar stilul de acum e mult diferit faţă de cel de acum 15-20 de ani. S-a schimbat şi Pro-ul, dar nu pot zice că m-a dat pe spate. Oamenii care au creat postul au plecat – unul după gratii, alţii la concurenţă, alţii au ieşit din presă. „Gândeşte liber” de altădată a devenit un „Ai ce trebuie” care nu mă convinge prea mult.

Ba chiar zic că nu mai am ce ar trebui

Nu mai am filme ca pe vremuri, dar am DigiFilm şi internet. Chiar dacă sînt formate moderne, importate de la mari case de producţie, emisiunile de acum nu mai au „ceva-ul” de altădată care mă făcea să ştiu toate orele de difuzare. Drept e că nici telespectatorii nu mai pun botul la orice – i-au „şlefuit” multele televiziuni apărute. 😀

Mă mai uit la meciuri, dar şi de acolo mut tot mai des pe DigiSport ori Eurosport.

Arunc un ochi din când în când la „Românii au talent” sau la „Voce”, dar n-am nervii necesari să stau în faţa televizorului ore în şir ca să văd show-uri cu tuşe groase şi mult prea evidente de regie. Alte emisiuni sînt lungi supe, prea false pentru pragmaticul din mine.

Iar „Supravieţuitorul” – anunţat ca mega, hecta, giga emisiunea planetară şi milenară – e pentru mine un mare rateu. Nu m-a atras în faţa ecranului mai mult de câteva minute. Ce poate fi atragător să văd cum se poate supravieţui pe o insulă pustie când Profi-ul de lângă noi a devenit non-stop ori când ştiu că-mi pot comanda la orice oră o porţie de paste sau pot da o fugă până la Mac-ul 24h de la Crişul, unde pot lua un meniu ce-mi asigură supravieţuirea până dimineaţă? 🙂

Pe lângă asta, cred că românii nu prea agreează un astfel de show după ce ani la rând au fost experţi în supravieţuire urbană, la cozile de la pâine ori carne sau prin rezolvarea pe sub mână a unor diverse produse care, oficial, nu se găseau. E ca şi cum prin emisiunea asta ai vinde castraveţi grădinarului.

Poate că dacă produceau „Supravieţuitorul” în Carpaţi ori în Deltă aveau audienţă mai mare. Câţi dintre noi vom ajunge prin Filipine şi să ne mai şi luptăm acolo pentru supravieţuire? Să fim serioşi. Iar dacă oi ajunge cândva, am în memoria telefonului numărul de la Allegria, din Oradea, sau cel de la „La Turcu„. Aşa, pentru diversitate. 🙂

Şi că tot am vorbit de mâncare…

…mai nou mă uit la „Chefi la cuţite”, emisiunea de la Antenă făcută de oameni de la Pro, într-un stil în care mi se pare că regăsesc ceva din vechiul stil din Pache. Îmi place, are ritm, are zvâc, te binedispune, nu tre’ să fii geniu ca să înţelegi ceva şi e făcută pentru oameni normali într’ale gătitului, dar şi pentru cei cu pretenţii.

În schimb, nu ştiu cât mă va convinge „Masterchef-ul” cu noii juraţi – îmi pare rău că au plecat Adi Hădean şi compania, nişte oameni normali, cu bun simţ, pe placul meu.

Concluzionând după o scriitură atât de lungă 🙂 , ProTV a devenit un fel de RTL. Numai că, surpriză sau nu, noi suntem români, nu nemţi şi nu cred că tot ce se dă pe post în ţara Angelei Merkel ar putea avea acelaşi rating şi la noi.