Vara lui 2017. Concediul de cinci stele. Superior :)

No, ceau la toată lumea! Sau szia stok, că tot e vorba în postarea asta despre concediul petrecut în Ungaria, la Sarvar. Unde n-am vorbit ungureşte, dar toată lumea ne-a servit cu ce am cerut. În germană sau engleză. 😉 Să mai zică cineva că ungurii şi românii nu reuşesc să se înţeleagă, chiar dacă nu vorbesc aceeaşi limbă.

Aşadar, după ce acum trei ani am vizitat Riviera franceză, acum doi ani ţara lemurienilor, iar anul trecut capitala cea multiculturală a ţării lui Mozart, vara lui 2017 a fost dedicată Ungariei prietene. Unde ai locuri faine de văzut, multe dintre ele total necunoscute, mie cel puţin.

Unele dintre locurile astea au fost pe traseul concediului din august şi despre ele va fi vorba în următoarele postări. Să-i dăm drumul, zic. 🙂

Sárvár.

Un orăşel cochet de vreo 15 mii de locuitori, undeva lângă graniţa maghiaro-austriacă. N-am auzit de el până acum şase săptămâni. Dar s-a dovedit tare nealcoş – o să vă povestesc de el şi o să-l prezint într-o altă postare.

Zona e renumită în ţara vecină pentru apa termală şi pentru băile de aici.

Înainte de a porni la drum am verificat repede pe internet distanţă, locuitori, istoric. Ca să ştim unde ajungem. 😉 Nu intru în detalii, le puteţi afla aici.

Pentru început, pe mine m-a interesat că am de făcut vreo 470 de kilometri din Oradea până acolo. Cu trecere prin Budapesta, urmată de un traseu pe M1 spre Viena şi apoi viraj la stânga, cu drum pe autostradă spre Balaton. Apropo de drumuri, autostrada care se desprindea spre sud din cea spre Austria nici nu apărea pe gps-ul nostru – updatat anul trecut. Construiesc vecinii noştri într-o veselie drumuri rapide. 🙂

Am căutat şi ce înseamnă „cinci stele superior”, cât se lăuda Hotel Spirit din Sárvár că oferă la cei mai puţin de 10 ani de la deschiderea lui. Am aflat răspunsul care mi-a fost apoi confirmat timp de patru zile: odihnă cât cuprinde, relaxare în piscinele cu apă termală ori în saune moderne, dar şi plimbări şi mâncare de la foarte bună în sus. Totul în condiţii de lux, într-o imensă zonă verde, tare liniştită, pe care am admirat-o de la balconul camerei noastre.

Şi preţul a fost pe măsură, dar, ca tot ce ţine de bani, nu dau detalii. 😀

(click pe foto pentru mai multe poze)

 

 

– E prima dată când stau într-un hotel de cinci stele. Asta le-am mărturisit doamnei mele şi lui Aspi când am tras maşina în faţa hotelului şi tipul în costum a venit, foarte oficial, să ne ia bagajele. Apropo de asta, noi eram îmbrăcaţi turistic-style, în adidaşi şi pantaloni scurţi. Doar eram în vacanţă, nu? 😉

Adevărul e că nu-mi imaginam cât de răsfăţat poţi fi într-un astfel de aşezământ. 🙂

Totul îţi era oferit pe tavă, iar condiţiile chiar au fost de cinci stele. Deşi hotelul a fost plin, nu am avut parte de tradiţionala înghesuială nicăieri. A fost linişte prin hotel, agitaţie nederanjantă la piscină, atmosferă plăcută la restaurant şi în zona de relaxare.

Camerele – curate, elegante, spaţioase. Aerul condiţionat a fost obligatoriu în condiţiile în care sejurul nostru a însemnat zile cu 39 de grade. Oricum nu stăteam decât seara şi noaptea acolo, dar am dormit ca un prunc (eterna mea problemă – salteaua care oriunde mergem nu era ca aceea ideală de acasă, de data asta a fost nemaipomenită). Iar netul a mers ca uns – important pentru mine, care am mai lucrat online şi de acolo.

Că tot veni vorba de mâncare…

…în momentul în care scriu postarea mă uit la senvişul matinal din farfuria de pe masa din bucătărie şi mă gândesc la tot-ce-vrei-şi-ce-nu-vrei-ul de care am avut parte la Sárvár. Hmmm, chiar am putut alege cam orice ne-a dorit papilele gustative.

Evident, pe mine m-au atras preparatele din carne, dar nu am ratat brânzeturile şi nici prăjiturile. 😉

Referitor la restaurant: dimineaţa, domnul sau doamna de la intrare îţi permitea să intri în tricou şi bermude. În schimb, seara îţi atrăgea atenţia că e obligatoriu materialul textil până la glezne. Fără pantaloni nu era permis accesul în lumea abundenţei culinare. Noroc că ni s-a explicat din timp, la recepţie, care e treaba, aşa că nu a fost nevoie să ne schimbăm garderoba ca să cinăm.

La scăldat

Am şi nimerit noi exact perioada de cod roşu la noi acasă, în Bihor, şi de galben prin zona Sárvárului. Adică au fost vreo 39 de grade în două zile, dar nu le-am simţit atât de puternice precum sună. 🙂 Cum ne încălzeam pe şezlong, săream în apa din piscine ori ne hidratam cu o bere.

Rar mi-a fost dat să am parte de atâta civilizaţie şi bun simţ, relaxare şi curăţenie cum a fost la piscinile de la Spirit Hotel. A fost nemaipomenit să nu urle tot felul de cefe late lângă tine ori să nu stai ca focile în bazine.

Evident, am încercat şi saunele complexului. Sunt mare amator de astfel de senzaţii de când Aspi mi-a arătat prima dată ce înseamnă să respiri la 90 de grade. 😀

Am experimentat cu ocazia asta prima saună în care tipul care învârtea prosopul cânta ceva melodie ce se scurgea dintr-o tabletă. Asta în timp ce ne împărţea gheaţă şi ceva cremă care trebuia să ne facă să rezistăm ultra-arşiţei dinăuntru. Deşi am oareşce experienţă, am ieşit de acolo cu o vagă durere de cap şi cu vreo 2 kile mai uşor. 😉

În schimb, mi-a plăcut la maximum un duş care imita furtuna tropicală ori ploaia amestecată cu stropii valurilor de la malul oceanului, oricare ar fi fost el. Îmi tot venea să încerc senzaţiile mişto oferite de vârtejurile de apă şi să le fac în ciudă celor care voiau să le simtă şi ei. Dar nu puteau de subsemnatul. 😀

Nu m-am răbdat şi am testat şi sala de forţă amenajată în hotel. Bine pusă la punct, cu aparate moderne – am stat cam o oră jumate înăuntru.

Concluzii

E interesant să descoperi locuri de care nu ştiai nimic, dar care îţi oferă condiţii nemaipomenite. E super să petreci câteva zile de relaxare în condiţii la care doar ai visat!

E altfel să stai doar într-un complex, dar să nu te plictiseşti nici măcar o secundă. Sincer, câteodată chiar simţi nevoia să te „injectezi” cu o astfel de doză de relaxare şi să-ţi încarci astfel bateriile. A fost primul concediu în care chiar asta am făcut: ne-am relaxat. 

Că doar pentru asta e concediul, nu?

P.S. În următoarele postări: despre o plimbare cu trenuleţul, ca în copilărie, despre întâlnirea cu… măgarul şi briza de pe Balaton. A, şi despre alungarea unor vrăjitoare. 😉

Sacrificii? Nu! Bătaie de joc printre gropi, case dărâmate şi tranşee

Sunt conservator în privinţa multor lucruri, dar când vine vorba de condiţiile de trai sunt un susţinător devotat al progresului. Şi al civilizaţiei, evident. Apreciez faptul că în Oradea au fost modernizate zonele centrale, au fost amenajate parcări de domiciliu, au fost sistematizate zone întregi şi au fost reabilitate superbele clădiri istorice din zona centrală.

Localnicii au acces mai rapid la serviciile administraţiei locale, ai căror funcţionari nu mai au atitudinea de vătaf din trecut. Apar noi investiţii în oraş, zona creşte economic – sunt multe lucruri care îmi plac.

Dar dincolo de aceste realizări – incontestabile, de altfel – nu pot să mă fac că nu văd bătaia de joc la care sunt supuşi zilnic şoferii din oraş şi trecătorii care au drum prin zonele unde se fac tot soiul de lucrări. Şi aici mă refer la cei care fac aceste lucrări.

Să vorbim la concret.

Pe strada Tudor Vladimirescu se lucrează de câteva săptămâni la introducerea unor conducte pentru sistemul de termoficare al oraşului. Nu discut calitatea şi necesitatea lucrărilor – nu sunt specialist, nu mă pricep. Dar mă enervează la culme şanţurile săpate de-a latul drumului şi acoperite în batjocură cu balastru.

Au apărut denivelările, iar diferenţa faţă de nivelul asfaltului e uneori de două laturi de palmă. Aşa că maşinile care trec peste ele riscă să-şi distrugă baia de ulei sau să-şi rupă vreo roată. Evident că niciun şofer nu-i atât de tembel încât să abordeze şanţurile respective cu mai mult de 5-10 km/h, dar nici asta nu-i garantează securitatea.

Între timp, muncitorii îşi văd de treabă – bine fac, fără să-i intereseze nervii şoferilor – au ei propriii lor nervi. Iar beneficiarii lucrărilor, care – bănuiesc – sunt cei din primărie, nu am auzit să-i oblige pe constructori să amenajeze nişte treceri de bun simţ pentru maşini.

Astfel de bătăi de joc la adresa şoferilor se întâlnesc şi în alte zone. La început de săptămână am crezut că se surpă sub  maşină grohotişul din şanţul săpat aproape de Palatul de Justiţie – atât de prost era aruncat. M-am bucurat că am trecut încetişor fără a-mi atinge pragurile ori baia de ulei.

Iar de semnalizare… ce glumă imbecilă! 🙁 Noaptea ai toate şansele să nu observi lucrările. La alţii sunt luminate şi indicate prin semnalizatoare luminoase. La noi…

Asta arată cât de puţin suntem respectaţi ca simpli cetăţeni. Înţeleg că mai trebuie să facem şi sacrificii, dar călătorind în străinătate mi-am dat seama că ăsta e un slogan pe care l-am înfiat prea repede şi căruia îi acordăm o însemnătate prea mare.

Cum e la alţii?

În Viena – dau exemplu ăsta pentru că am avut parte de el – o banală săpătură într-un cartier a fost super-semnalizată şi pur şi simplu baricadată cu nişte scânduri în aşa fel încât să nu se producă – ferească Dumnezeu! – vreun accident. Nici măcar vreun drojdier n-avea cum să-şi răstoarne fizicul în zona de lucrări.

Iar peste şanţul săpat în şosea au fost aşezate scânduri, pe marginea cărora a fost turnat nişte asfalt care făcea legătura cu cel vechi. Ca să nu se clatine prea tare maşinile. Şi chiar nu s-a simţitvreun tremurat când treceai prin zonă.

E vorba de respect, domnilor! De un principiu normal al oricărei societăţi civilizate.

Nu doar şoferii sunt desconsideraţi. Şi pietonii fac sacrificii 🙁

Din nou să discutăm la concret. Pe Strada Oneştilor, aproape de Kaufland-ul din Ioşia, a început dărâmarea unor case expropriate. În loc să scriu cum se fac lucrările – nesemnalizate şi nici măcar separate cu o banală bandă de plastic de zona prin care trec pietonii şi maşinile, mai bine vă arăt două fotografii făcute în seara asta în zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă vă uitaţi la a doua fotografie, vedeţi ceva care atârnă şi care poate să cadă oricând. Un tată cu copilul lui au accelerat când au trecut pe sub chestia aceea. Întreb şi eu: dacă îi cade cuiva în cap şi îl nenoroceşte, cine răspunde?

Sau nu ne interesează? Plecăm capul şi acceptăm astfel de pericole pe motiv că e nevoie de sacrificii ca să ne fie bine.

Sincer, nu e nevoie de astfel de sacrificii. Sînt inutile. E nevoie de bun simţ, de respect, de aplicarea unor norme de lucru civilizate. Principii care pot fi impuse chiar prin forţa legii, asta însemnând aplicarea unor amenzi babane. Care chiar sunt prevăzute în legislaţie, dar extrem de rar puse în practică.

Probabil tot pe principiul „las’ că e bine şi aşa. S-o termina lucrarea şi lumea va uita. Câinii latră, caravana trece.”

Numai că din cauza acestui „principiu” au murit oameni în alte locuri. Şi ce dacă? Oricum nu am învăţat nimic. „Nouă nu ni se poate întâmpla!”

Dar dacă…

Recunosc. Şi eu am fost un laş, care s-a limitat să înjure în barbă de câte ori a dat într-un şanţ abandonat în mijlocul şoselei, nesemnalizat şi acoperit în batjocură cu nişte pietriş. Am ocolit bucăţi de tencuială căzute pe caldarâm, printre oameni, şi nu am zis nimic. Am mers mult timp pe ideea că e nevoie de sacrificii pentru a trăi mai bine.

Dar măcar să ne spunem nemulţumirile cu voce tare.

Facebook, comentariile şi nimicurile de dincolo de tastatură

Când, la ceas de seară, o vecină aduce vestea că a lu’ Cutare de pe uliţa dinspre şcoală a murit, oamenii din sat se închină, îşi fac cruce şi spun un „Doamne, iartă-l!

Când se pun în faţa televizorului şi aud că bolile, accidentele ori cine ştie ce alte întâmplări au trimis în amintire persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, oamenii din sat clatină din cap şi, inspirând adânc, cer bunului Dumnezeu îngăduinţă pentru cel plecat.

– Le-o avut iel p’ale lui, da’ n-o fost om rău. Amu’, tăţi greşim. Ce ţî viaţa asta… Doamne, dă-i hodină!

Despre morţi numai de bine, nu? Plecarea unui om pe care l-am cunoscut cât de cât e momentul în care alungăm întâmplările şi lucrurile mai puţin bune pe care le ştim despre el şi le căutăm prin memorie pe cele faine. Sau pur şi simplu zicem un „Doamne, iartă-l!” şi ne vedem de treabă. Că doar viaţa noastră şi a celorlalţi merge înainte.

Aşa fac oamenii normali care, cică, reprezintă majoritatea.

Numai că atunci când unii se aşează în faţa tastaturii, se schimbă complet, iar numărul idioţilor se multiplică nebănuit şi exagerat. Atunci gunoiul uman capătă formă şi se revarsă, prin comentarii mai ales, pe reţele de socializare ori pe saituri şi bloguri.

Ascunşi după nick-name-uri croite după o logică ce scapă multora ori afişându-şi cu o mândrie vecină cu prostia numele real, penibilii ăştia aruncă cu jeg în toată lumea. Evident, în cei care au alte idei, care nu se aliniază standardelor imunde pe care ei le promovează.

Aşa iau naştere situaţii mizerabile de-a dreptul, de genul celor care au apărut în aceste zile pe Facebok. Nu dau link, nu merită să promovăm formulările handicapate – cum să le zic altfel? Recent, fel de fel de utilizatori – masculi şi femele, deopotrivă – se bucurau de moartea unor doamne, pe motiv că acestea au fost membre ale unui partid.

Cât de hidos poţi fi la suflet încât să anunţi pe internet că te bucuri că „a crăpat X sau Y” ori că „aşa să păţească toţi …-iştii”? Cât de grav avariat moral poţi fi să te cerţi cu cei care te roagă să încetezi cu porcăriile ejectate din micimea şi întunecimea minţii tale? Să nu vrei să renunţi şi să nu încetezi să acuzi, să sfidezi, să bălăcăreşti. Nu-l cunoşti pe cea pe care o desfiinţezi la foc automat, dar tu eşti judecător suprem şi dai verdicte formulate imoral şi dezgustător.

Afectat de ce a citit în ultimele zile, colegul Claudiu Mihuţ îmi zicea că s-a gândit să-şi închidă Facebok-ul.

Nu asta e soluţia!

De ce să te retragi din faţa cotropitorilor cu minte îngustă şi să laşi să transforme tot într-o mocirlă? Nu! Să plece ei! E simplu: conturilor nimicurilor să fie raportate de cât mai multe persoane. Băieţii lui Zuckerberg vor trece astfel la suspendarea lor şi apoi le vor şterge.

Nu te retragi din faţa unor neanderthalieni ai comentariilor online. Încerci să le explici, să-i „tratezi” cu cuvinte blânde. Nu înţeleg, treci la next level: nu le răspunzi cu aceeaşi monedă, ci îi scoţi din reţea.

Exact cum atunci când te doare o măsea, nu o loveşti cu ciocanul, ci o tratezi, iar ca soluţie finală o scoţi. Altfel rişti să îţi afecteze organismul.

Nu am nimic cu cei care CRITICĂ, dacă o fac cu bun simţ şi cu argumente.

Dar ştiu că libertatea de exprimare se opreşte acolo unde începe jignirea, mârlănia, calomnia. Nu cer judecarea şi împuşcarea celor care fac astfel de lucru. Dar nici nu vreau să am de-a face cu ei.

Să-şi facă propria reţea de socializare în care să se porcăiască reciproc. Doar că, fac pariu că nu le-ar plăcea. Asta pentru că între ele nimicurile astea se înţeleg şi nu se atacă. Se hrănesc în schimb din oprobriul celorlalţi şi trăiesc pentru a-i ataca nejustificat.

 

 

O zi bună, ca oricare alta

Cei mai „bătrâni” 😉 dintre cititorii mei  – generaţiile ’75-’80 – îşi aduc aminte de „O zi minunată”, filmul cu George Clooney şi Michelle Pfeiffer, ăla de începe naşpa, continuă dezastruos şi se termină hollywoodian, cu happy-end.

No, cam aşa, a fost miercurea asta pentru subsemnatul. Acum nu chiar dezastruoasă, că nu a fost cazul. De fapt, nici o zi naşpa nu a fost, că nu-s prăpăstios să fac din ţanţar armăsar. 😉

Pe scurt, a fost o zi tipică pentru orădeanul mediu, care merge la sală 😀 şi la job şi nimereşte în tot felul de situaţii – nu dificile precum vreo criză a ostaticilor, dar suficiente să-l enerveze pe moment. Noroc că orădeanul în cauză – adică moa, beiuşean la origini şi girişean de weekend şi de concediu 🙂 – a mai învăţat să treacă iute peste întâmplările care altădată l-ar fi enervat.

După această lungă introducere despre întâmplările dintr-o zi, să trecem la expunerea situaţiei.

Dimineaţă. Lumină deja afară. Ceasul de lângă televizor indică ora 4 şi ceva. Sînt nelămurit. Pfuu, da’ grăbit a mai fost soarele azi! 🙂 Reglez opticul şi realizez cam de unde vine problema. Cifrele de pe ecranul luminos clipeau întruna, semn că oamenii răi, bau-baul sau ceva probleme tehnice au oprit noaptea curentul electric.

Verific din a doua sursă – telefonul de pe noptieră – şi realizez că e aproape ora 6. Aşa da! Ştiu că e devreme, dar nu atât de devreme precum încerca să mă convingă ceasul de lângă televizor.

Sar repede în adidaşi, iau mănuşile şi apa – plată, de data asta – şi tunde-o afară.

Pe drum spre sală – ştiu, sînt un Rambo în devenire 😉  – realizez că nivelul motorinei din rezervor bate înfricoşător în roşu, motiv pentru care fac o haltă la Mol, îi iau micul dejun Mercedesului şi întârzii cinci minute. Noroc că antrenorul nu se supără că l-am ţinut în cele 16 grade de afară. 🙂 La ce căldură e în timpul zilei…

După ce îmi fac circuitul matinal de greutăţi, pufăituri, priviri furioase în oglindă, mini-icnituri şi maxi-încordări, îmi storc tricoul şi mă grăbesc spre casă. Prefer intimitatea băii şi duşului personal, ştiţi ce zic? 🙂

Trei sferturi de oră mai târziu, ies din casă acompaniat de urletul unui pickhammer.

Nu e din bloc. Am urechea formată în anii de stat la imobil cu mai multe etaje şi, totuşi, nu mă prind cam de unde e. Poate fi din orice bloc – românul s-a născut constructor şi specialist în amenajări interioare, de aia modifică instant orice locuinţă în care se mută, chiar dacă nu e nevoie de aşa ceva.

Ajung în curtea blocului şi mă îndrept spre vehiculul personal, parcat mai la umbră în curtea blocului. Realizez acum unde stau constructorii şi restauratorii: la vreo 3 blocuri mai încolo. Iar asta mă pune într-o semi-încurcătură: cum pana corbului se aude un pickhammer de la o asemenea distanţă tocmai în blocul personal?

Renunţ la căutarea unui răspuns, pentru că, fiind în întârziere, accelerez spre birou.

Parchez departe de zona centrală. Nu de alta, dar, deşi o perioadă mi-am făcut abonament de parcare, dădeam ture bune până găseam un loc. Iar cu lucrările din centru, şansele de a parca decent s-au redus şi mai mult. Aşa că nu mai dau 70 de lei pentru abonament, ci prefer să merg prin căldură ori ploaie timp de 10 minute. Alegerea mea.

Trec pe repede înainte peste figurile de care mai am parte din când în când –  cuiva i-am spus de curând că nasul i s-a ridicat prea mult (dar n-a înţeles nimic), iar din discuţiile cu altcineva m-am retras, sătul de aerele de superioritate afişate. Nu dau nume şi nici domeniul din care provin, nu mă interesează să urechez public pe nimeni.

Ajung pe la 6 fără un sfert – seara, evident 🙂 – la maşină…

…şi constat, enervat, că n-am respectat una dintre condiţiile esenţiale ale ieşirii din parcare: să las spaţiu în faţă, în caz că mă blochează cineva din spate. N-am crezut că o s-o păţesc, dar nici conformaţia zonei în care îmi las maşina nu-mi permite să las spaţii, nici măcar din cele mici.

Un nenea cu numere de vecini de la sud de Dunăre şi-a pus maşina în stil de neam prost, fix la 20 de centimetri de bara din spate a automobilului meu. 🙁 Mă învârt pe lângă el, încerc să mă lămuresc dacă şi-a lăsat totuşi numărul de telefon pe bord. De unde să-i cer atâta minte?

M-am gândit să sun la Poliţia Locală, să-i fac cadou nesimţitului o plimbare pe jos sau cu taximetrul până la baza Voinţa, unde ajung maşinile ridicate de prin oraş. Am renunţat după câteva măsurători ochiometrice ale trotuarului din faţă. L-am escaladat fără să-mi zgârâi vreo porţiune din maşină.

Au rămas doar gândurile „de bine” pentru tentativa de şofer care m-a blocat.

În curtea blocului n-am mai auzit pickhammerul.

În schimb, am auzit sunetul ascuţit al unei bormaşini fix când am intrat în casa scărilor. 🙁 Nişte nenea fixau ceva pe faţa blocului. Şi, evident, găureau peretele. Că aşa sîntem noi, românii: constructori şi specialişti în amenajări interioare. 🙂

E adevărat, ăştia din zona mea o făceau în perioada aceea din zi când legea le-o permite. Nu că asta m-a încălzit cu ceva.

Ziua s-a terminat, aşa cum se întâmplă în unele filme, cu happy-end. 😀 Mi-am luat doamna, de fapt ea pe mine 😉  şi ne-am făcut cumpărăturile în oraş. Am cinat şi ne-am întors apoi, liniştiţi acasă.

Unde nu mai răsuna niciun pickhammer sau bormaşină. Doar un greier bezmetic îşi cânta romanţa prin iarbă, lângă roata unei maşini lăsate pe spaţiul verde.

Aşa că… noapte bună! Mâine urmează altă zi obişnuită. În care multe se pot întâmpla. Nu toate bune, dar nici toate rele. Sănătoşi să fim! 🙂

Despre Dumnezeu, fără cratimă

Din capul locului ţin să fac o precizare: aceasta nu este o postare cu caracter religios. E despre credinţă şi despre felul de a scrie în limba română – exact, despre ortografie.

E despre credinţă pentru că mă refer la Dumnezeu şi mă adresez mai ales celor cred în El. Dar şi celorlalţi, în măsura în care a vorbi sau a scrie despre Cel de Sus reprezintă pentru ei un subiect care să le atragă atenţia.

E despre ortografie pentru că am o rugăminte referitoare la cum se scrie numele Creatorului:

– Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai scrieţi D-zeu! Vă rog, vă implor…

Ce e atât de greu să îi scrii Divinităţii tot numele?

În cazul credincioşilor, mi se pare un fel de blasfemie să nu redactezi corect şi complet D-u-m-n-e-z-e-u. Cu atât mai mult cu cât îl invocăm mereu şi îi cerem binefaceri cu tonele. Iar noi suntem incapabili de multe ori şi să-i scriem numele aşa cum trebuie.

Hai, pe bune, că e simplu! Divinitatea nu e originară din Brazilia, să aibă 15 prenume şi 4 nume de familie. Nu e nici din China, India sau Rusia să fie obligatoriu ca numele să-i fie scris cu tot soiul de litere imposibil de reprodus fără şablon. Are un nume simplu, pe care mulţi tindem să îl simplificăm până la iniţială.

Într-o bună zi îl vom scrie doar D.

În plus, să scoţi grupuri de consoane şi vocale de dragul vitezei de scriere nu te ajută prea mult – în acest fel câştigi maximum 1 secundă şi nişte zecimi.

E adevărat, am ajuns să prescurtăm şi denumirea părinţilor. Dar dacă, vorba cântecului, „mă-ta (sau tac-tu) are cratimă”, în cazul lui Dumnezeu semnul ăsta grafic nu cred că are ce căuta.

Poate părea minoră şi oarecum ciudată chestia despre care scriu. Mai ales în epoca messengerului, când stâlcirea cuvintelor e lege. Dar sînt convins că e un semn de respect, recunoştinţă şi credinţă ca numele lui Dumnezeu să fie scris corect şi complet. Plus că în limba română se citeşte cum se scrie. Nu cred că e vreunul care să salute cu „D-zeu te-mbucure!”

Eventual bagă un tradiţional „Dumnezo ţ-ajute!” 🙂 Care se acceptă.

Precizare de bun simţ

E singura prescurtare cu cratimă care nu mi se pare deloc ok. Nu-s extremist: le accept pe celelalte de genul „b-dul” sau „P-ţa” (ultima cam duce spre vulgaritate, dacă nu vă supăraţi pe neuronul meu 😉 ). Astfel de decupări ortografice sunt utilizate mai ales în ziare sau pe burtierele de la TV, pe motiv de lipsă de spaţiu.

Dar, pe principiul enunţat câteva rânduri mai sus, nu văd ce ar opri autorii din online – de exemplu – să scrie bulevardul sau piaţa.

Aşa cum mi se pare normal să nu îl apelezi pe un domn cu „Ce faci, C-tin?”, când doamna mama lui i-a pus în buletin un clasic „Constantin„. Mai bine îi zici simplu „Ticu„. 🙂

E tot o prescurtare, e drept, dar n-are cratima aia care îl transformă în cuvânt defect.

Un fleac: m-au atacat nişte hackeri!

La începuturile internetului, când, băiet fiind, începeam să cutreier www-ul, auzeam pentru prima dată de hackeri. Mi se păreau un fel de piraţi ai netului, ceva haiduci digitali care luau de la cei puternici, cu bani şi influenţă, ca să le dea şi utilizatorilor obişnuiţi informaţie şi măcar senzaţia că nimeni nu-i de neînvins.

La ideea asta au mai contribuit şi filmele americane în care hackerii erau mai mereu „good guys” şi ajutau personajul pozitiv în misiunea lui de a salva ţara, continentul, planeta, universul.

Au trecut câţiva ani de atunci – vreo 20 😉 – şi părerea asta mi s-a mai schimbat în timp.

Dar, chiar dacă am început să înţeleg „the dark side” a hackingului, mi-am mai păstrat o bucăţică din imaginea romantică a „robin huzilor” digitali. Până la urmă, mi-am zis, tre’ să fie cineva care să ţină piept ocultei mondiale, serviciilor secrete ori guvernelor care vor să controleze totul şi să ascundă ce nu vor să se ştie; dar şi să dezvăluie sclavilor de pe plantaţia online că pot alege între pilula roşie şi cea albastră. (Asta e influenţa fraţilor Wachowski, dacă nu v-aţi prins! 😉 Matrix, tată!)

De aseară şi bruma asta de simpatie s-a dus.

Pentru că – deşi nu am corporaţie internaţională, nu lucrez cu guvernul şi nici nu ascund teribile secrete mondiale – am devenit ţinta unor băieţi d’ăştia care vor să demonstreze cât de periculoşi şi teribili sînt ei.

Pe la 10 seara blogul subsemnatului a clacat în faţa atacului declanşat de doi tipi care mi-au înnegrit ecranul (dar şi privirea). Cu nume imposibil de reţinut (fie-le pierdută memoria!), mi-au transmis şi o melodie, însoţită de un mesaj prin care eram informat, într-o engleză aproximativă, că ei nu dau niciun c…t pe blogul meu.

Cu alte cuvinte îşi cam băgau picioarele – metaforic şi digital vorbind – în munca mea de 10 ani. Vreo 1200 de postări – gândite, nu copiate.

Cum era şi valul de atacuri online declanşat marţi prin Europa, m-am gândit că oi fi picat la mijloc în războiul altora. Dar cine ce să aibă cu un blog ca al meu? Uriaş pentru mine, e drept, dar mic în viziunea altora.

Evident că l-am sunat pe herr Gas. E amicul meu expert în chestii de net, pe al cărui server îmi este găzduit, din prietenie, blogul. Chiar dacă era la un chef – La mulţi ani, Claudiu! 😀 – binşeanul meu a trecut la acţiune, aşa că dimineaţă adilabos.ro era resuscitat complet. Nu de alta, dar back-up-ul chiar este făcut constant. 😉

Mulţumiri, Gas! Profi, ca de obicei! 😉

Adevărul e că am simţit un gol în stomac când mi-am văzut blogul sucombat.

Am mai simţit asta acum vreo 2 ani, când mi-a făcut o figură asemănătoare. Însă, de data asta nişte chestii de securitate puse de Gas vor face blogul muuuuult mai greu de atins de către hackeri.

Am, totuşi, atâtea gânduri lansate în online în deceniul de când există blogul!

Nu va fi ca un server NASA, dar sigur le va da multe bătăi de cap „spărgătorilor„. Pe care îi sfătuiesc să mă ocolească. Nu că oi fi eu vreun periculos, ci pentru că nu mai au defel simpatia mea.

Dacă le-o păsa de aşa ceva.

Caut anvelopă! Să nu fie scumpă, dar să fie bună

De la început, o precizare: acest articol nu e publicitar. E pur şi simplu o sinteză a căutărilor mele în ceea ce priveşte anvelopele de vară pentru autoturismul personal. Nu fac reclamă nimănui, încerc doar să îi ajut pe alţii. Dacă pot şi dacă alţii consideră interesante opiniile mele.

Bun, ştiu că în momentul ăsta caut imposibilul. 🙂 Ieftin şi bun e un basm în majoritatea cazurilor. Sau, cum spune ăl venit din satul lui la zoo când dă cu ochii de girafă: „aşa ceva nu se există!” Şi, totuşi, insist să găsesc o anvelopă bună şi NU scumpă.

E adevărat, m-am trezit şi eu la început de vară să fac ceea ce ar fi trebuit făcut încă din ianuarie sau februarie. 🙁 Sau chiar din toamna anului trecut. Sînt convins că dacă începeam căutările atunci, găseam mai repede şi mai ieftin ceea ce acum îmi va scoate mai mulţi bani din buzunare.

Îmi torn cenuşă în cap – dacă asta ajută la ceva – şi trec mai departe la căutările mele.

Am „scanat” netul în sus şi în jos, am ajuns pe tot felul de site-uri care vând anvelope. N-o să detaliez, ci vă ofer doar concluzia: cel mai ieftin şi mai ofertant ca număr şi ca producători este emag.ro. Iar asta nu e reclamă, e pur şi simplu o constatare.

La ceea ce mă interesează pe mine – dimensiuni 225/45 R17 – am găsit nu mai puţin de 1412 oferte. Asta între 200 şi 500 de lei, dar pentru că vă scriam mai sus că nu vreau produse scumpe, nu caut anvelope peste 300 de lei.

Din acest motiv, nu mă încadrez la cauciucurile marilor producători – gen Pirelli, Michelin, GoodYear sau Continental. Totuşi, am reuşit să dau peste o ofertă superbună de la Bridgestone.

Din punctul de vedere calitate-preţ, e oferta cea mai bună. Plus că e un producător care joacă în liga celor mari. Doar că e stoc limitat şi, fără să mi se dea vreo explicaţie, 🙁 mi s-a anulat comanda. Am revenit cu o cerere şi de data asta îmi arată că e comandă plasată. Sper ca până luni să nu o anuleze şi pe asta.

Necunoscând multe despre alţi producători, m-am apucat să citesc site-uri, forumuri şi pagini de specialist. Vă recomand testele de pe anveloshop.ro sau de pe tyretest.com şi, neapărat, forumurile. Aşa am aflat că dacă nu vrei să bagi mulţi bani într-un cauciuc, dar care să fie decent ca şi calitate, te poţi orienta spre cehii de la Barum (parteneri Continental), spre coreenii de la Kumho ori spre americanii de la Kelly, care lucrează cu GoodYear.

Despre ai noştri europeni am citit numai lucruri bune, aşa că îmi suna bine modelul Bravuris 3HM, care costă până în 300 de lei şi are recenzii bune pe tyretest.

Deocamdată, aştept încă o zi-două, să văd dacă îmi este acceptată comanda pentru Bridgestone. Dacă nu, tare sunt tentat să mă îndrept spre Barum.

Dar sunt deschis şi la sfaturi, opinii, idei. Ce ziceţi? 🙂

„Voinţa” fără tenis, cucerită de iarbă

Recunosc: îmi place să joc tenis. Nu îl practic de prea mult timp, dar am două rachete – din care folosesc constant una, pe care am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut designul şi pentru că… preţ 😉 – şi am învăţat să servesc în aşa fel încât mingea să treacă peste fileu.

Paranteză. În anii ’90 mă şi uitam la meciurile transmise de TVR şi, privind în urmă, mă minunez câtă răbdare aveam să stau minimum două ore în faţa televizorului alb-negru ca să mă uit la Sampras, Agassi, Lendl sau Becker. Cred că-mi plăcea de atunci sportul fost alb, actual multicolor. 🙂

În scurtul timp de când am început să joc tenis am schimbat câteva serve cu prietenii şi partenerii mei de fileu şi pe baza Voinţa din Oradea. Da, aia de care se ocupa Mircea Drăgoi – nea Mircea, pentru cei care îl cunoşteau şi-l simpatizau. Aceea care se afla într-o zonă centrală a oraşului, uşor de găsit şi uşor de ajuns acolo.

Nu era o bază ultramodernă – nea Mircea făcea ce putea, aduna bani de unde reuşea – dar se putea juca decent un meci de tenis. Şi era o atmosferă chiar ok.

Ba chiar pe bază s-au desfăşurat şi turnee importante pentru oraş – reporterii sportivi, oameni cu experienţă, îşi amintesc cu siguranţă.

Dar pe baza Voinţa nu se mai joacă acum tenis

Nu intru în detalii pentru că nu am toate datele ca să judec situaţia într-un fel sau altul. Şi mă feresc să o fac dacă nu am toate amănuntele.

Dar cert e că tenisul a plecat de pe „Voinţa„. Iar în urma lui, zgura, părăsită şi lipsită de alergarea jucătorilor ori de forţa cu care era lovită de mingile „bubuite” din rachete, a fost cucerită de iarbă. Care creşte pe acolo pe unde zburdau campioni ori unde puştii visau să ajungă în turnee de Mare Şlem.

Şi arată ca în fotografiile de mai jos. Cam ciudat, nu?

Această prezentare necesită JavaScript.

E păcat când un spaţiu destinat mişcării dispare. Te doare când vezi cucerite de vegetaţie terenurile pe care generaţii întregi au învăţat să ţină racheta în mână. E adevărat, au apărut alte locuri pentru sport în Oradea, mult mai bine dotate – fapt care e nemaipomenit.

Nu acuz, nu dau verdicte – repet, nu am toate detaliile necesare. Dar parcă m-ar fi bucurat ca „Voinţa„, în loc să moară încet, s-ar fi modernizat şi ar fi devenit o bază cu adevărat importantă în tenisul naţional, nu doar în cel orădean.

Kendama brothers. Şi nepotul

– Kendama asta… e o nebunie. Toată lumea vorbeşte despre ea. Mămicile la grădi, copiii, toată lumea „kendama în sus, kendama în jos”. Dacă îi întrebi pe ăia mici ce vor, zic toţi „kendama”! 🙂

Sonia, mamă de puştoaică de grădi, e mirată de amploarea pe care a luat-o ciudata jucărie de origine asiatică în mini-generaţia actuală. Îmi zice toate astea la telefon, după ce a văzut pe Facebook că virusul m-a contaminat şi pe mine.

Adică văzuse fotografia de mai jos şi, după ce a dat like şi am vorbit la telefon despre nişte chestii tehnico-legale, mi-a explicat că deja ştie care e treaba cu jucăria cu fir, bilă şi tot felul de lăcaşuri.

Foto: Daci
Foto: Daci

Recunosc că până să-mi spună Vlad – nepotul meu youtuber şi vlogger 😉 – habar n-aveam ce e aia kendama. Îmi recunosc ignoranţa. Iar dacă aş fi auzit întâmplător termenul, l-aş fi căutat în vreun meniu de restaurant asiatic.

Dar acum ştiu.

Şi nu doar atât, ci chiar am învăţat câteva mişcări. Nu-s de alea complicate, ci simple, pentru entry-level-ul meu. 😉 Adevărul e că te prinde şi aş fi în stare să stau zeci de minute cu ochii pe bila colorată, încercând să fac diverse tricks-uri. 😀

Sigur, Vlad e cel mai bun din familie. Vreau să spun dintre cei trei bărbaţi ai familiei, pentru că doamnele noastre nu-s amatoare de jonglerii cu kendama. Ele preferă doar să se distreze pe seama neîndemânării mele şi a lui fratelo. 😀

Şi tot de la artistul „kendamic” al nostru am şi prima mea jucărie asiatică. E ca nouă şi am luat-o la preţ redus. Pentru că Adi şi pentru că banii jos! 😀 L-am rugat pe Vlad să-mi facă un foto-shooting al obiectului şi a fost nevoie să se caţere pe terasa casei ca să îl aşeze într-un mişto cadru rustico-beiuşean.

Foto: Vlad Laboş
Foto: Vlad Laboş

Nu intenţionez să ajung un campion la kendama, de genul celui care făcea tot felul de ghiduşii în platou la ProTV, la I Like IT. Dar îmi place să mai exersez în camera mare, când nu mă vede Neia mea. I-aş explica faptul că oglinda, vitrina şi televizorul nu sînt în pericol, dar nu-s convins că mă va crede.

În concluzie, vă recomand kendama dacă nu ştiţi ce cadou să faceţi unui copil. Sau chiar unui copil mare, ca subsemnatul. 😉

 

Prieteni

Îi privesc cu drag.

Sînt o gaşcă de prieteni de la bloc. Trei băieţi şi o fată. Au cel mult 12-13 ani. Şi-au dat întâlnire în faţa blocului şi, după tradiţionalul schimb de saluturi, se urcă pe o bucată de beton. E soare afară, plăcut. E vreme de stat la taclale.

Se împing şi râd. Îi aud din maşina parcată la câţiva metri depărtare.

Unul are o minge în mâini şi le explică nişte lucruri. Nu sînt convins că vorbeşte despre altceva decât despre fotbal. Ceilalţi trei scot telefoanele şi trec în poziţia ghiocel. Au ochii înfipţi în ecranele mobilelor şi nu par să asculte ce le spune puştiul cu minge, singurul neconectat la tehnologie.

Mă înşel. Puştoaica lasă telefonul la o parte şi îi spune ceva. Râd toţi patru. Îşi arată apoi ceva imagini pe celularele inteligente. Schimbă opinii – sau asta înţeleg eu din gesturile lor. 🙂

Cel cu mingea continuă să le povestească nişte lucruri. Sînt convins că ar merge să bată mingea pe un teren dintre blocuri, varianta modernă a maidanului de altădată. Doar că telefoanele prietenilor sînt mai tari decât cheful lui de a fugări un balon.

E cald afară şi e vreme de stat cu prietenii la o vorbă în faţa blocului.

Am plecat după vreo 10 minute, când mi-am recuperat jumătatea ieşită la un magazin. I-am lăsat acolo pe cei patru prieteni. Iar gândul m-a purtat spre vremea copilăriei, când gaşca de copii fugărea o minge pe strada plină de praf.

Cu ochii minţii i-am privit cu drag pe puştii din trecut şi le-am zâmbit. Sînt convins că nu m-au văzut. Asta deşi mi-ar place să cred că, preţ de o secundă, unul dintre ei s-a oprit, a privit în jur şi s-a întrebat, total nefilozofic: „Oare cum e să fii om mare?” 😉

Vouă nu vi-e dor, câteodată, de copilărie?