Laura Bretan şi muzica bună „asediază” Cetatea din Oradea

UPDATE: Organizatorii evenimentului City Opera 2017 anunță o campanie de reduceri pentru biletele de la concertul din 5 mai 2017, din Cetatea Oradea. Cei care cumpară bilete în perioada 14-17 aprilie vor primi o reducere de 10%, indiferent de categoria locului ales. Reducerea este valabilă doar în cazul biletelor cumpărate online de pe site-ul eventim.ro.
Biletele la concertul City Opera 2017 pot fi cumpărate din această săptămână și de la casa de bilete a Filarmonicii din Oradea, de luni până vineri, între orele 11 și 17.


Nu neg că sînt pasionat de muzică. Adică, să ne înţelegem: nu cânt – sînt un afon total, lipsit complet de corzi vocale capabile să scoată sunete plăcute auzului. Dar ASCULT muzică. Pfaiii, da’ ştii cum o ascult? Ca un profesionist. 😀

În adolescenţă colecţionam casete audio. Dacă îmi plăcea vreo piesă, eu luam albumul. Eram convins că pe lângă melodia pe care o auzisem la radio ori la TV, voi mai descoperi şi altele faine pe album. De cele mai multe ori chestia asta mi s-a confirmat.

Ascultam orice. Puştan fiind, mă orientam mai mult spre dance. Dar era şi Michael Jackson, Depeche Mode, Bryan Adams ori Nirvana, Guns’n’Roses sau Offspring. Na, eram polivalent. 😉

Am crescut – normal 😀 – şi gusturile au cunoscut o schimbare

N-am uitat de bunţi-bunţi de altădată, dar am introdus în playlist şi alte genuri. Printre ele şi opera. Pe care am descoperit-o datorită discurilor de vinil ale lui Marius, un pasionat de operă, în apartamentul căruia eu şi fratelo am stat în chirie câţiva ani.

Nu sunt un connaiseur, un fin ascultător al acestui tip de muzică, dar sînt arii care mă fac să mă opresc din goana zilnică şi să mă liniştesc, ascultându-le. Nu voi da exemple, risc să mă fac de ruşine confundându-le autorii ori pocindu-le numele.

În schimb, vă spun pe cine aş asculta cu atenţie: pe Laura Bretan, puştoaica de a câştigat „Românii au talent” şi finalistă la „America’s got talent”. Am urmărit-o la show-ul de la ProTV: senzaţională voce, incredibilă parcă pentru vârsta ei. N-are cum să nu te impresioneze.

Iar dacă gândiţi la fel ca mine, să ştiţi că o puteţi vedea pe copila-minune a muzicii de operă chiar la Oradea. Şi asta pentru că Laura Bretan este invitata evenimentului City Opera, programat la început de mai în cetatea din oraş.

Detalii despre concert

Fosta mea colegă Florina Fofiu mi-a trimis nişte detalii despre concertul din fortăreaţa orădeană. Dacă şi sper că sînteţi interesaţi, iată-le:

– concertul va avea loc vineri, 5 mai 2017, ora 20:30, în curtea Cetăţii Oradea

– este vorba despre un concert de operă şi musical în aer liber

– vor concerta Laura Bretan, Diana Oros, Hector Lopez şi Geani Brad

– soliştii, alături de corul și Orchestra PROART sub bagheta dirijorului Ovidiu Niculaș, vor interpreta fragmente din operele lui Mozart, Verdi, Puccini, fragmente din musical-uri celebre, dar și muzica de film (apreciez asta 🙂 )

– biletele costă între 30 şi 120 de lei (în funcţie de locul ales) şi se vând prin reţeaua Eventim: online si la partenerii Germanos, Diverta, Orange, precum şi la casieria Filarmonicii din Oradea. Acum este în curs de semnare un parteneriat cu Teatrul „Regina Maria” pentru a vinde bilete şi la casieria teatrului

– sunt disponibile aproximativ 1500 de bilete

Mie-mi place ce ni se pregăteşte şi unde ni se pregăteşte. Ce ziceţi? Veniţi în Cetate?

 

Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.

Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.

Anul Nou la Viena, laolaltă cu toate națiile lumii

– Aho, aho, copii și…

Dacă stau bine să mă gândesc, puteam să cânt colinda asta de An Nou în buricul târgului vienez că tot nu mă înțelegea nimeni. Nu că nu ar mai fi fost români prin zonă. (Din contră, am auzit dulcea noastră limbă, în tot felul de tonuri și părți de vocabular cam peste tot în capitala austriacă.) Dar era o nebunie și o gălăgie de era greu să te înțelegi om cu persoană. Cel mai bine era să urli ori să gesticulezi. 🙂

Asta mai ales că Viena s-a transformat în Ajun de An Nou într-o zonă de război. Cam ca Oradea în urmă cu mai bine de un deceniu. N-am auzit asemenea trosnete de petarde, pocnitori și artificii de dinainte să fie Băse președinte. 🙂 Nu știu dacă sunt sau nu legale (înclin spre prima variantă), dar am văzut sute, poate mii de persoane cu obiecte de bubuit pe care le aruncau peste tot.

Plus, în zona centrală mirosea a praf de pușcă de parcă tocmai avea loc un asalt. Ciudat pentru un oraș altfel în topul civilizației.

Am dat o tură pe Kärntner Straße și pe Graben, plus zonele adiacente cam cu șase ore (austrian time) înaintea miezului nopții. Deja era agitație, bubuia muzica, iar vânzătorii de cârnați, castane și vin fiert intraseră de atunci pe profit.

Această prezentare necesită JavaScript.

În Viena, chiar în centru, au fost amenajate tot felul de zone de distracție, decorațiunile au fost superbe – totul era plin de lumină și culoare, iar muzica… Ei bine, putea asculta de la bunți-bunți până la arii clasice. Apropo de asta, la auzul unui vals mi-am luat doamna la dans în mijlocul străzii. Drept e că am mai întâlnit astfel de cupluri cuprinse de farmecul muzicii de pe malurile vieneze ale Dunării. A fost o senzație interesantă să dansăm printre lume. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-am plimbat prin toată zona comercială, ne-am uitat prin vitrine, ne-am strecurat prin oceanul de oameni și, evident, nu am ratat ocazia să bem un vin fiert.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am profitat că nu era, totuși, aglomerație atât de mare în zona catedralei Sfântul Ștefan și am intrat înăuntru. E o construcție impresionantă, dar mărturisesc că aș vrea să o văd și altfel decât ca turist. Adică să nu stau claie peste grămadă în fața unei porți din fier forjat, ci să intru până în față, unde are loc slujba. (Slujbă transmisă oricum pe un ecran uriaș în fața catedralei.) Așa m-aș simți eu bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am mâncat prăjituri buuuuneeeeee de la Oberlaa Konditorei și am făcut fotografii după fotografii și clipuri video peste clipuri video. (Promisiune: musai să-mi schimb telefonul cu unul mai capabil din punct de vedere al fotografiilor. Ori să-mi iau un DSLR, clar!)

Atmosfera în Viena a devenit incendiară…

…în preajma miezului nopții. Sau, cum îi zic ăia cu limba de lemn, la trecerea dintre ani. 🙂 Nu exagerez când spun că au fost peste 100 de mii de oameni pe Kärntner și pe Graben. Toate națiile pământului cred că și-au trimis delegații în Viena. Era o nebunie în care nu mai conta ce haine porți, ce freză de sărbătoare ți-ai tras ori ce șampanie… sau vodcă… sau bere… sau… bei. 🙂

La un moment dat se blocase orice posibilitate de a traversa zona unde se intersectau cele două străzi, așa că ne-am poziționat strategic 😉 lângă un ceas public și de acolo am urmărit jocul de lasere și lumini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asta pentru că, spre dezamăgirea mea, artificiile au fost lansate în zona Primăriei din Viena. Am prins totuși, câteva la întoarcere, lângă operă. Unde – blesteme!!! – bateria LG-ului meu a cedat și m-a lăsat în mână doar cu sticla de șampanie.

Ăsta să fie marele bai în 2017! 🙂 Distracția oricum a continuat până târziu în noapte.

– Aho, aho, copii și frați…

…Să aveți un an așa cum vi-l doriți! Fiecare știți exact ce dorințe v-ați pus în noaptea dintre ani (lemnu-i la putere 😀 ), așa că eu vă doresc ca, în măsura posibilităților, să vi se împlinească toate. Sau majoritatea. Sau cele cu adevărat importante. Și să fiți sănătoși, fericiți, cu credință! Vă asigură subsemnatul că orice lucru fain pe lumea asta e menit să se împlinească!

La mulți ani!

P.S. Partea video a postării o să vină mai târziu, când o editez și o pot urca pe blog fără frica epuizării creditului de pe cartela de net. Că Austria nu-i România, să aibă internet puternic, bun și la preț convenabil. 🙂

2016, între dorințele de deasupra Oceanului Indian și artificiile din Viena

Interesant a mai fost și 2016. E singurul cuvânt prin care pot cuprinde – fără să greșesc prin alte caracterizări – cât mai multe din anul ce se termină în câteva ore. Mai puțin de 24 în momentul în care scriu ultima postare din an.

A fost un an început la capăt de lume, la propriu, și terminat tot în străinătate, dar mai aproape de casă.

Pe 2016 l-am început în Maurițius, în avionul cu care veneam spre Europa dinspre Madagascar. Doamna îmi rămăsese pentru un timp pe Insula Pământului Roșu, iar până în Europa natală mai aveam de zburat o jumătate de zi. Așa că am băut din vinul primit de la stewardese și mi-am trecut în revistă planurile pentru anul ce tocmai începuse.

Mi-am spus dorințele în gând, deasupra Oceanului Indian. Erau multe, dar am avut timp de analiză. Evident, toate se refereau la sănătate, fericire, bani, liniște când ar fi fost cazul, bucurie și mult zgomot – tot când s-ar fi impus. 😉

Cu gândul la insula malagașă de unde tocmai plecasem, îmi doream ca jumătatea să mi se întoarcă repede. Nu a fost nici prea greu, nici prea uşor – a trebuit doar să am răbdare. Am avut, 🙂 în ciuda timpului care s-a târât ca unele specii leneşe de lemurieni malagaşi, nu altceva.

Restul dorințelor din 2016…

Unele s-au împlinit, pe altele le-am reportat pentru anul viitor. Aşadar:

– De sănătoși, sîntem cu toții din familie, ceea ce – „vorba” vederilor de altădată – vă doresc și vouă. 😉
Fericit sînt, pentru că ştiu că, deşi e plină de greutăţi şi unele piedici, viaţa e frumoasă. 🙂 Aşa-i ce fain am zis-o? 😉 Poate vi se pare filozofie, dar eu cred în asta.
Bani… Hmmm, nu-s milionar (încă), dar nu întotdeauna banii aduc fericirea. Aşadar, m-am descurcat şi am în plan să mă descurc şi mai bine. Am nişte idei în sensul ăsta pentru 2017.
Linişte a fost când a fost cazul, bucurie şi mult zgomot la fel. 🙂 Fără excese.

2016 a fost un an al provocărilor, al ideilor noi, al realizărilor, al unor frustări şi nemulţumiri profesionale. Dar a fost şi un an al călătoriilor.

Deși am stat majoritatea timpul în Oradea mea ori am plecat spre sat ori spre Beiușul natal, am și călătorit prin lume. Am fost în locuri despre care doar citisem, am aflat lucruri interesante, am călătorit prin mai multe ţări şi am adăugat zeci de mii de kilometri istoricului maşinii personale. (În paranteză, tre’ să spun că am fost şi într-o călătorie aproape de casă, prin Ţara Haţegului. E şi ea o ţară – se pune, nu?) Iar ca totul să se încheie tot departe de locurile natale, în noaptea de Anul Nou eu şi Neia mea vom admira focurile de artificii în centrul Vienei. 🙂

Şi o să fac un concert austriecilor de numa’-numa’. Le bag un solo de „Mulţi ani trăiască!”, pfaiii! Deşi, la câţi români trăiesc în Viena şi la câţi turişti vin din ţară, tare mi-e că putem face un cor. 😉

Cât despre 2017, vi-l doresc cum vi-l doriţi! Căutaţi doar oameni şi locuri faine, deschideţi bine ochii ca să nu vă ducă nimeni de nas, încercaţi să nu greşiţi, să ţineţi capul sus, ocoliţi-i pe idioţi şi faceţi numai bine tuturor! Pe cât posibil.

Să fiţi fericiţi şi în 2017! Maxim!

foto1: kirnan.com

foto2: Journalismfund.eu

Crăciunul eroilor din noi

Când eram mic voiam să devin un erou, să salvez lumea. 🙂

Mă rog, nu chiar toată lumea, dar măcar un cartier, un oraș ori măcar un animal blocat la înălțime, ceva de genul. Nu, nu voiam să fiu pompier, 🙂 ci pur și simplu erou. Nici nu-mi trebuia un costum. Era ok dacă aveam ceva superputeri, să intru și eu în rândul supermenilor.

Aveam eu ideea fixă că un erou d’ăsta trăia pe picior mare doar din folosința propriilor puteri. 😀

Între timp am crescut și am înțeles că eroii, așa cum mi-i închipuiam eu în copilărie, există numai pe la Hollywood. În lumea reală mai sînt și din cei care mișcă obiectele numai privindu-le ori transmit mesaje telepatice. Puțin, dar sînt.

Restul sînt oameni normali…

…cu problemele și calitățile lor, care tre’ să muncească dacă vor s-o ducă bine. Da, și să aibă noroc. Unii sunt calmi, alții vulcanici, unii lași, alții curajoși, unii retrași, alții incisivi și foarte sociabili.

În funcție de însușirile lor și de situațiile prin care Divinitatea îi trece, pot să iasă din anonimat ori să rămână niște iluștri necunoscuți. Primii, cei care ies din rând prin credința lor, prin inteligență, putere, curaj, corectitudine (și alte calități pozitive pe care le puteți enumera) sunt adevărații eroi. Cei de dincolo de filme și visele copilăriei.

Ei sunt cei care fac ca lumea să meargă,  să crească, să evolueze. Evident, cu voie de Sus. 🙂

Acum, că nu mai sînt copil și am ajuns la maturitate (vorba vine, așa îmi place să cred :) ), îmi doresc să fiu ca ei. Și asta vă urez tuturor: să fiți cei care ies din rând – care cred, care gândesc, care luptă pentru un ideal, care dau dovadă de curaj, de corectitudine.

Adică, să fiți eroi – nu vă feriți de cuvântul ăsta. Și nu doar în Ajun de Crăciun ori în ziua Nașterii Domnului. Ci, dacă se poate și vreți, în fiecare zi.

Crăciun fericit! 🙂

Luminile sărbătorilor s-au aprins în Oradea

Nu știu alții cum sînt – sincer, habar n-am, parcă nici nu mai știu să-i citesc pe oameni – dar pe mine m-au fascinat de mic luminile Crăciunului. Știți, beculețele în tot felul de forme și culori care licureau pe bradul montat întotdeauna în Ajunul Nașterii Domnului. 🙂 Cele la care noi, copiii, ne zgâiam, așteptând nerăbdători cadourile Moșului…

Da, da… Vorba unui amic: De ce nu mai anunță meteorologii zăpezile de altădată? 😉

Revin: subiectul postării sînt luminile de Crăciun. Cele pe care în seara asta le-am așteptat înfrigurat, la vreo 0 grade, pe balconul de la etajul trei al Palatului Vulturul Negru. (Apropo, mulțumiri colegilor de la RCS&RDS Oradea pentru accesul într-o zonă ce nu aparține televiziunii.)

Inițial, am vrut să transmit online pe Facebook aprinderea luminilor de sărbători din Piața Unirii. Am făcut niște teste la care bătrânul meu LG a dat rateuri și am renunțat după ce am observat cât de slabă e conexiunea și după ce niște friendși mi-au zis, decent, ceva despre calitatea imaginii.

Așa că am stat vreo juma’ de oră pe frigul întețit de vântul care se simțea mai tare la înălțimea la care mă aflam. Am dârdâit, dar am reușit să filmez numărătoarea inversă și aprinderea luminilor. Nu la calitatea pe care mi-am dorit-o, 🙁 semn că e necesar să iau în calcul achiziționarea a una bucată telefon dăștept.

Sincer, nu plec urechea la nimeni și nu reproduc altceva decât propria-mi opinie când spun că mie-mi place cum arată centrul Oradei mele, îmbrăcat așa, de sărbători. Sper că s-au bucurat de decorațiuni măcar cei care au venit în seara asta în centru. Au fost între 5 mii și 7 mii, citesc în presa locală.

Această prezentare necesită JavaScript.

Apreciez eforturile celor care au contribuit la felul în care arată Târgul de Crăciun din Oradea. Eu zic că au făcut un lucru fain.

Ceva tot am de cârcotit, însă

Și mă refer la felul în care s-a circulat dinspre Strada Independenței spre pod. Traficul pur și simplu s-a blocat din cauza mareei de oameni care se îndrepta spre Piața Unirii și care trecea într-un haos deplin pe trecerea de pietoni. Se bloca astfel orice tentativă de a înainta a șoferilor. Așa au apărut corurile de claxoane, o coadă imensă și nervii.

trafic-oradea1 trafic-oradea2

Și trebuie să spun că nu am văzut niciun agent care să dirijeze circulația. Oare chiar nu s-a gândit nimeni să trimită un echipaj, două în zonă? Băieții își făceau treaba și gata ambuteiajul. Iar la faza asta, rogu-vă, nu săriţi să-i acuzaţi pe Bolojan, pe Birta sau Mălan. Sincer, nu era treaba lor să-i organizeze pe poliţişti.