Caut anvelopă! Să nu fie scumpă, dar să fie bună

De la început, o precizare: acest articol nu e publicitar. E pur şi simplu o sinteză a căutărilor mele în ceea ce priveşte anvelopele de vară pentru autoturismul personal. Nu fac reclamă nimănui, încerc doar să îi ajut pe alţii. Dacă pot şi dacă alţii consideră interesante opiniile mele.

Bun, ştiu că în momentul ăsta caut imposibilul. 🙂 Ieftin şi bun e un basm în majoritatea cazurilor. Sau, cum spune ăl venit din satul lui la zoo când dă cu ochii de girafă: „aşa ceva nu se există!” Şi, totuşi, insist să găsesc o anvelopă bună şi NU scumpă.

E adevărat, m-am trezit şi eu la început de vară să fac ceea ce ar fi trebuit făcut încă din ianuarie sau februarie. 🙁 Sau chiar din toamna anului trecut. Sînt convins că dacă începeam căutările atunci, găseam mai repede şi mai ieftin ceea ce acum îmi va scoate mai mulţi bani din buzunare.

Îmi torn cenuşă în cap – dacă asta ajută la ceva – şi trec mai departe la căutările mele.

Am „scanat” netul în sus şi în jos, am ajuns pe tot felul de site-uri care vând anvelope. N-o să detaliez, ci vă ofer doar concluzia: cel mai ieftin şi mai ofertant ca număr şi ca producători este emag.ro. Iar asta nu e reclamă, e pur şi simplu o constatare.

La ceea ce mă interesează pe mine – dimensiuni 225/45 R17 – am găsit nu mai puţin de 1412 oferte. Asta între 200 şi 500 de lei, dar pentru că vă scriam mai sus că nu vreau produse scumpe, nu caut anvelope peste 300 de lei.

Din acest motiv, nu mă încadrez la cauciucurile marilor producători – gen Pirelli, Michelin, GoodYear sau Continental. Totuşi, am reuşit să dau peste o ofertă superbună de la Bridgestone.

Din punctul de vedere calitate-preţ, e oferta cea mai bună. Plus că e un producător care joacă în liga celor mari. Doar că e stoc limitat şi, fără să mi se dea vreo explicaţie, 🙁 mi s-a anulat comanda. Am revenit cu o cerere şi de data asta îmi arată că e comandă plasată. Sper ca până luni să nu o anuleze şi pe asta.

Necunoscând multe despre alţi producători, m-am apucat să citesc site-uri, forumuri şi pagini de specialist. Vă recomand testele de pe anveloshop.ro sau de pe tyretest.com şi, neapărat, forumurile. Aşa am aflat că dacă nu vrei să bagi mulţi bani într-un cauciuc, dar care să fie decent ca şi calitate, te poţi orienta spre cehii de la Barum (parteneri Continental), spre coreenii de la Kumho ori spre americanii de la Kelly, care lucrează cu GoodYear.

Despre ai noştri europeni am citit numai lucruri bune, aşa că îmi suna bine modelul Bravuris 3HM, care costă până în 300 de lei şi are recenzii bune pe tyretest.

Deocamdată, aştept încă o zi-două, să văd dacă îmi este acceptată comanda pentru Bridgestone. Dacă nu, tare sunt tentat să mă îndrept spre Barum.

Dar sunt deschis şi la sfaturi, opinii, idei. Ce ziceţi? 🙂

„Voinţa” fără tenis, cucerită de iarbă

Recunosc: îmi place să joc tenis. Nu îl practic de prea mult timp, dar am două rachete – din care folosesc constant una, pe care am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut designul şi pentru că… preţ 😉 – şi am învăţat să servesc în aşa fel încât mingea să treacă peste fileu.

Paranteză. În anii ’90 mă şi uitam la meciurile transmise de TVR şi, privind în urmă, mă minunez câtă răbdare aveam să stau minimum două ore în faţa televizorului alb-negru ca să mă uit la Sampras, Agassi, Lendl sau Becker. Cred că-mi plăcea de atunci sportul fost alb, actual multicolor. 🙂

În scurtul timp de când am început să joc tenis am schimbat câteva serve cu prietenii şi partenerii mei de fileu şi pe baza Voinţa din Oradea. Da, aia de care se ocupa Mircea Drăgoi – nea Mircea, pentru cei care îl cunoşteau şi-l simpatizau. Aceea care se afla într-o zonă centrală a oraşului, uşor de găsit şi uşor de ajuns acolo.

Nu era o bază ultramodernă – nea Mircea făcea ce putea, aduna bani de unde reuşea – dar se putea juca decent un meci de tenis. Şi era o atmosferă chiar ok.

Ba chiar pe bază s-au desfăşurat şi turnee importante pentru oraş – reporterii sportivi, oameni cu experienţă, îşi amintesc cu siguranţă.

Dar pe baza Voinţa nu se mai joacă acum tenis

Nu intru în detalii pentru că nu am toate datele ca să judec situaţia într-un fel sau altul. Şi mă feresc să o fac dacă nu am toate amănuntele.

Dar cert e că tenisul a plecat de pe „Voinţa„. Iar în urma lui, zgura, părăsită şi lipsită de alergarea jucătorilor ori de forţa cu care era lovită de mingile „bubuite” din rachete, a fost cucerită de iarbă. Care creşte pe acolo pe unde zburdau campioni ori unde puştii visau să ajungă în turnee de Mare Şlem.

Şi arată ca în fotografiile de mai jos. Cam ciudat, nu?

Această prezentare necesită JavaScript.

E păcat când un spaţiu destinat mişcării dispare. Te doare când vezi cucerite de vegetaţie terenurile pe care generaţii întregi au învăţat să ţină racheta în mână. E adevărat, au apărut alte locuri pentru sport în Oradea, mult mai bine dotate – fapt care e nemaipomenit.

Nu acuz, nu dau verdicte – repet, nu am toate detaliile necesare. Dar parcă m-ar fi bucurat ca „Voinţa„, în loc să moară încet, s-ar fi modernizat şi ar fi devenit o bază cu adevărat importantă în tenisul naţional, nu doar în cel orădean.

Kendama brothers. Şi nepotul

– Kendama asta… e o nebunie. Toată lumea vorbeşte despre ea. Mămicile la grădi, copiii, toată lumea „kendama în sus, kendama în jos”. Dacă îi întrebi pe ăia mici ce vor, zic toţi „kendama”! 🙂

Sonia, mamă de puştoaică de grădi, e mirată de amploarea pe care a luat-o ciudata jucărie de origine asiatică în mini-generaţia actuală. Îmi zice toate astea la telefon, după ce a văzut pe Facebook că virusul m-a contaminat şi pe mine.

Adică văzuse fotografia de mai jos şi, după ce a dat like şi am vorbit la telefon despre nişte chestii tehnico-legale, mi-a explicat că deja ştie care e treaba cu jucăria cu fir, bilă şi tot felul de lăcaşuri.

Foto: Daci
Foto: Daci

Recunosc că până să-mi spună Vlad – nepotul meu youtuber şi vlogger 😉 – habar n-aveam ce e aia kendama. Îmi recunosc ignoranţa. Iar dacă aş fi auzit întâmplător termenul, l-aş fi căutat în vreun meniu de restaurant asiatic.

Dar acum ştiu.

Şi nu doar atât, ci chiar am învăţat câteva mişcări. Nu-s de alea complicate, ci simple, pentru entry-level-ul meu. 😉 Adevărul e că te prinde şi aş fi în stare să stau zeci de minute cu ochii pe bila colorată, încercând să fac diverse tricks-uri. 😀

Sigur, Vlad e cel mai bun din familie. Vreau să spun dintre cei trei bărbaţi ai familiei, pentru că doamnele noastre nu-s amatoare de jonglerii cu kendama. Ele preferă doar să se distreze pe seama neîndemânării mele şi a lui fratelo. 😀

Şi tot de la artistul „kendamic” al nostru am şi prima mea jucărie asiatică. E ca nouă şi am luat-o la preţ redus. Pentru că Adi şi pentru că banii jos! 😀 L-am rugat pe Vlad să-mi facă un foto-shooting al obiectului şi a fost nevoie să se caţere pe terasa casei ca să îl aşeze într-un mişto cadru rustico-beiuşean.

Foto: Vlad Laboş
Foto: Vlad Laboş

Nu intenţionez să ajung un campion la kendama, de genul celui care făcea tot felul de ghiduşii în platou la ProTV, la I Like IT. Dar îmi place să mai exersez în camera mare, când nu mă vede Neia mea. I-aş explica faptul că oglinda, vitrina şi televizorul nu sînt în pericol, dar nu-s convins că mă va crede.

În concluzie, vă recomand kendama dacă nu ştiţi ce cadou să faceţi unui copil. Sau chiar unui copil mare, ca subsemnatul. 😉

 

Prieteni

Îi privesc cu drag.

Sînt o gaşcă de prieteni de la bloc. Trei băieţi şi o fată. Au cel mult 12-13 ani. Şi-au dat întâlnire în faţa blocului şi, după tradiţionalul schimb de saluturi, se urcă pe o bucată de beton. E soare afară, plăcut. E vreme de stat la taclale.

Se împing şi râd. Îi aud din maşina parcată la câţiva metri depărtare.

Unul are o minge în mâini şi le explică nişte lucruri. Nu sînt convins că vorbeşte despre altceva decât despre fotbal. Ceilalţi trei scot telefoanele şi trec în poziţia ghiocel. Au ochii înfipţi în ecranele mobilelor şi nu par să asculte ce le spune puştiul cu minge, singurul neconectat la tehnologie.

Mă înşel. Puştoaica lasă telefonul la o parte şi îi spune ceva. Râd toţi patru. Îşi arată apoi ceva imagini pe celularele inteligente. Schimbă opinii – sau asta înţeleg eu din gesturile lor. 🙂

Cel cu mingea continuă să le povestească nişte lucruri. Sînt convins că ar merge să bată mingea pe un teren dintre blocuri, varianta modernă a maidanului de altădată. Doar că telefoanele prietenilor sînt mai tari decât cheful lui de a fugări un balon.

E cald afară şi e vreme de stat cu prietenii la o vorbă în faţa blocului.

Am plecat după vreo 10 minute, când mi-am recuperat jumătatea ieşită la un magazin. I-am lăsat acolo pe cei patru prieteni. Iar gândul m-a purtat spre vremea copilăriei, când gaşca de copii fugărea o minge pe strada plină de praf.

Cu ochii minţii i-am privit cu drag pe puştii din trecut şi le-am zâmbit. Sînt convins că nu m-au văzut. Asta deşi mi-ar place să cred că, preţ de o secundă, unul dintre ei s-a oprit, a privit în jur şi s-a întrebat, total nefilozofic: „Oare cum e să fii om mare?” 😉

Vouă nu vi-e dor, câteodată, de copilărie?

Când încerci să te bagi în jocuri cu noua generaţie

Când eram eu puştan – generaţia ’80-’90 – adică a long time ago, in a city far far away 😀 , ca să folosesc vorba filmului cu Jedi, aveam tot felul jocuri ori de chestii pe care le foloseam în „game-urile” copilăriei. Le spuneam simplu, pe numele din „buletinul” străzii: biţă, puşcă cu tuberman, cornete, mâţă, tupu, victorie, hombal, obligata...

Bănuiesc că ai noştri părinţi ori vecini maturi – cică – de pe stradă ne priveau cam cum ne uităm noi ăştia, oamenii mari 😀 😀 😀 ai generaţiei 2017, la tineretul cu ochelari şi tabletă din zilele actuale.

Recunosc că încerc să scap de constatarea asta idioată – „tineretul din ziua de azi” – care mi-a rămas în memorie ca o bucată de obuz din vremea copilăriei, când la fel ne-o aruncau „seniorii” străzii ori ai oraşului. Nu vreau să repet greşeala de a cataloga astfel pe juniorii pe care nu îi înţeleg suficient.

Nici nu am cum să-i înţeleg pe de-a-ntregul, pentru că am rămas cu majoritatea preferinţelor muzicale la nivelul anilor ’90. Pentru că nu mi se pare mişto nici să mă tai moda tinerilor de azi. Iar şcoala prezentului mi se pare o copie palidă a celei în care ne-am şlefuit noi. Deşi poate greşesc în aprecierile mele, îmi asum riscul.

Şi totuşi, mi-s dragi copiii prezentului şi încerc să mă acomodez cu stilul, gândirea, felul lor de a fi

Fac asta mai ales cu Vlad, nepotul meu, ajuns la aproape 12 ani. Pasionat de tehnologie, e deja un excelent regizor, monteur şi scenarist în miniatură. Glumesc şi nu prea. Vă puteţi convinge urmărindu-i creaţiile pe contul lui de youtube, de care e tare mândru.

El e altfel. Generaţia lui e altfel decât a mea. Ei aleargă cu skate-ul pe asfaltul străzii, se filmează cu telefoanele mobile, fac din experimentele chimice subiecte de clip pe youtube, comunică prin skype sau whatsapp şi ne privesc pe deasupra ochelarilor de intelectual, martori ai prea deselor interacţiuni cu tabletele ori telefoanele inteligente.

Ziceam că încerc să mă acomodez cu felul lor de a fi. Aşa că atunci când am văzut că Vlad se joacă cu kendama, care e o chestie cam ca în imaginea din stânga, m-am gândit că e simplu şi pot să-l provoc la un duel al generaţiilor. 😉

Adevărul e că în cele din urmă totul a fost o chestie cam umilitoare pentru subsemnatul. Dovadă e clipul pe care Vlad l-a postat pe youtube, logic. 😀 Puştiul m-a pus la punct încă de la prima mişcare şi au fost momente când era să muşc că poftă din bila de lemn ori să-i sparg lui fratelo nişte dale.

Nu râdeţi de ce-o să vedeţi…

…că nu cred că vreunul aţi fost mai breaz în faţa unui puştan specializat în măiastra artă a jocului de kendama. 🙂

Mna, cam asta păţeşti dacă intri în jocuri cu noua generaţie. Mie, unul, mi s-ar fi părut mai uşor dacă mi s-ar fi dat să manevrez un nunceag.

P.S. I-am promis lui Vlad că o să-mi iau o kendama şi o să mă antrenez. Evident, o să iau una ieftină. Nu de alta, dar am auzit că sunt care bat mia de lei. Nu ştiu tinerii ăştia că io-s din generaţia în care făceam rost de „muniţie” gratis, rupând vechile ziare şi tăind capete de chibrituri. Deci, mă descurc. 😉

P.S. 2 Vlad m-a intitulat 🙂 în clip „unchiul meu”. No, ăsta e semn că am îmbătrânit. Până acum eram, simplu, Adi. 😀

Avertisment: OCOLIŢI-MĂ când mă vedeţi la coadă!

E cât se poate de serios şi e spre binele vostru; de fapt, al nervilor voştri. Când mă vedeţi stând la o coadă, ocoliţi-mă!

Plecaţi în altă parte, faceţi scăderi şi înmulţiri în gând, chinuiţi-vă să vă amintiţi primul vostru număr de telefon sau ce i-a spus Andy Dufresne lui Red în Shawshank Redemption (Get busy living or get busy dying, vă zic eu 🙂 ). Numai nu staţi lângă mine.

Nu că n-aş fi un tip civilizat şi de treabă. Sigur, aş avea un dialog cu voi şi v-aş întreba ce mai faceţi, „cum vă simteţi” ori ce vă fac copiii (în cazul în care îi aveţi şi ştiţi asta 😉 ). Riscaţi, însă, să staţi mai mult decât aţi crede la o coadă care iniţial arată repede mişcătoare şi de timp salvatoare.

Şi asta pentru că:

  • de câte ori mă aşez la o coadă la magazin, oricare magazin, se întâmplă ceva: ori se blochează casa, ori nu se scanează bine un produs, ori e lent sau începător casierul, ori clientul din faţa mea a uitat un produs sau nu are bani, ori şeful de magazin chemat de urgenţă vine în marşarier, ori… Şi atunci, degeaba iniţial coada la care mă pun avea trei persoane; eu plec din magazin după cei 10 de la coada din dreapta şi după cei 9 de la cea din dreapta.
  • de câte ori mă pun la cea mai scurtă coadă din vamă ajung la control după ultima maşină din cea mai lungă coadă din punctul de frontieră. Asta pentru că, inevitabil, o dubiţă din faţă are probleme cu actele, grănicerul se mişcă în ritm de indian aflat în meditaţie sau e ceva blocaj în sistem.
  • în farmacie – oricare farmacie – se blochează sistemul cardului de sănătate chiar la nenea sau tanti dinaintea mea, care, evident, au de scos mai multe medicamente pe care nici ei nu le cunosc bine şi cer explicaţii nesfârşite farmacistului.
  • la coadă la benzinărie şoferul din faţa mea se apucă să spele parbrizul, deşi afară PLOUĂ. 🙁 Iar mai pierd câteva minute.
  • până şi în copilărie mă simţeam un adevărat erou când pâinea sau laptele pentru care mama mă trimitea la coadă nu se terminau fix în faţa mea. Şi am fost erou de vreo două ori. 😀

Înţelegeţi, aşadar, ideea.

Sînt o adevărată piază rea a cozilor. Sau, dacă vreţi să vedeţi partea plină a paharului, un indicator ce vă arată unde să nu staţi.

Aşa că, dacă mă vedeţi aşteptând la o coadă, salutaţi-mă de departe şi aşezaţi-vă la alta. Fix la cea mai lungă dacă puteţi. 😀 Vă garantez că o să ajungeţi la casă, la vamă sau la ce vreţi voi mai repede decât subsemnatul.

Sincer, ăsta să fie baiu’! 🙂 În rest sînt un tip ok. Cel puţin aşa îmi place să cred. Şi aşa îmi spun Neia mea şi ai mei. Suficient, nu? 😉

Laura Bretan şi muzica bună „asediază” Cetatea din Oradea

UPDATE: Organizatorii evenimentului City Opera 2017 anunță o campanie de reduceri pentru biletele de la concertul din 5 mai 2017, din Cetatea Oradea. Cei care cumpară bilete în perioada 14-17 aprilie vor primi o reducere de 10%, indiferent de categoria locului ales. Reducerea este valabilă doar în cazul biletelor cumpărate online de pe site-ul eventim.ro.
Biletele la concertul City Opera 2017 pot fi cumpărate din această săptămână și de la casa de bilete a Filarmonicii din Oradea, de luni până vineri, între orele 11 și 17.


Nu neg că sînt pasionat de muzică. Adică, să ne înţelegem: nu cânt – sînt un afon total, lipsit complet de corzi vocale capabile să scoată sunete plăcute auzului. Dar ASCULT muzică. Pfaiii, da’ ştii cum o ascult? Ca un profesionist. 😀

În adolescenţă colecţionam casete audio. Dacă îmi plăcea vreo piesă, eu luam albumul. Eram convins că pe lângă melodia pe care o auzisem la radio ori la TV, voi mai descoperi şi altele faine pe album. De cele mai multe ori chestia asta mi s-a confirmat.

Ascultam orice. Puştan fiind, mă orientam mai mult spre dance. Dar era şi Michael Jackson, Depeche Mode, Bryan Adams ori Nirvana, Guns’n’Roses sau Offspring. Na, eram polivalent. 😉

Am crescut – normal 😀 – şi gusturile au cunoscut o schimbare

N-am uitat de bunţi-bunţi de altădată, dar am introdus în playlist şi alte genuri. Printre ele şi opera. Pe care am descoperit-o datorită discurilor de vinil ale lui Marius, un pasionat de operă, în apartamentul căruia eu şi fratelo am stat în chirie câţiva ani.

Nu sunt un connaiseur, un fin ascultător al acestui tip de muzică, dar sînt arii care mă fac să mă opresc din goana zilnică şi să mă liniştesc, ascultându-le. Nu voi da exemple, risc să mă fac de ruşine confundându-le autorii ori pocindu-le numele.

În schimb, vă spun pe cine aş asculta cu atenţie: pe Laura Bretan, puştoaica de a câştigat „Românii au talent” şi finalistă la „America’s got talent”. Am urmărit-o la show-ul de la ProTV: senzaţională voce, incredibilă parcă pentru vârsta ei. N-are cum să nu te impresioneze.

Iar dacă gândiţi la fel ca mine, să ştiţi că o puteţi vedea pe copila-minune a muzicii de operă chiar la Oradea. Şi asta pentru că Laura Bretan este invitata evenimentului City Opera, programat la început de mai în cetatea din oraş.

Detalii despre concert

Fosta mea colegă Florina Fofiu mi-a trimis nişte detalii despre concertul din fortăreaţa orădeană. Dacă şi sper că sînteţi interesaţi, iată-le:

– concertul va avea loc vineri, 5 mai 2017, ora 20:30, în curtea Cetăţii Oradea

– este vorba despre un concert de operă şi musical în aer liber

– vor concerta Laura Bretan, Diana Oros, Hector Lopez şi Geani Brad

– soliştii, alături de corul și Orchestra PROART sub bagheta dirijorului Ovidiu Niculaș, vor interpreta fragmente din operele lui Mozart, Verdi, Puccini, fragmente din musical-uri celebre, dar și muzica de film (apreciez asta 🙂 )

– biletele costă între 30 şi 120 de lei (în funcţie de locul ales) şi se vând prin reţeaua Eventim: online si la partenerii Germanos, Diverta, Orange, precum şi la casieria Filarmonicii din Oradea. Acum este în curs de semnare un parteneriat cu Teatrul „Regina Maria” pentru a vinde bilete şi la casieria teatrului

– sunt disponibile aproximativ 1500 de bilete

Mie-mi place ce ni se pregăteşte şi unde ni se pregăteşte. Ce ziceţi? Veniţi în Cetate?

 

Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.