Kendama brothers. Şi nepotul

– Kendama asta… e o nebunie. Toată lumea vorbeşte despre ea. Mămicile la grădi, copiii, toată lumea „kendama în sus, kendama în jos”. Dacă îi întrebi pe ăia mici ce vor, zic toţi „kendama”! 🙂

Sonia, mamă de puştoaică de grădi, e mirată de amploarea pe care a luat-o ciudata jucărie de origine asiatică în mini-generaţia actuală. Îmi zice toate astea la telefon, după ce a văzut pe Facebook că virusul m-a contaminat şi pe mine.

Adică văzuse fotografia de mai jos şi, după ce a dat like şi am vorbit la telefon despre nişte chestii tehnico-legale, mi-a explicat că deja ştie care e treaba cu jucăria cu fir, bilă şi tot felul de lăcaşuri.

Foto: Daci
Foto: Daci

Recunosc că până să-mi spună Vlad – nepotul meu youtuber şi vlogger 😉 – habar n-aveam ce e aia kendama. Îmi recunosc ignoranţa. Iar dacă aş fi auzit întâmplător termenul, l-aş fi căutat în vreun meniu de restaurant asiatic.

Dar acum ştiu.

Şi nu doar atât, ci chiar am învăţat câteva mişcări. Nu-s de alea complicate, ci simple, pentru entry-level-ul meu. 😉 Adevărul e că te prinde şi aş fi în stare să stau zeci de minute cu ochii pe bila colorată, încercând să fac diverse tricks-uri. 😀

Sigur, Vlad e cel mai bun din familie. Vreau să spun dintre cei trei bărbaţi ai familiei, pentru că doamnele noastre nu-s amatoare de jonglerii cu kendama. Ele preferă doar să se distreze pe seama neîndemânării mele şi a lui fratelo. 😀

Şi tot de la artistul „kendamic” al nostru am şi prima mea jucărie asiatică. E ca nouă şi am luat-o la preţ redus. Pentru că Adi şi pentru că banii jos! 😀 L-am rugat pe Vlad să-mi facă un foto-shooting al obiectului şi a fost nevoie să se caţere pe terasa casei ca să îl aşeze într-un mişto cadru rustico-beiuşean.

Foto: Vlad Laboş
Foto: Vlad Laboş

Nu intenţionez să ajung un campion la kendama, de genul celui care făcea tot felul de ghiduşii în platou la ProTV, la I Like IT. Dar îmi place să mai exersez în camera mare, când nu mă vede Neia mea. I-aş explica faptul că oglinda, vitrina şi televizorul nu sînt în pericol, dar nu-s convins că mă va crede.

În concluzie, vă recomand kendama dacă nu ştiţi ce cadou să faceţi unui copil. Sau chiar unui copil mare, ca subsemnatul. 😉

 

Prieteni

Îi privesc cu drag.

Sînt o gaşcă de prieteni de la bloc. Trei băieţi şi o fată. Au cel mult 12-13 ani. Şi-au dat întâlnire în faţa blocului şi, după tradiţionalul schimb de saluturi, se urcă pe o bucată de beton. E soare afară, plăcut. E vreme de stat la taclale.

Se împing şi râd. Îi aud din maşina parcată la câţiva metri depărtare.

Unul are o minge în mâini şi le explică nişte lucruri. Nu sînt convins că vorbeşte despre altceva decât despre fotbal. Ceilalţi trei scot telefoanele şi trec în poziţia ghiocel. Au ochii înfipţi în ecranele mobilelor şi nu par să asculte ce le spune puştiul cu minge, singurul neconectat la tehnologie.

Mă înşel. Puştoaica lasă telefonul la o parte şi îi spune ceva. Râd toţi patru. Îşi arată apoi ceva imagini pe celularele inteligente. Schimbă opinii – sau asta înţeleg eu din gesturile lor. 🙂

Cel cu mingea continuă să le povestească nişte lucruri. Sînt convins că ar merge să bată mingea pe un teren dintre blocuri, varianta modernă a maidanului de altădată. Doar că telefoanele prietenilor sînt mai tari decât cheful lui de a fugări un balon.

E cald afară şi e vreme de stat cu prietenii la o vorbă în faţa blocului.

Am plecat după vreo 10 minute, când mi-am recuperat jumătatea ieşită la un magazin. I-am lăsat acolo pe cei patru prieteni. Iar gândul m-a purtat spre vremea copilăriei, când gaşca de copii fugărea o minge pe strada plină de praf.

Cu ochii minţii i-am privit cu drag pe puştii din trecut şi le-am zâmbit. Sînt convins că nu m-au văzut. Asta deşi mi-ar place să cred că, preţ de o secundă, unul dintre ei s-a oprit, a privit în jur şi s-a întrebat, total nefilozofic: „Oare cum e să fii om mare?” 😉

Vouă nu vi-e dor, câteodată, de copilărie?

Când încerci să te bagi în jocuri cu noua generaţie

Când eram eu puştan – generaţia ’80-’90 – adică a long time ago, in a city far far away 😀 , ca să folosesc vorba filmului cu Jedi, aveam tot felul jocuri ori de chestii pe care le foloseam în „game-urile” copilăriei. Le spuneam simplu, pe numele din „buletinul” străzii: biţă, puşcă cu tuberman, cornete, mâţă, tupu, victorie, hombal, obligata...

Bănuiesc că ai noştri părinţi ori vecini maturi – cică – de pe stradă ne priveau cam cum ne uităm noi ăştia, oamenii mari 😀 😀 😀 ai generaţiei 2017, la tineretul cu ochelari şi tabletă din zilele actuale.

Recunosc că încerc să scap de constatarea asta idioată – „tineretul din ziua de azi” – care mi-a rămas în memorie ca o bucată de obuz din vremea copilăriei, când la fel ne-o aruncau „seniorii” străzii ori ai oraşului. Nu vreau să repet greşeala de a cataloga astfel pe juniorii pe care nu îi înţeleg suficient.

Nici nu am cum să-i înţeleg pe de-a-ntregul, pentru că am rămas cu majoritatea preferinţelor muzicale la nivelul anilor ’90. Pentru că nu mi se pare mişto nici să mă tai moda tinerilor de azi. Iar şcoala prezentului mi se pare o copie palidă a celei în care ne-am şlefuit noi. Deşi poate greşesc în aprecierile mele, îmi asum riscul.

Şi totuşi, mi-s dragi copiii prezentului şi încerc să mă acomodez cu stilul, gândirea, felul lor de a fi

Fac asta mai ales cu Vlad, nepotul meu, ajuns la aproape 12 ani. Pasionat de tehnologie, e deja un excelent regizor, monteur şi scenarist în miniatură. Glumesc şi nu prea. Vă puteţi convinge urmărindu-i creaţiile pe contul lui de youtube, de care e tare mândru.

El e altfel. Generaţia lui e altfel decât a mea. Ei aleargă cu skate-ul pe asfaltul străzii, se filmează cu telefoanele mobile, fac din experimentele chimice subiecte de clip pe youtube, comunică prin skype sau whatsapp şi ne privesc pe deasupra ochelarilor de intelectual, martori ai prea deselor interacţiuni cu tabletele ori telefoanele inteligente.

Ziceam că încerc să mă acomodez cu felul lor de a fi. Aşa că atunci când am văzut că Vlad se joacă cu kendama, care e o chestie cam ca în imaginea din stânga, m-am gândit că e simplu şi pot să-l provoc la un duel al generaţiilor. 😉

Adevărul e că în cele din urmă totul a fost o chestie cam umilitoare pentru subsemnatul. Dovadă e clipul pe care Vlad l-a postat pe youtube, logic. 😀 Puştiul m-a pus la punct încă de la prima mişcare şi au fost momente când era să muşc că poftă din bila de lemn ori să-i sparg lui fratelo nişte dale.

Nu râdeţi de ce-o să vedeţi…

…că nu cred că vreunul aţi fost mai breaz în faţa unui puştan specializat în măiastra artă a jocului de kendama. 🙂

Mna, cam asta păţeşti dacă intri în jocuri cu noua generaţie. Mie, unul, mi s-ar fi părut mai uşor dacă mi s-ar fi dat să manevrez un nunceag.

P.S. I-am promis lui Vlad că o să-mi iau o kendama şi o să mă antrenez. Evident, o să iau una ieftină. Nu de alta, dar am auzit că sunt care bat mia de lei. Nu ştiu tinerii ăştia că io-s din generaţia în care făceam rost de „muniţie” gratis, rupând vechile ziare şi tăind capete de chibrituri. Deci, mă descurc. 😉

P.S. 2 Vlad m-a intitulat 🙂 în clip „unchiul meu”. No, ăsta e semn că am îmbătrânit. Până acum eram, simplu, Adi. 😀

Avertisment: OCOLIŢI-MĂ când mă vedeţi la coadă!

E cât se poate de serios şi e spre binele vostru; de fapt, al nervilor voştri. Când mă vedeţi stând la o coadă, ocoliţi-mă!

Plecaţi în altă parte, faceţi scăderi şi înmulţiri în gând, chinuiţi-vă să vă amintiţi primul vostru număr de telefon sau ce i-a spus Andy Dufresne lui Red în Shawshank Redemption (Get busy living or get busy dying, vă zic eu 🙂 ). Numai nu staţi lângă mine.

Nu că n-aş fi un tip civilizat şi de treabă. Sigur, aş avea un dialog cu voi şi v-aş întreba ce mai faceţi, „cum vă simteţi” ori ce vă fac copiii (în cazul în care îi aveţi şi ştiţi asta 😉 ). Riscaţi, însă, să staţi mai mult decât aţi crede la o coadă care iniţial arată repede mişcătoare şi de timp salvatoare.

Şi asta pentru că:

  • de câte ori mă aşez la o coadă la magazin, oricare magazin, se întâmplă ceva: ori se blochează casa, ori nu se scanează bine un produs, ori e lent sau începător casierul, ori clientul din faţa mea a uitat un produs sau nu are bani, ori şeful de magazin chemat de urgenţă vine în marşarier, ori… Şi atunci, degeaba iniţial coada la care mă pun avea trei persoane; eu plec din magazin după cei 10 de la coada din dreapta şi după cei 9 de la cea din dreapta.
  • de câte ori mă pun la cea mai scurtă coadă din vamă ajung la control după ultima maşină din cea mai lungă coadă din punctul de frontieră. Asta pentru că, inevitabil, o dubiţă din faţă are probleme cu actele, grănicerul se mişcă în ritm de indian aflat în meditaţie sau e ceva blocaj în sistem.
  • în farmacie – oricare farmacie – se blochează sistemul cardului de sănătate chiar la nenea sau tanti dinaintea mea, care, evident, au de scos mai multe medicamente pe care nici ei nu le cunosc bine şi cer explicaţii nesfârşite farmacistului.
  • la coadă la benzinărie şoferul din faţa mea se apucă să spele parbrizul, deşi afară PLOUĂ. 🙁 Iar mai pierd câteva minute.
  • până şi în copilărie mă simţeam un adevărat erou când pâinea sau laptele pentru care mama mă trimitea la coadă nu se terminau fix în faţa mea. Şi am fost erou de vreo două ori. 😀

Înţelegeţi, aşadar, ideea.

Sînt o adevărată piază rea a cozilor. Sau, dacă vreţi să vedeţi partea plină a paharului, un indicator ce vă arată unde să nu staţi.

Aşa că, dacă mă vedeţi aşteptând la o coadă, salutaţi-mă de departe şi aşezaţi-vă la alta. Fix la cea mai lungă dacă puteţi. 😀 Vă garantez că o să ajungeţi la casă, la vamă sau la ce vreţi voi mai repede decât subsemnatul.

Sincer, ăsta să fie baiu’! 🙂 În rest sînt un tip ok. Cel puţin aşa îmi place să cred. Şi aşa îmi spun Neia mea şi ai mei. Suficient, nu? 😉

Laura Bretan şi muzica bună „asediază” Cetatea din Oradea

UPDATE: Organizatorii evenimentului City Opera 2017 anunță o campanie de reduceri pentru biletele de la concertul din 5 mai 2017, din Cetatea Oradea. Cei care cumpară bilete în perioada 14-17 aprilie vor primi o reducere de 10%, indiferent de categoria locului ales. Reducerea este valabilă doar în cazul biletelor cumpărate online de pe site-ul eventim.ro.
Biletele la concertul City Opera 2017 pot fi cumpărate din această săptămână și de la casa de bilete a Filarmonicii din Oradea, de luni până vineri, între orele 11 și 17.


Nu neg că sînt pasionat de muzică. Adică, să ne înţelegem: nu cânt – sînt un afon total, lipsit complet de corzi vocale capabile să scoată sunete plăcute auzului. Dar ASCULT muzică. Pfaiii, da’ ştii cum o ascult? Ca un profesionist. 😀

În adolescenţă colecţionam casete audio. Dacă îmi plăcea vreo piesă, eu luam albumul. Eram convins că pe lângă melodia pe care o auzisem la radio ori la TV, voi mai descoperi şi altele faine pe album. De cele mai multe ori chestia asta mi s-a confirmat.

Ascultam orice. Puştan fiind, mă orientam mai mult spre dance. Dar era şi Michael Jackson, Depeche Mode, Bryan Adams ori Nirvana, Guns’n’Roses sau Offspring. Na, eram polivalent. 😉

Am crescut – normal 😀 – şi gusturile au cunoscut o schimbare

N-am uitat de bunţi-bunţi de altădată, dar am introdus în playlist şi alte genuri. Printre ele şi opera. Pe care am descoperit-o datorită discurilor de vinil ale lui Marius, un pasionat de operă, în apartamentul căruia eu şi fratelo am stat în chirie câţiva ani.

Nu sunt un connaiseur, un fin ascultător al acestui tip de muzică, dar sînt arii care mă fac să mă opresc din goana zilnică şi să mă liniştesc, ascultându-le. Nu voi da exemple, risc să mă fac de ruşine confundându-le autorii ori pocindu-le numele.

În schimb, vă spun pe cine aş asculta cu atenţie: pe Laura Bretan, puştoaica de a câştigat „Românii au talent” şi finalistă la „America’s got talent”. Am urmărit-o la show-ul de la ProTV: senzaţională voce, incredibilă parcă pentru vârsta ei. N-are cum să nu te impresioneze.

Iar dacă gândiţi la fel ca mine, să ştiţi că o puteţi vedea pe copila-minune a muzicii de operă chiar la Oradea. Şi asta pentru că Laura Bretan este invitata evenimentului City Opera, programat la început de mai în cetatea din oraş.

Detalii despre concert

Fosta mea colegă Florina Fofiu mi-a trimis nişte detalii despre concertul din fortăreaţa orădeană. Dacă şi sper că sînteţi interesaţi, iată-le:

– concertul va avea loc vineri, 5 mai 2017, ora 20:30, în curtea Cetăţii Oradea

– este vorba despre un concert de operă şi musical în aer liber

– vor concerta Laura Bretan, Diana Oros, Hector Lopez şi Geani Brad

– soliştii, alături de corul și Orchestra PROART sub bagheta dirijorului Ovidiu Niculaș, vor interpreta fragmente din operele lui Mozart, Verdi, Puccini, fragmente din musical-uri celebre, dar și muzica de film (apreciez asta 🙂 )

– biletele costă între 30 şi 120 de lei (în funcţie de locul ales) şi se vând prin reţeaua Eventim: online si la partenerii Germanos, Diverta, Orange, precum şi la casieria Filarmonicii din Oradea. Acum este în curs de semnare un parteneriat cu Teatrul „Regina Maria” pentru a vinde bilete şi la casieria teatrului

– sunt disponibile aproximativ 1500 de bilete

Mie-mi place ce ni se pregăteşte şi unde ni se pregăteşte. Ce ziceţi? Veniţi în Cetate?

 

Run, Robi, run!

Robi transmisie LIVE TEXT Cupa României baschet cameraman

Are vreo şase nume pe contul de Facebook, dar pentru mine rămâne, simplu, Robi. 🙂

Dacă mă întreabă cineva de Robi, al meu coleg cameraman din TV*, îmi amintesc întotdeauna cum l-am cunoscut.

Acum vreo 13-14 ani, pe când domnia mea nu ştia ce înseamnă acela birou şi îşi petrecea ziua ca reporter mai mult pe teren 😉 , am nimerit la o filmare pe undeva, prin centrul Oradei. Eram cu Ede Ardelean, un alt cameraman cu care m-am înţeles excelent, şi când ne era lumea mai dragă în faţa camerei noastre s-a băgat un personaj. Un tip mai mic de statură, cu părul vâlvoi, 😀 ce avea în mână o cameră cu inscripţia TVS. Concurenţa de pe atunci, carevasăzică. 😉

M-am enervat, clar, şi am vrut să-i zic ceva mai „duios” celui care ne stricase cadrul. N-am apucat, pentru că Ede l-a ocolit pe îndrăzneţ, făcându-şi loc să-şi ia imaginile.

Personajul” nu a comentat nimic şi… şi-a continuat treaba.

Mi-am dat seama că era calm, se mişca iute, căuta cele mai bune imagini. Poate de aceea, când s-a mutat la Transilvania TV și Ede a plecat spre țări mai primitoare și mai bogate, am făcut echipă cu tipul mai mic de statură. 🙂 Cu Robi, adică.

Ne-am înțeles din  prima pe teren

Cine a muncit ori încă o mai face prin presa audio-vizuală știe cât de important e să existe înțelegere între reporter și cameraman. Să comunice de multe ori din priviri, să știe cam ce vrea unul de la celălalt, să nu aibă nevoie de mai mult de câteva propoziții pentru a stabili ce au de făcut. Să nu piardă timp, să vină când trebuie; să nu invoce diverse motive ca să nu facă un lucru sau altul.

Așa ajunsesem eu cu Robi încă de la primele filmări. Au fost multe; nici eu, nici el nu ne amintim decât o mică parte din ele. De cele mai multe ori râdem când le povestim, pentru că ne-am obișnuit să găsim partea faină a lucrurilor, indiferent de situație. Pe cele care ne-au întristat ori ne-au pus pe gânduri cred că le-am lăsat, voit, la o parte.

Am fost la accidente, inundaţii, incendii, razii, anchete, procese, proteste. Pfuuu, unde nu am fost!…

Am căutat prin arhiva mea de fost reporter și am găsit două filmări la care am adunat ceva frig în oase împreună cu Robi. Știu, nu se potrivesc cu primăvara de afară, dar, culmea, de ambele ne-am adus aminte deodată, la o discuție recentă. Sigur, am râs. 🙂

Priviți-le! Nu prea aveam de ce să ne veselim, dar vă spuneam că un om de teren ia întotdeauna partea zâmbitoare a vieții.

N-am fost doar buni colegi, ci și amici și, mai apoi, buni prieteni

Ne știam unul altuia problemele, povesteam despre tot felul de lucruri; ne-am fost alături la bine și la rău – şi nu spun vorbe mari. I-am cunoscut familia foarte faină pe care o are, pe Ramona și pe cei doi copii ai lor (vă pup, dragilor!).

Am mâncat bogracs pe malul Someșului, la cabana lui de la Doda Pilii. Dar am băut și bere, și tequilla, și vin, și… mda… în barurile din pasaj ori de pe Alecsandri. L-am prins chiar dansând pe masă într-un club. 😀 L-am văzut râzând, dar l-am văzut şi cu lacrimi în ochi. Şi băieţii plâng câteodată…

Când eram producător la TVS și mai apoi producător de stație la Digi24 am încercat să menținem legătura pe care o creasem în anii de teren. N-a fost deloc ușor. De fapt, era tare greu când echipa se rupsese: fostul reporter devenise un șoarece de birou 🙁 , iar cameramanul preluase alți reporteri, pe care acum îi învăța meserie.

Dar mai găseam timp să vorbim.

De ce am pus toate verbele la trecut?

Pentru că Robi, la fel ca mulți oameni buni din TV*, a decis să pună punct și să plece în altă parte. Mai rămâne o lună pe baricade și apoi închide un capitol. Unul de vreo 20 şi ceva de ani în televiziune.

Prima dată nu l-am crezut când mi-a spus. Apoi mi-a explicat şi am înţeles.

Recunosc că îmi pare rău că pleacă. I-am şi spus-o. Nu mi-l puteam închipui făcând altceva decât să filmeze. El e Robi, cel care cu părul lui cărunt şi vâlvoi, cu pantalonii lui largi, rămâne pentru mine unul dintre cei mai buni cameramani cu care am lucrat (alături de Cristi Ştefănuţ şi Ede Ardelean).

Dar, așa cum mi-a zis și el, sînt sigur că a cântărit bine și a luat decizia cea mai bună pentru el. Și, așa cum am/ a făcut mereu, va lua din experiența asta din televiziune doar ce e bun. Și va merge mai departe doar privind înainte.

De aceea i-am și zis „Run, Robi, Run!” Asta ca să sune a mesaj pozitiv, gen Forrest Gump, nicidecum a „Du-te, Dică, du-te!” 🙂 Plus că, la fel ca şi personajul lui Tom Hanks, s-a pus pe alergat. Şi nu se opreşte. Încă. 😉

Recunosc: pierd un coleg, dar păstrez un prieten.

* Când mă refer la TV, mă refer la domeniu, nu la o televiziune anume. Asta ca să nu fiu acuzat că vorbesc de bine/ de rău un post sau altul.

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.

Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.