Dispare cardul de sănătate?

foto: tvsudest.ro

Am pus semnul întrebării în titlu pentru că informaţia e doar un zvon, o „adiere” care nu e confirmată oficial. Deocamdată. Posibilitatea retragerii cardului de sănătate e vehiculată însă tot mai des în discuţiile din mediul medical.

(Am auzit informaţia asta  şi nu o pot lăsa îngropată în discuţiile cu amicii. Vom vedea dacă va rămâne la stadiul de „ar trebui făcut” sau va deveni realitate.)

Nici n-ar fi rău să nu mai avem de-a face cu bucata aceea de plastic care, preluând o vorbă din fotbal, s-a născut talent şi va muri speranţă.

– S-a vrut un instrument modern, de eliminare a birocraţiei din sistem şi de modernizare a muncii funcţionărimii din sănătate. Din păcate, e inutil şi a creat mai multe probleme decât a rezolvat. Sistemul cardului mai mult era blocat şi îi încurca şi pe medici, şi pe pacienţi şi pe farmacişti.

Medicul care mi-a spus toate acestea e de o bună perioadă în sistem ca să ştie ce şi despre ce vorbeşte. A stat şi el cu ochii în aparat ca să vad când se deblochează sistemul ca să poată introduce o reţetă. S-o fi enervat când a doua sau a treia zi ori chiar după o săptămână era sunat de pacient de la vreo farmacie unde scannerul nu recunoştea codul de pe reţetă.

Pacienţii au fost şi sunt cei mai afectaţi…

….de bulibăşeala numită cardul de sănătate. Nu înţelegeau de ce uneori era nevoie de card, alteori nu. De ce, deşi îi plăteau cotizaţia la CAS la timp şi nu era vina lor că se îmbolnăviseră, trebuiau să bată farmacie după farmacie ori să-şi pună copiii pe drumuri în căutarea medicamentelor.

Şi acelea ciudat şi, uneori, inuman de scumpe pentru veniturile lor nemeritat de mici după ani şi ani de trudă.

Mai sunt şi farmaciştii, obligaţi să înveţe să se descurce într-un sistem pe care uneori recunoşteau că nici ei nu-l mai înţeleg. Farmacişti care au dezvoltat adevărate reţele între ei şi care se sunau doar pentru a-i ajuta pe bolnavi să găsească toate medicamentele de care au nevoie.

Apropo de CAS: mulţi dintre români nu au nici acum card, la câţiva ani de la introducerea acestuia. Au făcut cereri, au primit numere de înregistrare, dar plasticul cu cip nu le-a fost livrat nici acum. Primeau ridicări din umeri şi un sincer „nu ştiu!” când întrebau de ce nu le vine o dată cardul de sănătate. Vă stau mărturie.

Numai că şi în acest caz, ca şi în multe altele, sistemul a găsit portiţe şi rezolvări la mica înţelegere.

Aşa că nu cred că ar supăra pe nimeni dacă ar fi eliminat cardul de sănătate. Întrebarea e ce va fi pus în locul lui şi cât de eficient ar fi noul instrument.

În ţara lui merge şi aşa, nu m-ar mira să treacă ani până să primim un răspuns. Şi se va mai duce o generaţie…

Caractere mari în mici întâmplări de viaţă

agentul şef adjunct Bogdan Mutu

Când a plecat spre serviciu în dimineaţa asta – cred că a fost dimineaţă, deşi ştiu că la ei ziua mai intră în noapte şi invers – agentul şef adjunct Bogdan Mutu nu cred că şi-a imaginat că va avea una din acele zile. Alea când, deşi nu vrei să ieşi în faţă pentru că eşti modest şi de bun simţ, toate astrele se aliniază în favoarea ta, iar Cel de Sus te îndreaptă exact spre locul unde trebuie să fii.

Iar pe el l-a dus într-o intersecţie din Oradea, pe unde şoferii care trec le transmit de obicei poliţiştilor numai „de bine”. Ori pentru că nu-i lasă să treacă la timp, ori pentru că nu intervin mai repede să alunge aglomeraţia, ori pentru că… Poliţie. Rari sînt cei care se bucură cînd văd un tip în uniformă care dirijează traficul.

Aşa că la ce se putea aştepta tânărul agent într-o astfel de dimineaţă aglomerată? Sunt sigur, totuşi, că în 7 ani de Poliţie Rutieră a fost vaccinat împotriva nervilor şi tonului ridicat al şoferilor.

Doar că atunci când nu te aştepţi lucrurile se schimbă prin te miri ce mişcare a Divinităţii. 🙂 Zici că lucrul care îţi apare în cale e unul banal, dar exact acela e cel care te scoate din anonimat şi le arată celorlalţi cine eşti.

De data asta schimbarea a fost provocată de nişte… răţuşte.

Pentru ele agentul Bogdan Mutu a oprit un alt cârd, de maşini, până când le-a văzut în siguranţă. Ok, hai, râdeţi! 😀 Am râs şi eu. Dar nu a fost râsul ăla ironic, gen „ce prostie!”, ci ălalaltul, mai rar folosit, gen „ce mişto treabă!”

Am văzut imaginile filmate de Marian Brumă şi recunosc că primul impuls a fost să scriu un comentariu la postarea din Oradea suntem noi: „vedeţi, mă, că şi poliţiştii sînt oameni? Că nu merită doar criticaţi şi făcuţi în fel şi chip? Că nu-s doar o maşină de dat amenzi, cum zic unii?” Nu am făcut-o atunci, ca să nu se spună că scriu sub impulsul momentului. Dar o fac acum.

Recunosc că, neştiindu-l pe agentul Bogdan Mutu, m-am interesat cine e.

„Îi fain şi de treabă.”

„Un băiat tare bun. Modest şi omenos.”

Asta mi-au zic cei care îl cunosc. Mă bucur că unui astfel de om i s-a întâmplat azi un lucru bun. Că gestul lui a fost văzut de mii de oameni. Care îl vor aprecia când îl vor întâlni. Şi îl vor saluta şi îi vor arăta degetul mare, în semn de „faină treabă”.

Le transmit eu să nu se teamă când vor fi opriţi de tânărul poliţist. Vor fi trataţi corect. Sînt convins de asta. Un om care a făcut un gest ca şi cel de azi nu poate fi decât unul vertical. Şi cu suflet mare.

P.S. E adevărat, întâmplarea de azi se va stinge în vâltoarea altor lucruri care se vor petrece mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dar asta nu mă opreşte să mă bucur când descopăr caractere mari în mici întâmplări de viaţă.

(guest post) Sănătatea pe bucate

Niki Mihalcea sănătateaNiki Mihalcea

Niki este colegul meu de la Digi24 Oradea, unde realizează emisiunea „Divizia locală”. Are experienţă de 20 de ani în presa sportivă locală, în care e cel mai bun – opinia mea.

În general, scrie despre sport. Dar are idei interesante şi ştie multe şi din alte domenii: social, eveniment, sănătatea. Aşa că atunci când mi-a spus că a scris ALTceva, i-am oferit acest guest-post. E chiar interesant. Spor la citit!


Suntem şi trăim într-o ţară de orbi. Din simplul motiv că uneori nu vrem să vedem anumite lucruri sau poate privim acolo unde nu trebuie. Dăm din umeri şi ne prefacem că nu înţelegem, dar toate astea ne absolvă oare de vină? Ce mai contează, printre atâtea golănii?

În plină efervescenţă Balena albastră, jocul pare să aibă concurenţă serioasă: Joaca de-a Dumnezeu – made in Ministerul Sănătăţii.

Sub sloganul „scapă cine poate”, programele naţionale oncologice sunt mai ceva ca ruleta rusească. A dracului, Doamne iartă-mă, dar parcă toate au legătură cu mama Rusie. Însă ei sunt mulţi şi noi puţini, iar ai noştri senatori vor să bage spaimă în toţi. Spaima de-a mai trăi, spaima de-a mai avea o şansă. Cum la ce şansă? La viaţă!

Mânaţi parcă dupăprospectele medicamentelor, cu indicaţii şi contraindicaţii, mai-marii responsabili cu sănătatea în România vor să decidă în continuare cine se încadrează pentru tratamente şi cine nu.

Am păţit-o chiar eu, în urmă cu şapte ani, în familie. După 38 de ani de muncă, cu toate plăţile sociale la zi, tata a fost diagnosticat cu cancer pulmonar în faza a patra. Statul a decis, prin comisia de medici, că NU merită să primească tratamentul adecvat. Boala avansată, ireversibilă, bla, bla. Cu alte cuvinte, bani aruncaţi pe geam. Serios? Dar în cei 38 de ani de muncă omul nu a dat ceva la stat?! Atât a meritat? A fost nevoie de pile şi intervenţii pentru un final cu două citostatice şi un Dumnezeu să-l ierte!

Greşelile trecutului se repetă, însă

Din păcate, în aceeaşi situaţie se află acum bolnavii de hepatită C. Cei care au fost trecuţi de pe Interferon pe Interferon Free. Au crezut la debutul programului că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Un tratament mai bun şi cu mai puţine reacţii adverse.

Dar minunea nu a ţinut mult. Tratamentul s-a oprit brusc. Motivele? Licitaţia unei noi liste de medicamente şi reevaluarea celor care se încadrează pentru tratament. Şi cum în România politica pasului mărunt – sau mai bine spus a bătutului pe loc – este lege, ce mai contează o lună sau două fără tratament? Adică o nouă alegere: cine şi cât mai trăieşte.

O fi corect, nu o fi corect, nu ştiu. Cred însă cu tărie că oricine merită o a doua şansă şi ea este dată de Cel de Sus. Nicidecum de cei de aici, de jos. Această joacă, de-a dreptul periculoasă, dar numai pentru cei care au intrat fără voia lor în ea, s-ar putea încheia într-o bună zi cu un nou Big Bang.

Avem aşadar toate motivele să încheiem cu o glumă pentru că la a face haz de necaz suntem campioni. Şi dacă tot am pomenit de „Balena albastră”, se putea să nu fie una legată de acest joc? – „Vând 49 de stagii efectuate, mai aveţi doar unul singur de îndeplinit…”

P.S.: Cât despre epidemia de rujeolă şi lipsa vaccinului – Dumnezeu cu mila! – că, vorba aia, iar ne-a prins nepregătiţi.

Foc şi fum peste Ţara Binşului. Şi nu numai acolo

Arde la propriu. Nu toată, e drept, ci hectare întregi de câmpuri şi dealuri.

Dacă ajungi în apropiere de Beiuş, oriunde te uiţi vezi fuioare de fum. De parcă ne-ar ataca turcii şi ne-am decis să aplicăm străbuna tactică a pârjolirii câmpurilor în faţa inamicului.

Ieri, duminica, ardeau dealurile de lângă Bulz şi Dumbrăviţa de Codru.Fumul se înălţa chiar şi dintr-o zonă ce părea împădurită. Focul cuprinsese şi nişte zone dinspre Finiş, undeva lângă Crişul Negru, iar rotocoalele de fum se vedeau de la kilometri depărtare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De fapt, localnicii au dat foc vegetaţiei uscate

Nu o fac doar în zona mea de baştină – acolo am fost ieri şi am văzut imaginile descrise mai sus. Folosirea focului pentru curăţarea rapidă a locurilor care apoi, bănuiesc, vor fi arate şi semănate, e o metodă folosită peste tot în ţară. Nu ştiu în alte ţări cum e, dar am mai văzut câmpuri arzând prin România noastră.

Ştiu că e legal. Până la un punct. Adică tre’ să ai avize şi să iei măsuri să nu se întindă focul peste tot. Dar nu cred că toţi cei care aruncă chibritul pe miriştea uscată respectă aceste reguli. Tind să cred că puţini, din moment ce în această perioadă cele mai multe intervenţii ale pompierilor sunt pentru stingerea focurilor de pe câmpuri.

Aseară am şi văzut, aproape de Hidişel, două maşini de pompieri care goneau la o astfel de intervenţie.

Plus că nişte flăcări de pe Dealul Bitiilor se vedeau încă de la ieşirea din Pocola – iar asta se întâmpla pe la 8 seara, oră la care mă îndoiesc că mai vezi ce şi cum pe câmpuri şi nu prea poţi ţine sub control focul.

Acum nu zic că toţi cei care dau foc câmpurilor o fac fără să ţină cont de reglementările normale şi legale. Dar mulţi merg pe principiul „las’ că mie nu mi se întâmplă şi ştiu io ce trebuie făcut”. De obicei, sînt cei care dispar imediat ce focul a scăpat de sub control.

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.

Constituția și guvernarea de după căderea întunericului

Mai întâi, observații juridice – vezi Constituția. Pe scurt, că și pe mine mă enervează vorbăria pe teme clare:

Constituția României – articolul 115, aliniatul 1 – Delegarea legislativă
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.

Constituția României – articolul 73, aliniatul 3 – Categorii de legi
Prin lege organică se reglementează:
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

Iar despre ce a fost aseară:

ORICARE ar fi felul proiectelor/legilor/ordonanțelor,
ORICINE ar fi autorii lor,
ORICARE ar fi partidul care le propune,
INDIFERENT de motivație
și ORICUI îi sînt dedicate,
emiterea unor acte după căderea întunericului, pe ascuns, urmată de fuga și lăsarea în urmă a unui ministru fără explicații ține de comportamentul premeditat al unui delincvent.

M-am exprimat frumos, nu? Altă întrebare?

P.S. Că veni vorba de exprimare. Și limba română are felul ei de a protesta. O confirmă dexonline, care le explică tuturor cu cine să asocieze un anume cuvânt.

Riscul asumat al Guvernului și patronului de local

foto: Universul Juridic

Asta cu asumarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege se întâmplă în țara în care este permisă funcționarea unor cluburi pe propria răspundere a patronilor.

În fond, e cam același lucru.

Doar că în cazul localurilor prin asumarea răspunderii care permite funcționarea fără avize, dar cu acceptul tacit al autorităților, patronii răspund pentru viața celor câteva zeci ori sute de consumatori. În schimb, în cazul Executivului, asumarea răspunderii are efecte asupra întregii țări.

Ambii își asumă un risc: Guvernul să cadă dacă Parlamentul respinge legea, patronul să dea cu subsemnatul la Parchet dacă îi bubuie șandramaua. Și ce dacă? Legea permite. În plus, numai cine nu riscă, nu câștigă, nu?

E o modalitate de a gândi care nu prea cadrează cu un sistem democratic. Așa mi se pare mie. Într-un stat bine pus la punct, cu mecanisme clare, nu e nevoie să riști ca să dai o lege.

Știați că asumarea răspunderii Guvernului e o practică în doar 4 din 90 de țări democratice: Franța, Italia, România și Republica Moldova?

P.S. Nu fac referire la un Guvern anume, deși în prezent discuția majoră se poartă în jurul asumării de către cabinetul Grindeanu a proiectelor pe grațiere și amnistie. Nu cred că a fost vreun Executiv în ultimii 20 de ani care să nu-și fi asumat răspunderea pe vreun proiect ori să nu fi avut în vedere astfel de măsură.

sursă foto: Universul Juridic