Sacrificii? Nu! Bătaie de joc printre gropi, case dărâmate şi tranşee

Sunt conservator în privinţa multor lucruri, dar când vine vorba de condiţiile de trai sunt un susţinător devotat al progresului. Şi al civilizaţiei, evident. Apreciez faptul că în Oradea au fost modernizate zonele centrale, au fost amenajate parcări de domiciliu, au fost sistematizate zone întregi şi au fost reabilitate superbele clădiri istorice din zona centrală.

Localnicii au acces mai rapid la serviciile administraţiei locale, ai căror funcţionari nu mai au atitudinea de vătaf din trecut. Apar noi investiţii în oraş, zona creşte economic – sunt multe lucruri care îmi plac.

Dar dincolo de aceste realizări – incontestabile, de altfel – nu pot să mă fac că nu văd bătaia de joc la care sunt supuşi zilnic şoferii din oraş şi trecătorii care au drum prin zonele unde se fac tot soiul de lucrări. Şi aici mă refer la cei care fac aceste lucrări.

Să vorbim la concret.

Pe strada Tudor Vladimirescu se lucrează de câteva săptămâni la introducerea unor conducte pentru sistemul de termoficare al oraşului. Nu discut calitatea şi necesitatea lucrărilor – nu sunt specialist, nu mă pricep. Dar mă enervează la culme şanţurile săpate de-a latul drumului şi acoperite în batjocură cu balastru.

Au apărut denivelările, iar diferenţa faţă de nivelul asfaltului e uneori de două laturi de palmă. Aşa că maşinile care trec peste ele riscă să-şi distrugă baia de ulei sau să-şi rupă vreo roată. Evident că niciun şofer nu-i atât de tembel încât să abordeze şanţurile respective cu mai mult de 5-10 km/h, dar nici asta nu-i garantează securitatea.

Între timp, muncitorii îşi văd de treabă – bine fac, fără să-i intereseze nervii şoferilor – au ei propriii lor nervi. Iar beneficiarii lucrărilor, care – bănuiesc – sunt cei din primărie, nu am auzit să-i oblige pe constructori să amenajeze nişte treceri de bun simţ pentru maşini.

Astfel de bătăi de joc la adresa şoferilor se întâlnesc şi în alte zone. La început de săptămână am crezut că se surpă sub  maşină grohotişul din şanţul săpat aproape de Palatul de Justiţie – atât de prost era aruncat. M-am bucurat că am trecut încetişor fără a-mi atinge pragurile ori baia de ulei.

Iar de semnalizare… ce glumă imbecilă! 🙁 Noaptea ai toate şansele să nu observi lucrările. La alţii sunt luminate şi indicate prin semnalizatoare luminoase. La noi…

Asta arată cât de puţin suntem respectaţi ca simpli cetăţeni. Înţeleg că mai trebuie să facem şi sacrificii, dar călătorind în străinătate mi-am dat seama că ăsta e un slogan pe care l-am înfiat prea repede şi căruia îi acordăm o însemnătate prea mare.

Cum e la alţii?

În Viena – dau exemplu ăsta pentru că am avut parte de el – o banală săpătură într-un cartier a fost super-semnalizată şi pur şi simplu baricadată cu nişte scânduri în aşa fel încât să nu se producă – ferească Dumnezeu! – vreun accident. Nici măcar vreun drojdier n-avea cum să-şi răstoarne fizicul în zona de lucrări.

Iar peste şanţul săpat în şosea au fost aşezate scânduri, pe marginea cărora a fost turnat nişte asfalt care făcea legătura cu cel vechi. Ca să nu se clatine prea tare maşinile. Şi chiar nu s-a simţitvreun tremurat când treceai prin zonă.

E vorba de respect, domnilor! De un principiu normal al oricărei societăţi civilizate.

Nu doar şoferii sunt desconsideraţi. Şi pietonii fac sacrificii 🙁

Din nou să discutăm la concret. Pe Strada Oneştilor, aproape de Kaufland-ul din Ioşia, a început dărâmarea unor case expropriate. În loc să scriu cum se fac lucrările – nesemnalizate şi nici măcar separate cu o banală bandă de plastic de zona prin care trec pietonii şi maşinile, mai bine vă arăt două fotografii făcute în seara asta în zonă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă vă uitaţi la a doua fotografie, vedeţi ceva care atârnă şi care poate să cadă oricând. Un tată cu copilul lui au accelerat când au trecut pe sub chestia aceea. Întreb şi eu: dacă îi cade cuiva în cap şi îl nenoroceşte, cine răspunde?

Sau nu ne interesează? Plecăm capul şi acceptăm astfel de pericole pe motiv că e nevoie de sacrificii ca să ne fie bine.

Sincer, nu e nevoie de astfel de sacrificii. Sînt inutile. E nevoie de bun simţ, de respect, de aplicarea unor norme de lucru civilizate. Principii care pot fi impuse chiar prin forţa legii, asta însemnând aplicarea unor amenzi babane. Care chiar sunt prevăzute în legislaţie, dar extrem de rar puse în practică.

Probabil tot pe principiul „las’ că e bine şi aşa. S-o termina lucrarea şi lumea va uita. Câinii latră, caravana trece.”

Numai că din cauza acestui „principiu” au murit oameni în alte locuri. Şi ce dacă? Oricum nu am învăţat nimic. „Nouă nu ni se poate întâmpla!”

Dar dacă…

Recunosc. Şi eu am fost un laş, care s-a limitat să înjure în barbă de câte ori a dat într-un şanţ abandonat în mijlocul şoselei, nesemnalizat şi acoperit în batjocură cu nişte pietriş. Am ocolit bucăţi de tencuială căzute pe caldarâm, printre oameni, şi nu am zis nimic. Am mers mult timp pe ideea că e nevoie de sacrificii pentru a trăi mai bine.

Dar măcar să ne spunem nemulţumirile cu voce tare.

Facebook, comentariile şi nimicurile de dincolo de tastatură

Când, la ceas de seară, o vecină aduce vestea că a lu’ Cutare de pe uliţa dinspre şcoală a murit, oamenii din sat se închină, îşi fac cruce şi spun un „Doamne, iartă-l!

Când se pun în faţa televizorului şi aud că bolile, accidentele ori cine ştie ce alte întâmplări au trimis în amintire persoane mai mult sau mai puţin cunoscute, oamenii din sat clatină din cap şi, inspirând adânc, cer bunului Dumnezeu îngăduinţă pentru cel plecat.

– Le-o avut iel p’ale lui, da’ n-o fost om rău. Amu’, tăţi greşim. Ce ţî viaţa asta… Doamne, dă-i hodină!

Despre morţi numai de bine, nu? Plecarea unui om pe care l-am cunoscut cât de cât e momentul în care alungăm întâmplările şi lucrurile mai puţin bune pe care le ştim despre el şi le căutăm prin memorie pe cele faine. Sau pur şi simplu zicem un „Doamne, iartă-l!” şi ne vedem de treabă. Că doar viaţa noastră şi a celorlalţi merge înainte.

Aşa fac oamenii normali care, cică, reprezintă majoritatea.

Numai că atunci când unii se aşează în faţa tastaturii, se schimbă complet, iar numărul idioţilor se multiplică nebănuit şi exagerat. Atunci gunoiul uman capătă formă şi se revarsă, prin comentarii mai ales, pe reţele de socializare ori pe saituri şi bloguri.

Ascunşi după nick-name-uri croite după o logică ce scapă multora ori afişându-şi cu o mândrie vecină cu prostia numele real, penibilii ăştia aruncă cu jeg în toată lumea. Evident, în cei care au alte idei, care nu se aliniază standardelor imunde pe care ei le promovează.

Aşa iau naştere situaţii mizerabile de-a dreptul, de genul celor care au apărut în aceste zile pe Facebok. Nu dau link, nu merită să promovăm formulările handicapate – cum să le zic altfel? Recent, fel de fel de utilizatori – masculi şi femele, deopotrivă – se bucurau de moartea unor doamne, pe motiv că acestea au fost membre ale unui partid.

Cât de hidos poţi fi la suflet încât să anunţi pe internet că te bucuri că „a crăpat X sau Y” ori că „aşa să păţească toţi …-iştii”? Cât de grav avariat moral poţi fi să te cerţi cu cei care te roagă să încetezi cu porcăriile ejectate din micimea şi întunecimea minţii tale? Să nu vrei să renunţi şi să nu încetezi să acuzi, să sfidezi, să bălăcăreşti. Nu-l cunoşti pe cea pe care o desfiinţezi la foc automat, dar tu eşti judecător suprem şi dai verdicte formulate imoral şi dezgustător.

Afectat de ce a citit în ultimele zile, colegul Claudiu Mihuţ îmi zicea că s-a gândit să-şi închidă Facebok-ul.

Nu asta e soluţia!

De ce să te retragi din faţa cotropitorilor cu minte îngustă şi să laşi să transforme tot într-o mocirlă? Nu! Să plece ei! E simplu: conturilor nimicurilor să fie raportate de cât mai multe persoane. Băieţii lui Zuckerberg vor trece astfel la suspendarea lor şi apoi le vor şterge.

Nu te retragi din faţa unor neanderthalieni ai comentariilor online. Încerci să le explici, să-i „tratezi” cu cuvinte blânde. Nu înţeleg, treci la next level: nu le răspunzi cu aceeaşi monedă, ci îi scoţi din reţea.

Exact cum atunci când te doare o măsea, nu o loveşti cu ciocanul, ci o tratezi, iar ca soluţie finală o scoţi. Altfel rişti să îţi afecteze organismul.

Nu am nimic cu cei care CRITICĂ, dacă o fac cu bun simţ şi cu argumente.

Dar ştiu că libertatea de exprimare se opreşte acolo unde începe jignirea, mârlănia, calomnia. Nu cer judecarea şi împuşcarea celor care fac astfel de lucru. Dar nici nu vreau să am de-a face cu ei.

Să-şi facă propria reţea de socializare în care să se porcăiască reciproc. Doar că, fac pariu că nu le-ar plăcea. Asta pentru că între ele nimicurile astea se înţeleg şi nu se atacă. Se hrănesc în schimb din oprobriul celorlalţi şi trăiesc pentru a-i ataca nejustificat.

 

 

Dispare cardul de sănătate?

foto: tvsudest.ro

Am pus semnul întrebării în titlu pentru că informaţia e doar un zvon, o „adiere” care nu e confirmată oficial. Deocamdată. Posibilitatea retragerii cardului de sănătate e vehiculată însă tot mai des în discuţiile din mediul medical.

(Am auzit informaţia asta  şi nu o pot lăsa îngropată în discuţiile cu amicii. Vom vedea dacă va rămâne la stadiul de „ar trebui făcut” sau va deveni realitate.)

Nici n-ar fi rău să nu mai avem de-a face cu bucata aceea de plastic care, preluând o vorbă din fotbal, s-a născut talent şi va muri speranţă.

– S-a vrut un instrument modern, de eliminare a birocraţiei din sistem şi de modernizare a muncii funcţionărimii din sănătate. Din păcate, e inutil şi a creat mai multe probleme decât a rezolvat. Sistemul cardului mai mult era blocat şi îi încurca şi pe medici, şi pe pacienţi şi pe farmacişti.

Medicul care mi-a spus toate acestea e de o bună perioadă în sistem ca să ştie ce şi despre ce vorbeşte. A stat şi el cu ochii în aparat ca să vad când se deblochează sistemul ca să poată introduce o reţetă. S-o fi enervat când a doua sau a treia zi ori chiar după o săptămână era sunat de pacient de la vreo farmacie unde scannerul nu recunoştea codul de pe reţetă.

Pacienţii au fost şi sunt cei mai afectaţi…

….de bulibăşeala numită cardul de sănătate. Nu înţelegeau de ce uneori era nevoie de card, alteori nu. De ce, deşi îi plăteau cotizaţia la CAS la timp şi nu era vina lor că se îmbolnăviseră, trebuiau să bată farmacie după farmacie ori să-şi pună copiii pe drumuri în căutarea medicamentelor.

Şi acelea ciudat şi, uneori, inuman de scumpe pentru veniturile lor nemeritat de mici după ani şi ani de trudă.

Mai sunt şi farmaciştii, obligaţi să înveţe să se descurce într-un sistem pe care uneori recunoşteau că nici ei nu-l mai înţeleg. Farmacişti care au dezvoltat adevărate reţele între ei şi care se sunau doar pentru a-i ajuta pe bolnavi să găsească toate medicamentele de care au nevoie.

Apropo de CAS: mulţi dintre români nu au nici acum card, la câţiva ani de la introducerea acestuia. Au făcut cereri, au primit numere de înregistrare, dar plasticul cu cip nu le-a fost livrat nici acum. Primeau ridicări din umeri şi un sincer „nu ştiu!” când întrebau de ce nu le vine o dată cardul de sănătate. Vă stau mărturie.

Numai că şi în acest caz, ca şi în multe altele, sistemul a găsit portiţe şi rezolvări la mica înţelegere.

Aşa că nu cred că ar supăra pe nimeni dacă ar fi eliminat cardul de sănătate. Întrebarea e ce va fi pus în locul lui şi cât de eficient ar fi noul instrument.

În ţara lui merge şi aşa, nu m-ar mira să treacă ani până să primim un răspuns. Şi se va mai duce o generaţie…

Caractere mari în mici întâmplări de viaţă

agentul şef adjunct Bogdan Mutu

Când a plecat spre serviciu în dimineaţa asta – cred că a fost dimineaţă, deşi ştiu că la ei ziua mai intră în noapte şi invers – agentul şef adjunct Bogdan Mutu nu cred că şi-a imaginat că va avea una din acele zile. Alea când, deşi nu vrei să ieşi în faţă pentru că eşti modest şi de bun simţ, toate astrele se aliniază în favoarea ta, iar Cel de Sus te îndreaptă exact spre locul unde trebuie să fii.

Iar pe el l-a dus într-o intersecţie din Oradea, pe unde şoferii care trec le transmit de obicei poliţiştilor numai „de bine”. Ori pentru că nu-i lasă să treacă la timp, ori pentru că nu intervin mai repede să alunge aglomeraţia, ori pentru că… Poliţie. Rari sînt cei care se bucură cînd văd un tip în uniformă care dirijează traficul.

Aşa că la ce se putea aştepta tânărul agent într-o astfel de dimineaţă aglomerată? Sunt sigur, totuşi, că în 7 ani de Poliţie Rutieră a fost vaccinat împotriva nervilor şi tonului ridicat al şoferilor.

Doar că atunci când nu te aştepţi lucrurile se schimbă prin te miri ce mişcare a Divinităţii. 🙂 Zici că lucrul care îţi apare în cale e unul banal, dar exact acela e cel care te scoate din anonimat şi le arată celorlalţi cine eşti.

De data asta schimbarea a fost provocată de nişte… răţuşte.

Pentru ele agentul Bogdan Mutu a oprit un alt cârd, de maşini, până când le-a văzut în siguranţă. Ok, hai, râdeţi! 😀 Am râs şi eu. Dar nu a fost râsul ăla ironic, gen „ce prostie!”, ci ălalaltul, mai rar folosit, gen „ce mişto treabă!”

Am văzut imaginile filmate de Marian Brumă şi recunosc că primul impuls a fost să scriu un comentariu la postarea din Oradea suntem noi: „vedeţi, mă, că şi poliţiştii sînt oameni? Că nu merită doar criticaţi şi făcuţi în fel şi chip? Că nu-s doar o maşină de dat amenzi, cum zic unii?” Nu am făcut-o atunci, ca să nu se spună că scriu sub impulsul momentului. Dar o fac acum.

Recunosc că, neştiindu-l pe agentul Bogdan Mutu, m-am interesat cine e.

„Îi fain şi de treabă.”

„Un băiat tare bun. Modest şi omenos.”

Asta mi-au zic cei care îl cunosc. Mă bucur că unui astfel de om i s-a întâmplat azi un lucru bun. Că gestul lui a fost văzut de mii de oameni. Care îl vor aprecia când îl vor întâlni. Şi îl vor saluta şi îi vor arăta degetul mare, în semn de „faină treabă”.

Le transmit eu să nu se teamă când vor fi opriţi de tânărul poliţist. Vor fi trataţi corect. Sînt convins de asta. Un om care a făcut un gest ca şi cel de azi nu poate fi decât unul vertical. Şi cu suflet mare.

P.S. E adevărat, întâmplarea de azi se va stinge în vâltoarea altor lucruri care se vor petrece mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dar asta nu mă opreşte să mă bucur când descopăr caractere mari în mici întâmplări de viaţă.

(guest post) Sănătatea pe bucate

Niki Mihalcea sănătateaNiki Mihalcea

Niki este colegul meu de la Digi24 Oradea, unde realizează emisiunea „Divizia locală”. Are experienţă de 20 de ani în presa sportivă locală, în care e cel mai bun – opinia mea.

În general, scrie despre sport. Dar are idei interesante şi ştie multe şi din alte domenii: social, eveniment, sănătatea. Aşa că atunci când mi-a spus că a scris ALTceva, i-am oferit acest guest-post. E chiar interesant. Spor la citit!


Suntem şi trăim într-o ţară de orbi. Din simplul motiv că uneori nu vrem să vedem anumite lucruri sau poate privim acolo unde nu trebuie. Dăm din umeri şi ne prefacem că nu înţelegem, dar toate astea ne absolvă oare de vină? Ce mai contează, printre atâtea golănii?

În plină efervescenţă Balena albastră, jocul pare să aibă concurenţă serioasă: Joaca de-a Dumnezeu – made in Ministerul Sănătăţii.

Sub sloganul „scapă cine poate”, programele naţionale oncologice sunt mai ceva ca ruleta rusească. A dracului, Doamne iartă-mă, dar parcă toate au legătură cu mama Rusie. Însă ei sunt mulţi şi noi puţini, iar ai noştri senatori vor să bage spaimă în toţi. Spaima de-a mai trăi, spaima de-a mai avea o şansă. Cum la ce şansă? La viaţă!

Mânaţi parcă dupăprospectele medicamentelor, cu indicaţii şi contraindicaţii, mai-marii responsabili cu sănătatea în România vor să decidă în continuare cine se încadrează pentru tratamente şi cine nu.

Am păţit-o chiar eu, în urmă cu şapte ani, în familie. După 38 de ani de muncă, cu toate plăţile sociale la zi, tata a fost diagnosticat cu cancer pulmonar în faza a patra. Statul a decis, prin comisia de medici, că NU merită să primească tratamentul adecvat. Boala avansată, ireversibilă, bla, bla. Cu alte cuvinte, bani aruncaţi pe geam. Serios? Dar în cei 38 de ani de muncă omul nu a dat ceva la stat?! Atât a meritat? A fost nevoie de pile şi intervenţii pentru un final cu două citostatice şi un Dumnezeu să-l ierte!

Greşelile trecutului se repetă, însă

Din păcate, în aceeaşi situaţie se află acum bolnavii de hepatită C. Cei care au fost trecuţi de pe Interferon pe Interferon Free. Au crezut la debutul programului că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Un tratament mai bun şi cu mai puţine reacţii adverse.

Dar minunea nu a ţinut mult. Tratamentul s-a oprit brusc. Motivele? Licitaţia unei noi liste de medicamente şi reevaluarea celor care se încadrează pentru tratament. Şi cum în România politica pasului mărunt – sau mai bine spus a bătutului pe loc – este lege, ce mai contează o lună sau două fără tratament? Adică o nouă alegere: cine şi cât mai trăieşte.

O fi corect, nu o fi corect, nu ştiu. Cred însă cu tărie că oricine merită o a doua şansă şi ea este dată de Cel de Sus. Nicidecum de cei de aici, de jos. Această joacă, de-a dreptul periculoasă, dar numai pentru cei care au intrat fără voia lor în ea, s-ar putea încheia într-o bună zi cu un nou Big Bang.

Avem aşadar toate motivele să încheiem cu o glumă pentru că la a face haz de necaz suntem campioni. Şi dacă tot am pomenit de „Balena albastră”, se putea să nu fie una legată de acest joc? – „Vând 49 de stagii efectuate, mai aveţi doar unul singur de îndeplinit…”

P.S.: Cât despre epidemia de rujeolă şi lipsa vaccinului – Dumnezeu cu mila! – că, vorba aia, iar ne-a prins nepregătiţi.

Foc şi fum peste Ţara Binşului. Şi nu numai acolo

Arde la propriu. Nu toată, e drept, ci hectare întregi de câmpuri şi dealuri.

Dacă ajungi în apropiere de Beiuş, oriunde te uiţi vezi fuioare de fum. De parcă ne-ar ataca turcii şi ne-am decis să aplicăm străbuna tactică a pârjolirii câmpurilor în faţa inamicului.

Ieri, duminica, ardeau dealurile de lângă Bulz şi Dumbrăviţa de Codru.Fumul se înălţa chiar şi dintr-o zonă ce părea împădurită. Focul cuprinsese şi nişte zone dinspre Finiş, undeva lângă Crişul Negru, iar rotocoalele de fum se vedeau de la kilometri depărtare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De fapt, localnicii au dat foc vegetaţiei uscate

Nu o fac doar în zona mea de baştină – acolo am fost ieri şi am văzut imaginile descrise mai sus. Folosirea focului pentru curăţarea rapidă a locurilor care apoi, bănuiesc, vor fi arate şi semănate, e o metodă folosită peste tot în ţară. Nu ştiu în alte ţări cum e, dar am mai văzut câmpuri arzând prin România noastră.

Ştiu că e legal. Până la un punct. Adică tre’ să ai avize şi să iei măsuri să nu se întindă focul peste tot. Dar nu cred că toţi cei care aruncă chibritul pe miriştea uscată respectă aceste reguli. Tind să cred că puţini, din moment ce în această perioadă cele mai multe intervenţii ale pompierilor sunt pentru stingerea focurilor de pe câmpuri.

Aseară am şi văzut, aproape de Hidişel, două maşini de pompieri care goneau la o astfel de intervenţie.

Plus că nişte flăcări de pe Dealul Bitiilor se vedeau încă de la ieşirea din Pocola – iar asta se întâmpla pe la 8 seara, oră la care mă îndoiesc că mai vezi ce şi cum pe câmpuri şi nu prea poţi ţine sub control focul.

Acum nu zic că toţi cei care dau foc câmpurilor o fac fără să ţină cont de reglementările normale şi legale. Dar mulţi merg pe principiul „las’ că mie nu mi se întâmplă şi ştiu io ce trebuie făcut”. De obicei, sînt cei care dispar imediat ce focul a scăpat de sub control.

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.