(guest post) Sănătatea pe bucate

Niki Mihalcea sănătateaNiki Mihalcea

Niki este colegul meu de la Digi24 Oradea, unde realizează emisiunea „Divizia locală”. Are experienţă de 20 de ani în presa sportivă locală, în care e cel mai bun – opinia mea.

În general, scrie despre sport. Dar are idei interesante şi ştie multe şi din alte domenii: social, eveniment, sănătatea. Aşa că atunci când mi-a spus că a scris ALTceva, i-am oferit acest guest-post. E chiar interesant. Spor la citit!


Suntem şi trăim într-o ţară de orbi. Din simplul motiv că uneori nu vrem să vedem anumite lucruri sau poate privim acolo unde nu trebuie. Dăm din umeri şi ne prefacem că nu înţelegem, dar toate astea ne absolvă oare de vină? Ce mai contează, printre atâtea golănii?

În plină efervescenţă Balena albastră, jocul pare să aibă concurenţă serioasă: Joaca de-a Dumnezeu – made in Ministerul Sănătăţii.

Sub sloganul „scapă cine poate”, programele naţionale oncologice sunt mai ceva ca ruleta rusească. A dracului, Doamne iartă-mă, dar parcă toate au legătură cu mama Rusie. Însă ei sunt mulţi şi noi puţini, iar ai noştri senatori vor să bage spaimă în toţi. Spaima de-a mai trăi, spaima de-a mai avea o şansă. Cum la ce şansă? La viaţă!

Mânaţi parcă dupăprospectele medicamentelor, cu indicaţii şi contraindicaţii, mai-marii responsabili cu sănătatea în România vor să decidă în continuare cine se încadrează pentru tratamente şi cine nu.

Am păţit-o chiar eu, în urmă cu şapte ani, în familie. După 38 de ani de muncă, cu toate plăţile sociale la zi, tata a fost diagnosticat cu cancer pulmonar în faza a patra. Statul a decis, prin comisia de medici, că NU merită să primească tratamentul adecvat. Boala avansată, ireversibilă, bla, bla. Cu alte cuvinte, bani aruncaţi pe geam. Serios? Dar în cei 38 de ani de muncă omul nu a dat ceva la stat?! Atât a meritat? A fost nevoie de pile şi intervenţii pentru un final cu două citostatice şi un Dumnezeu să-l ierte!

Greşelile trecutului se repetă, însă

Din păcate, în aceeaşi situaţie se află acum bolnavii de hepatită C. Cei care au fost trecuţi de pe Interferon pe Interferon Free. Au crezut la debutul programului că l-au prins pe Dumnezeu de picior. Un tratament mai bun şi cu mai puţine reacţii adverse.

Dar minunea nu a ţinut mult. Tratamentul s-a oprit brusc. Motivele? Licitaţia unei noi liste de medicamente şi reevaluarea celor care se încadrează pentru tratament. Şi cum în România politica pasului mărunt – sau mai bine spus a bătutului pe loc – este lege, ce mai contează o lună sau două fără tratament? Adică o nouă alegere: cine şi cât mai trăieşte.

O fi corect, nu o fi corect, nu ştiu. Cred însă cu tărie că oricine merită o a doua şansă şi ea este dată de Cel de Sus. Nicidecum de cei de aici, de jos. Această joacă, de-a dreptul periculoasă, dar numai pentru cei care au intrat fără voia lor în ea, s-ar putea încheia într-o bună zi cu un nou Big Bang.

Avem aşadar toate motivele să încheiem cu o glumă pentru că la a face haz de necaz suntem campioni. Şi dacă tot am pomenit de „Balena albastră”, se putea să nu fie una legată de acest joc? – „Vând 49 de stagii efectuate, mai aveţi doar unul singur de îndeplinit…”

P.S.: Cât despre epidemia de rujeolă şi lipsa vaccinului – Dumnezeu cu mila! – că, vorba aia, iar ne-a prins nepregătiţi.

Foc şi fum peste Ţara Binşului. Şi nu numai acolo

Arde la propriu. Nu toată, e drept, ci hectare întregi de câmpuri şi dealuri.

Dacă ajungi în apropiere de Beiuş, oriunde te uiţi vezi fuioare de fum. De parcă ne-ar ataca turcii şi ne-am decis să aplicăm străbuna tactică a pârjolirii câmpurilor în faţa inamicului.

Ieri, duminica, ardeau dealurile de lângă Bulz şi Dumbrăviţa de Codru.Fumul se înălţa chiar şi dintr-o zonă ce părea împădurită. Focul cuprinsese şi nişte zone dinspre Finiş, undeva lângă Crişul Negru, iar rotocoalele de fum se vedeau de la kilometri depărtare.

Această prezentare necesită JavaScript.

De fapt, localnicii au dat foc vegetaţiei uscate

Nu o fac doar în zona mea de baştină – acolo am fost ieri şi am văzut imaginile descrise mai sus. Folosirea focului pentru curăţarea rapidă a locurilor care apoi, bănuiesc, vor fi arate şi semănate, e o metodă folosită peste tot în ţară. Nu ştiu în alte ţări cum e, dar am mai văzut câmpuri arzând prin România noastră.

Ştiu că e legal. Până la un punct. Adică tre’ să ai avize şi să iei măsuri să nu se întindă focul peste tot. Dar nu cred că toţi cei care aruncă chibritul pe miriştea uscată respectă aceste reguli. Tind să cred că puţini, din moment ce în această perioadă cele mai multe intervenţii ale pompierilor sunt pentru stingerea focurilor de pe câmpuri.

Aseară am şi văzut, aproape de Hidişel, două maşini de pompieri care goneau la o astfel de intervenţie.

Plus că nişte flăcări de pe Dealul Bitiilor se vedeau încă de la ieşirea din Pocola – iar asta se întâmpla pe la 8 seara, oră la care mă îndoiesc că mai vezi ce şi cum pe câmpuri şi nu prea poţi ţine sub control focul.

Acum nu zic că toţi cei care dau foc câmpurilor o fac fără să ţină cont de reglementările normale şi legale. Dar mulţi merg pe principiul „las’ că mie nu mi se întâmplă şi ştiu io ce trebuie făcut”. De obicei, sînt cei care dispar imediat ce focul a scăpat de sub control.

Oradea – oraş sigur/nesigur

De când cu 15 martie – nicio legătură cu Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, mă refer strict la împuşcăturile de pe Strada Barcăului – au apărut pe net tot felul de reacţii, ironice sau nu, la catalogarea Oradei drept oraş sigur.

În timp ce în diverse clasamente, făcute de tot felul de site-uri care nu ştiu câte reguli sociologice au aplicat, Oradea era ba cel mai sigur, ba cel mai frumos, ba cel mai vizitabil oraş din ţară, pe Facebook municipiul era „mutat” în Vestul sălbatic şi pus pe lista locurilor în care pistolarii îşi reglează conturile în stradă. Televiziunile prezentau vox-uri în care oamenii vorbeau de o anumită stare de nesiguranţă (Adrian Hladii nu era prins în acel moment), iar în unele introuri de ştiri se vorbea de tragedia ori, ca să sune cât mai terifiant, de măcelul de la Oradea.

Preţ de câteva zile despre capitala Bihorului s-a discutat mai ales prin raportare la răpirea şi uciderea Daliei Duca şi la căutarea asasinului-fugar. Explicabil, pentru că o astfel de situaţie e de o gravitate extremă, care se impunea disecată până în cel mai mic detaliu. Interesul oamenilor faţă de acest caz a fost major, dovadă stau audienţele uriaşe pe care le-au atins ştirile, materialele de presă şi orice fel de discuţii despre crimă şi fugar.

Paranteză. Pe site-ul digi24.ro, la secţiunea ştirilor din Oradea, materialele despre hăituirea lui Adrian Hladii şi uciderea Daliei Duca au strâns chiar şi de 20 de ori mai multe vizualizări decât o ştire obişnuită.

Nu pun în discuţie apetenţa cititorilor/telespectatorilor pentru astfel de materiale. Sînt specialişti care ştiu să explice mult mai bine şi documentat acest lucru.

În schimb, i-aş întreba pe ai mei cititori cât de sigură/nesigură văd ei Oradea şi de ce. Iar aici mă refer atât la localnici, cât şi la cei din afara oraşului. Pentru că ar fi interesant cum ne vedem noi şi cum ne privesc alţii.

Niciodată nu putem spune despre un loc că e 100% sigur ori 100% nesigur. De acord? Eu cred că Oradea poate fi şi sigură, şi nesigură; depinde de experienţele personale ori de punctul din care o priveşti.

Astfel, în opinia mea:

dacă în jurul tău ai oameni calmi şi civilizaţi,
dacă nu te învârţi prin unele cluburi de noapte unde muşchii sînt mai mulţi decât neuronii,
dacă te-ai plimbat seara prin parc ori pe stradă fără să fii atacat de vreun nebun ori nu te-a controlat prin buzunare un hoţ de prin tramvai,
dacă poţi să stai seara la o terasă fără să auzi o conversaţie punctată la fiecare două propoziţii de o trimitere spre o anumită parte anatomică,
dacă poţi să-ţi laşi maşina într-o parcare fără teama că ţi-o va zgârâia cineva care va dispărea fără urme,
dacă poţi să dai prioritate unui pieton fără să te claxoneze şi să te înjure unul cu maşină de ţ-şpe mii de cai putere şi geamuri fumurii,
dacă îţi pierzi portofelul şi un necunoscut te caută la toate adresele din actele găsite înăuntru doar ca să ţi-l returneze, fără nicio pretenţie,
dacă oamenii îţi promit ceva şi se ţin de cuvânt,
dacă ţi se cer preţuri decente pentru serviciile oferite,
– şi dacă mulţi alţi „dacă

atunci se cheamă că locuieşti într-un oraş sigur.

Iar dacă nu, nu. 🙂

Vă provoc să vă spuneţi şi voi părerea. Să mai adăugaţi nişte dacă, să mă contraziceţi dacă vreţi.

Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.

Constituția și guvernarea de după căderea întunericului

Mai întâi, observații juridice – vezi Constituția. Pe scurt, că și pe mine mă enervează vorbăria pe teme clare:

Constituția României – articolul 115, aliniatul 1 – Delegarea legislativă
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.

Constituția României – articolul 73, aliniatul 3 – Categorii de legi
Prin lege organică se reglementează:
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

Iar despre ce a fost aseară:

ORICARE ar fi felul proiectelor/legilor/ordonanțelor,
ORICINE ar fi autorii lor,
ORICARE ar fi partidul care le propune,
INDIFERENT de motivație
și ORICUI îi sînt dedicate,
emiterea unor acte după căderea întunericului, pe ascuns, urmată de fuga și lăsarea în urmă a unui ministru fără explicații ține de comportamentul premeditat al unui delincvent.

M-am exprimat frumos, nu? Altă întrebare?

P.S. Că veni vorba de exprimare. Și limba română are felul ei de a protesta. O confirmă dexonline, care le explică tuturor cu cine să asocieze un anume cuvânt.

Riscul asumat al Guvernului și patronului de local

foto: Universul Juridic

Asta cu asumarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege se întâmplă în țara în care este permisă funcționarea unor cluburi pe propria răspundere a patronilor.

În fond, e cam același lucru.

Doar că în cazul localurilor prin asumarea răspunderii care permite funcționarea fără avize, dar cu acceptul tacit al autorităților, patronii răspund pentru viața celor câteva zeci ori sute de consumatori. În schimb, în cazul Executivului, asumarea răspunderii are efecte asupra întregii țări.

Ambii își asumă un risc: Guvernul să cadă dacă Parlamentul respinge legea, patronul să dea cu subsemnatul la Parchet dacă îi bubuie șandramaua. Și ce dacă? Legea permite. În plus, numai cine nu riscă, nu câștigă, nu?

E o modalitate de a gândi care nu prea cadrează cu un sistem democratic. Așa mi se pare mie. Într-un stat bine pus la punct, cu mecanisme clare, nu e nevoie să riști ca să dai o lege.

Știați că asumarea răspunderii Guvernului e o practică în doar 4 din 90 de țări democratice: Franța, Italia, România și Republica Moldova?

P.S. Nu fac referire la un Guvern anume, deși în prezent discuția majoră se poartă în jurul asumării de către cabinetul Grindeanu a proiectelor pe grațiere și amnistie. Nu cred că a fost vreun Executiv în ultimii 20 de ani care să nu-și fi asumat răspunderea pe vreun proiect ori să nu fi avut în vedere astfel de măsură.

sursă foto: Universul Juridic

 

 

Angajații noștri, între nesimțire și civilizație. Şi nişte recomandări

sursă foto: Recruitment Solutions USA

Când, cu ceva ani în urmă, ajungeam prin Occidentul pe care îl văzusem doar la televizor, mă uitam mirat la toți angajații magazinelor în care intram. Nu că ar fi avut patru mâini și motor în ghete – deși așa se mișcau 🙂 – ci pentru că SALUTAU. Pe oricine intra în spațiul lor, fără excepție.

Ceea ce pe mine, venit dintr-o țară în care vânzătorul îți dă de cele mai multe ori ignore, m-a mirat, acolo era și este ceva normal. E de bun simț să-l saluți pe cel care îți trece pragul afacerii. E clientul tău, îl faci să se simtă important, pentru că, până la urmă, din banii lui trăiești. La propriu. Iar chestia asta cred că dincolo a conștientizat-o fiecare angajat, oricât de infim ar fi postul lui.

La noi în țară, cu părere de rău scriu asta, lucrurile mai au nevoie de ceva evoluție. Și nu puțină.

Ca orice trăitor în era consumismului agresiv 🙂 …

…bat și eu magazinele din Oradea de câteva ori pe săptămână. Ori pentru mâncare, ori pentru haine, încălțăminte, electronice… mă rog, ce are nevoie omul prin casă ori prin stomac. Dau peste tot soiul de vânzători, iar experiențele trăite în acest fel m-au făcut să-i împart în mai multe categorii.

Încep cu ăia nașpa, ca să îndulcesc situația pe final. Așadar, nesimțiții. Sînt în general angajații supărați pe propria existență, pe care maicile lor, considerate de ei principalele vinovate – bănuiesc, nu i-au născut direct în Mercedes și cu milionul în cont. Motiv pentru care ei, sărmane creaturi, sînt obligați să muncească acum ca trăiască. Nu câștigă cine ştie ce, dar nici nu fac mai mult ca să iasă din situația asta. Se complac într-o stare nasoală, sunt frustrați și îi urăsc pe toți cei din jur, pe clienți, pe șefi, pentru tot ce li se întâmplă.

Chiar dacă îi rogi FRUMOS – că urât nu prea ai cum – să te ajute, îți aruncă un „Imediat!” încărcat de dezgust şi, dacă îşi amintesc să o facă, vin după câteva minute bune. Timp în care a vorbit la telefon ori a împins sictirit un cărucior cu marfă pe care trebuie să o înşire pe rafturi.

Mai sînt rebelii

Ăia care s-au născut cu carnetul de sindicalist în mână. Nu acceptă tot ce li se spune, dau replici superiorilor şi o fac de faţă cu toată lumea: clienţi, colegi, nu contează. Toţi trebuie să afle cât sînt ei de nemulţumiţi.

– Vezi că io la ora 3 plec. I-am spus şi lui (bănuiesc că vreun şef… – observaţia mea) Io-s de la 6 jumate aci. Ajunge, mă. Îs obosit (ă). Trag de noi de numa’-numa’. Da, mă, da’ până când? Dă-i în… Io-mi bag piciorul (deja clasică înjurătură ce poate fi spusă în public fără a stârni reacţiile unei expresii nasoale, căreia oricum îi ţine locul).

Cam astea sînt discuţiile între unii angajaţi, de faţă cu clienţii. Ele m-au determinat să nu mai calc, de exemplu, prin magazine gen proaspăt deschisul Penny de pe strada Sovata. Nu-s obligat să ascult problemele angajaţilor de nicăieri. Nici eu nu-s mulţumit de multe chestii, dar nu mă apuc să le strig printre rafturi ori în public.

Tati, eşti nemulţumit? Fă ceva! Dar nu te tot plânge. Iar şefii lor ar fi bine să ia măsuri, că le moare afacerea.

Şi că tot ziceam de magazinul Penny de pe Sovata…

…ajung la melci. Angajaţii care are se mişcă într-un ritm atât de lent încât te întrebi dacă aşa e felul lor ori îşi bat joc de tine. În Austria, par egzamplu, băiatul ori fata de la casă parcă vor să bată recorduri de viteză. La magazinul orădean sus amintit am stat şi cinci minute să-mi bată în casă vreo 10 produse.

E adevărat, casierii sunt tineri, încă fac practică şi învaţă. Aici e vina şefilor, care i-au aruncat pe piaţă fără să-i şcolească mai întâi. Iar riscul e să le facă praf nervii clienţilor. Încă un motiv să se teamă de sucombarea afacerii.

Mai sunt plictisiţii, ăia care cred că nu au niciun chef de viaţă, nu te bagă în seamă ca și client și stau împietriți în scaunul lor, cu fățăul în ecranul calculatorului – îi recunoaşteţi uşor, nu detaliez, tăcuţii – nici aici nu intru în amănunte – ori neştiutorii – lucrează la magazin de haine, dar au terminat ingineria.

Toți cei enumerați până acum au un punct comun: NU SALUTĂ. Niciodată! N-au astfel de cuvinte în vocabular. Iar în unele cazuri te iau la per tu, chestie care, ca și client, mă enervează la culme. Recunosc că în acel moment nu mă abțin să-l pun la punct pe respectiv. Indiferent de vârstă. O fac cu decență, dar atât de rece și sec, de parcă aș veni de la Polul Nord.

Scriam că voi încheia în notă optimistă

Şi o s-o fac. Pentru că în marea asta de nesimțire, există comercianți profesionişti, civilizați, de bun simț, care chiar știu să-și respecte clientul. Rare exemplare, dar cât mă bucur când dau de astfel de oameni! Sunt:

  • farmaciştii dispuşi să te ajute, să-ţi recomande medicamente mai ieftine, dar cu acelaşi efect, să sune la alţi colegi să-ţi facă rost de medicamente. Recomand farmacia Elixir de lângă gara Oradea, farmacia Catena de pe Strada Meşteşugarilor ori cea de pe Decebal.
  • vânzătorii de genul celui care vede că tu cauţi de zor să cumperi un încărcător care nu se găseşte şi aduce aparatul de verificat ca să vadă dacă e de vină cablul sau altă componentă a obiectului. Şi uite aşa, te ajută să îţi ţii banii în buzunar: nu dai peste 100 de lei pe un încărcător nou, ci 7 lei şi 86 de bani pe un cablu pentru cel vechi. Recomand în sensul ăsta Global Electronic din Oradea.
  • mecanicii care nu te înşeală şi care sunt corecţi până la ultimul şurub. Cei care îţi schimbă doar piesa cu probleme, nu tot motorul, cei care ştiu ce să îţi recomande ca să nu te coste o avere. Oameni la care să apelezi la orice oră. Recomand Stebali Salonta.
  • ospătarii de bun simţ, care ştiu ce să îţi recomande, politicoşi, amabili, care să nu se supere dacă te-ai nimerit cu prea puţini bani pentru un bacşiş mai decent (se mai întâmplă). Recomand, de departe, Alegria. 🙂
  • angajaţii mereu calmi şi serviabili din punctele Digi (nu că facem parte din aceeaşi firmă, dar chiar sunt de un calm… pfaiii. Eu n-aş putea fi aşa) ori cei rapizi, mai puţin spre deloc plângăcioşi la adresa şefilor de la Lidl (mie, personal, îmi place magazinul din Ioşia).

Şi toţi aceştia SALUTĂ! 🙂

Să nu credeţi că tocmai aţi citit un material publicitar. Nici vorbă! Afacerile de care am pomenit la final de postare se promovează singure prin seriozitate, marfă bună, preţuri decente, relaţii bune cu clienţii. Am avut parte de toate acestea când am apelat la serviciile lor, deci nu recomand ce eu nu am verificat. 😉

Aşadar, speranţe sînt! 🙂 Sînt optimist, nu?

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.