„Voinţa” fără tenis, cucerită de iarbă

Recunosc: îmi place să joc tenis. Nu îl practic de prea mult timp, dar am două rachete – din care folosesc constant una, pe care am cumpărat-o pentru că mi-a plăcut designul şi pentru că… preţ 😉 – şi am învăţat să servesc în aşa fel încât mingea să treacă peste fileu.

Paranteză. În anii ’90 mă şi uitam la meciurile transmise de TVR şi, privind în urmă, mă minunez câtă răbdare aveam să stau minimum două ore în faţa televizorului alb-negru ca să mă uit la Sampras, Agassi, Lendl sau Becker. Cred că-mi plăcea de atunci sportul fost alb, actual multicolor. 🙂

În scurtul timp de când am început să joc tenis am schimbat câteva serve cu prietenii şi partenerii mei de fileu şi pe baza Voinţa din Oradea. Da, aia de care se ocupa Mircea Drăgoi – nea Mircea, pentru cei care îl cunoşteau şi-l simpatizau. Aceea care se afla într-o zonă centrală a oraşului, uşor de găsit şi uşor de ajuns acolo.

Nu era o bază ultramodernă – nea Mircea făcea ce putea, aduna bani de unde reuşea – dar se putea juca decent un meci de tenis. Şi era o atmosferă chiar ok.

Ba chiar pe bază s-au desfăşurat şi turnee importante pentru oraş – reporterii sportivi, oameni cu experienţă, îşi amintesc cu siguranţă.

Dar pe baza Voinţa nu se mai joacă acum tenis

Nu intru în detalii pentru că nu am toate datele ca să judec situaţia într-un fel sau altul. Şi mă feresc să o fac dacă nu am toate amănuntele.

Dar cert e că tenisul a plecat de pe „Voinţa„. Iar în urma lui, zgura, părăsită şi lipsită de alergarea jucătorilor ori de forţa cu care era lovită de mingile „bubuite” din rachete, a fost cucerită de iarbă. Care creşte pe acolo pe unde zburdau campioni ori unde puştii visau să ajungă în turnee de Mare Şlem.

Şi arată ca în fotografiile de mai jos. Cam ciudat, nu?

Această prezentare necesită JavaScript.

E păcat când un spaţiu destinat mişcării dispare. Te doare când vezi cucerite de vegetaţie terenurile pe care generaţii întregi au învăţat să ţină racheta în mână. E adevărat, au apărut alte locuri pentru sport în Oradea, mult mai bine dotate – fapt care e nemaipomenit.

Nu acuz, nu dau verdicte – repet, nu am toate detaliile necesare. Dar parcă m-ar fi bucurat ca „Voinţa„, în loc să moară încet, s-ar fi modernizat şi ar fi devenit o bază cu adevărat importantă în tenisul naţional, nu doar în cel orădean.

Vai şi amar, nimic nu mere!

fotbal-vai-si-amar

Când luni la rând nu vinde nimic, nereuşind să convingă vreun posibil client cu produsele lui cosmetice, Ioşka, simpaticul personaj în scaun cu rotile din pasajul Vulturul Negru, ne salută în propriul stil: „Helo belo, ceau bau! Vai şi amar, nimic nu mere!” 🙂

Plină de năduf şi de tristeţe strânsă în timpul cât n-a apucat să dea nici măcar un gel de duş, formularea asta a lui Ioşka se potriveşte la fix la ceea ce a făcut în seara asta naţionala României. Că fotbal nu se poate numi ce au practicat cu Polonia băieţii în galben care găsesc mereu explicaţii de ce nu le-a mers jocul.

Domnilor, nu vă mai chinuiţi! Pur şi simplu „nimic nu mere” în ceea ce jucaţi voi pe teren.

Încercaţi mereu să ne convingeţi prin declaraţii sforăitoare dinaintea meciului că aveţi ceva de oferit – spectacol, dăruire, victorie – şi, spre deosebire de cei pe care, cu bunul lui simţ, Ioşka încearcă să-i facă să-i cumpere produsele, noi chiar vă credem. Şi ne uităm la meciurile naţionalei, că doar na… e echipa care cică ne reprezintă.

De fapt, nu reprezentaţi decât un fotbal care după generaţia lui Hagi şi Popescu nu a mai dat ceva interesant. Un fotbal din care mulţi investitori s-au retras, iar alţii au ajuns prin puşcării. Un campionat care nu mai aduce prea multă lume la stadion şi un fotbal care face transferuri cel mult prin cine ştie ce ligă arabă sau prin divizii inferioare din Europa.

Eu nu mă mai uit de ceva vreme la meciurile din campionatul nostru

Sau mă uit extrem de rar. Nu am timp şi m-am convins că oricum nu aş avea ce vedea. Iar acolo unde mai arunc un ochi şi mai văd un dribling, o pasă, un şut, îmi dau seama că terenul e o bătaie de joc, plin de noroi şi denivelări (am observat asta la UTA – Clinceni 3-2, din liga a doua, meci pe care l-am urmărit absolut întâmplător).

Da, e adevărat că orice echipă are momentele ei mai nasoale. Dar naţionala României e echipa ţării mele şi mă doare să văd că are tot mai des astfel de perioade. Şi parcă nimic nu ar vrea să se schimbe.

Din punctul meu de vedere, dacă în seara asta ai noştri nu se prezentau la meciul cu Polonia pierdeau cu acelaşi scor, dar aveam un avantaj: următorul meci, cel cu Danemarca, nu s-ar fi jucat fără spectatori, aşa cum sînt convins că se va întâmpla după tâmpeniile unor cefe late de pe stadion.

Asta nu înseamnă că am fi câştigat următorul meci. Pentru că, aşa cum vă spuneam mai sus: „Vai şi amar, nimic nu mere!”

Helo belo, ceau bau!

P.S. Nu-l acuzaţi pe Daum pentru rezultatul din seara asta. Sau nu doar pe el. Mentalitatea noastră e de vină. Parcă nu ne ştim lupta pentru ce vrem să obţinem. V-o spune unul care învaţă abia acum abecedarul schemelor de luptă pentru ce vrea să obţină.

sursă foto: sport.ro

Cronica din sat: EURO 2016, aşa cum l-am văzut la 40 de ani :)

meciuri Piata Unirii EURO 2016 (1)

UPDATE: EURO 2016 a fost şi despre cum să crezi în şansa ta. Indiferent cât de mic eşti, indiferent cât de puţine şanse îţi dau alţii şi cât de mare e adversarul tău. EURO 2016 a fost despre a privi în sus, numai în sus. Au demonstrat-o Ungaria, Islanda, Ţara Galilor şi, cel mai bine, Portugalia.


Şi marii jucători plâng. Ca să folosesc un truism des utilizat, şi ei sînt oameni. A făcut-o Messi, la Copa America. L-a urmat în seara asta Cristiano Ronaldo şi îl înţeleg: munceşti ca un rob o carieră întreagă, ajungi în finala „Europeanului” şi ieşi accidentat după câteva zeci de minute. 🙁

Pe mine, însă, nu m-a prea afectat emoţional finala EURO 2016. România a fost o dezamăgire, preferata mea – Olanda – nici nu a fost prezentă, iar cealaltă preferată – Germania – a jucat sub valoarea ei în semifinala pierdută cu Franţa. Aşa că nu am făcut decât să simpatizez cu conaţionalii lui Eusebio, pe principiul că erau mai slab cotaţi decât francezii, francezi faţă de care, pardonne-moi, n-am avut sentimente atât de prietenoase.

În schimb, de la campionatul european din Hexagon am rămas cu nişte amintiri. Unele plăcute, altele mai puţin. Să le iau pe rând.

  • Pentru mine, pregătirile pentru EURO au început cu câteva zile înainte, prin a-mi face abonament pe o lună la Telekom TV. Voiam să văd şi celelalte meciuri care nu erau transmise de ProTV. Am plătit 6 lei – datorită abonamentului lui fratelo (altfel plăteam 15 lei) şi nici nu m-a interesat plânsetul TVR-ului care ar mai fi luat nişte bani din buzunarul public ca să transmită campionatul. Bine că nu i-a ascultat nimeni! În schimb, cu preţul a două beri am avut acces pe laptop la meciurile de la EURO. Evident că la cele transmise de Pro m-am uitat… la Pro. 🙂
  • Că tot veni vorba de fotbal şi TV. Cu ocazia meciurilor din Franţa m-am convins încă o dată că Emil Grădinescu e cel mai bun comentator de fotbal din România. Profesionist, documentat, corect, fără să zbiere la arbitru, la jucători sau la şefii de trib din Amazon, mereu pe fază, plăcut, cu glume de bun simţ – m-am bucurat că l-am reauzit la Dolce. Ce fain ar fi să fie la DigiSport şi să transmită marile meciuri de fotbal!
  • În schimb, m-au dezamăgit comentatorii PRO-ului: mult prea partinici cu România şi cu alte câteva echipe, exageraţi în multe faze, cu replici ciudate – de parcă vedeau alt meci. Şi nelipsitele comparaţii şi construcţii lingvistice specifice televiziunii din Pache. Totuşi, i-am preferat altora şi sînt convins că Europeanul i-a adus ProTV-ului încasări bune de tot.
  • A, să nu-l uit pe comentatorul islandez. 😀 Tare omu’!

EURO 2016 a readus la viaţă centrul Oradei 🙂

  • Orădenii au venit cu miile la multe meciuri, mai ales ale României. A fost o atmosferă faină, pe care am văzut-o de sus, din Palat. 🙂

Apropo de asta, am fost cu colegii o dată la redacţie, să vedem un meci al României. Am băut suc şi cafea şi am mâncat seminţe 😉 – ca tot chibiţu’. În rest, jocurile le-am văzut acasă (în bucătărie, pe laptop, sau în camera mare, la tvtot cu bere, câteva guri, şi cu multe seminţe) ori în sat. Aşa cum am păţit şi la precedentele două ediţii de Mondiale şi una de Europene, şi de data asta am văzut finala în sat. Peste doi ani o să pun un televizor în curte, un frigider mic pe terasă şi mă pun în scaunul de plastic de grădină ca să văd în tihnă meciurile. 😀

  • M-am mai convins că de ce le era frică multora… au scăpat pe jumătate. Şi aici mă refer la violenţă. Adică n-au fost pe acolo cretini cu expozibil la centură, dar au fost cefe late, care se exprimau mai bine cu pumnul decât cu vorba. Ruşii, englezii, croaţii au transformat străzile în ringuri, iar stadioanele în afumători.
  • În schimb, i-am admirat pe irlandezi. Ăia suporteri! Şi să nu-i uit pe islandezi. Priviţi minunăţie.

Per ansamblu, a fost un campionat interesant. Unul care ne-a demonstrat nouă, românilor, cât de departe suntem de fotbalul mare. Ca mentalitate, ca stil, ca atitudine.

Să vedem ce face noul selecţioner. Sper să schimbe radical totul. Aşa sîntem noi: avem mari speranţe de la nemţi, dar ne temem să nu ne fie înşelate aşteptările. Poate că acum o să fie bine. 🙂

Speculă cu bilete la finala Ligii Naţionale de baschet

bilete finala Liga Naţională de baschet specula

UPDATE: Mai întâi o corectură: biletele oferite în anunţul de pe net nu erau 6 la 150 de lei, ci 6 la preţ de 150 de lei unul.

Aşa, şi acum anunţul de la Jandarmi: „M.C., de 36 ani, din Nojorid, a dorit să profite de pasiunea altora, a achiziţionat mai multe bilete, de 10 lei fiecare, pe care a le-a oferit spre vânzare cu suma de 150 lei/bilet. Pe fir au intrat jandarmii bihoreni, care au început negocierile cu susnumitul, ajungând la superoferta de 500 lei pentru 5 bilete de intrare.
Jandarmii l-au sancţionat contravenţional cu suma de 1000 lei şi au confiscat cele cinci bilete, care vor fi returnate organizatorului după terminarea meciului, conform prevederilor Legii 4 /2008.”
Şi-a căutat-o, şi-a primit-o. Felicitări jandarmilor!


– Un fotbal, ceva?

– Mmmmm….Nu…

– Înot?

– …

– Judo? Karate?

– Nu!

– Baschet?

Ochii lui Vlad se măresc şi se uită zâmbitor la mine. Ştie că unchiu-său şi taică-său au jucat ceva baschet în tinereţea lor revoluţionară, motiv pentru care devine interesat când aude de sportul cu mingea la coş. A mai văzut pe Facebook nişte postări de-ale mele de pe la meciurile CSM-ului, din Liga Naţională, aşa că interesul e şi mai mare.

– L-aş duce la un meci, să vadă şi el, sigur o să-i placă, spune maică-sa, hotărâtă să-l mai ia din faţa computerului unde e campion la Minecraft.

E un puşti energic când e cu prietenii pe stradă ori în casă, dar parcă generaţiei de azi îi lipsesc nişte competiţii gen „Cupa Străzilor”, la care noi, bătrânii, alergam în cadru organizat după o cupă cumpărată de la magazinul Muzica. 🙂 E o altă discuţie…

****

– A fost aiurea ce s-a întâmplat. Au anunţat că vând biletele începând de la ora 10, dar au deschis pe la vreo 9 şi le-au dat într-o oră pe toate.

Colegul Adi Ciucuriţă e dezamăgit. Filmase la distribuirea biletelor pentru meciul decisiv al finalei Ligii Naţionale de baschet şi aflase cum oamenii s-au pus la coadă încă de pe la ora 8. Că unii au luat zeci de tichete. Alţii s-au revoltat şi a fost nevoie să vină Poliţia Locală. 1300 de bilete s-au dat într-o oră. E de înţeles, interesul e uriaş: CSM luptă pentru primul titlu din istorie şi are toate şansele să-l obţină.

Şeful Clubului Sportiv Municipal încearcă nişte explicaţii. Îi pare rău pentru situaţie, invocă incendiul din Colectiv şi reglementările ISU care nu dau voie decât unui număr limitat de spectatori să intre în sală. E convins că dacă era o sală de 5000 de locuri – mult promisa sală de care se tot vorbeşte de ani buni în Oradea – era toată ocupată; deci e nevoie de o astfel de construcţie. Promite să amplaseze ecranul în faţa arenei – dar altfel e în tumultul din tribune, ar zice orice fan.

****

Ni se mai transmite ceva: biletele s-au terminat. Un fel de asta e… Nici vorbă, nu s-au terminat. Mai sunt de vânzare. Cei care au apucat să cumpere mai multe le-au şi scos la vânzare pe site-urile de anunţuri online. Sunt de două ori şi jumătate mai scumpe. 25 de lei în „talciocul virtual”, de la 10 lei preţul oficial. E şi o ofertă: 6 tichete la 150 de lei. Poate vrei să mergi cu familia ori cu gaşca.

– A fost o mizerie la vânzare. Au luat ăştia tot. Poate dai de o filieră de „biletaşi”, îmi transmite un amic, supărat nu atât pe şmecherii care au cumpărat zeci de bilete, cât pe organizatori.

La meciurile de fotbal din Bucureşti, spectatorii au voie să ia un număr limitat de bilete – cel mult două, îmi spune un coleg. „Este evitată specula„, este motivul.

****

M-a sunat frate-meu: „Venim şi noi la meci. Ne iei nişte bilete?” I-am spus de situaţie. Le-aş fi luat. „Asta e”, îşi rezumă el dezamăgirea. Vlad se va uita la finală la TV. Asta dacă nu îl va contacta un prieten pe Skype, ca să mai intre o tură pe Minecraft.

El putea să intre gratuit în Arena „Antonio Alexe„, dar cum să vină fără părinţi? Las’ că alţii vând bilete la suprapreţ.

Echipa copiilor mai maturi decât „oamenii mari”

Ploaia mocănească mă enervează mai rău decât un arbitru care nu vede un penalty clar. Mă mişc de pe un picior pe altul şi schimb o vorbă cu colegii mei, cu Adi Ciucuriţă şi cu Niki Mihalcea. Ne e cam frig, dar, na, sîntem la meci, nu într-un restaurant călduţ, cu plasma în faţă.

O sirenă acţionată cu pompa ţipă ascuţit sparge murmurul din tribune şi marchează intrarea echipelor în teren. Cei în alb poartă un banner pe care au scris „Respect, Reşiţa!” Gestul bihorenilor e pentru adversarii de săptămâna trecută ai Olimpiei Satu Mare, care au protestat prin non-combat contra sclaviei: neplătiţi de câteva luni şi pasaţi între autorităţi şi investitor.

FC Bihor banner Respect Resita

Atunci ce ar putea să zică băieţii de la FC Bihor? Mai au două luni şi fac anul de când joacă pro bono. Aşa se numeşte când faci ceva pe gratis, nu? Doar că ei sînt jucători profesionişti, trăiesc din fotbal, nu-s doritori de astfel de acte de caritate. „Gratuitatea” asta le-a fost impusă, nu dorită: clubul e la fundul sacului, să ne înţelegem.

Jucătorii în alb se strâng unul lângă altul şi discută ceva. Aud un „Bihoru‘!”, după care grupul se rupe şi fiecare îşi ocupă locul în teren.

– Vezi, mă: asta e echipă, ăsta e grup!

Niki e un sufletist incurabil: apreciază solidaritatea mai întâi şi apoi pasele, driblingurile. Mă uit la meci în timp ce butonez telefonul: s-a nimerit să fiu de serviciu la coordonare. Nu-i bai, că termin repede şi apuc să iau o mână de seminţe – era obligatoriu, nu? 🙂 Schimb impresii cu ai mei colegi şi cu doi amici, plătitori de abonament.

– L-ai văzut pe vreunul din Primărie sau din CJ pe aici? Nu. Nici măcar să dea un exemplu: „mă vedeţi? Haideţi şi voi lângă echipă.” Eu îs doar un suporter, dar mi-am luat abonament cu 100 de lei şi fular cu 35. Fac ceva, nu doar dau din gură.

Omul gândeşte corect, dar e printre puţinii care o fac. Altădată în tribunele lui „Iuliu Bodola” veneau şi 10 mii de oameni. Acum nu ştiu dacă au fost 100, iar din ei jumătate poate că aveau abonament sau bilet. Iubirea faţă de FC Bihor e doar o declaraţie pentru mulţi. Ştiu, doar suporterii singuri nu pot salva un club – deşi cred că aş găsi exemple. Şi ar fi un semnal nemaipoment dat celor potenţi financiar că ar veni alături de o echipă iubită.

Meciul nu e rău deloc, iar „copiii Bihorului” – cum le zice Niki – au câteva ocazii. Degeaba, se vede tinereţea şi lipsa de experienţă şi încasează gol după gol.

– Mănâncă pe unde pot. Le mai dau unii câte o masă, alţii sînt ajutaţi de părinţi. Le e greu. Nici nu ştiu ce-i face să vină 10 luni la rând să joace. Andor, căpitanul, a intrat pe teren azi cu două degete rupte.

Galeria sătmărenilor cântă „Hai Bihoru’!” şi scoate o bucată de pânză pe care a scris „Salvaţi Bihorul!” Îmi place solidaritatea lor, dar orgoliul meu de binşean se revoltă: „Am ajuns să le fie altora milă de noi? Chiar nu se poate face nimic ca echipa să iasă din rahatul ăsta financiar? Pe nimeni nu impresionează că băieţii de la FC Bihor au caracter şi vin să joace neplătiţi?”

galerie Olimpia Salvati FC Bihor

Se termină 0-5 şi oamenii pleacă dezamăgiţi. Îi aplaudă, totuşi, pe băieţii în alb. Chiar şi pe adolescentul de 17 ani din poarta Bihorului. A luat cinci goluri, dar s-a luptat cum a putut. Şi colegii lui la fel. Cu burta goală şi fără bani e greu să joci fotbal, nu? În schimb, sătmărenii s-au ales cu huiduieli. Am aflat la conferinţa de după meci că unul dintre ei l-a înjurat pe principalul orădenilor, iar cei de pe banca tehnică râdeau de ai noştri şi le strigau „Săracie!” Săraci financiar – cu siguranţă că or fi bihorenii, dar nu cu duhul, ca nesimţiţii care i-au jignit.

– Nu-i bai, roata se întoarce, le-a transmis un oficial bihorean.

Nu ştiu care sînt interesele – dacă or fi – să ţii echipa fără finanţare ori să o abandonezi, dar să te baţi în piept cu anunţul organizării unui turneu în memoria lui Iuliu Bodola. Nu ştiu ce formaţie a mai parcurs un tur de campionat cu bani adunaţi de pe o etapă pe alta, dar FC Bihor sigur le poate da lecţii în sensul ăsta. Întreb şi eu: nu mai bine autorităţile ar da echipa unui investitor, unul credibil, şi să-i ofere tot ce are nevoie să o scoată din situaţia nasoală în care se află?

Ar fi păcat să rămânem fără echipa de fotbal despre care tata îmi povestea că se bătea cu Steaua şi Dinamo – nu astea de acum, ci acelea care făceau istorie înainte de ’89. Ori cea care aduna în tribună 15 mii de oameni care explodau la promovarea de acum mai bine de 10 ani – mai ţineţi minte Gabi Hizo, Petruţ Drăgan, Crina Abrudan? 🙂