Zvoneru’ si raspandacu’

Zvonul e cea mai perfida arma prin care poti manipula oamenii. Lansezi o petarda verbala si vezi efectul. De obicei, nasol, negativ. Evident, trebuie sa o plasezi la urechea cui trebuie. A unui raspandac. Ca sa fii sigur ca ajunge unde trebuie, ca sa fii sigur ca isi face efectul. Altfel, ramane o alta minciuna fasaita sau o jumatate de adevar ramasa nesatisfacuta. De obicei, astfel de oameni, zvonerii, sint „jmecherii” care cred ca pot sa isi faca treburile prin astfel de manevre penibile. Impotenti moral si intelectual, se considera puternici apeland la astfel de metode de manevra. Altfel le e greu sa se impuna.

Iar raspandacii au problemele lor. Ori, naivi fiind, pun botul si transmit zvonul mai departe, ori au interes si atunci se vorbeste despre complicitate. In loc sa verifice informatia la sursa, ca un adevarat jurnalist, adica sa mearga la cel pe care il vizeaza „fumigena” si sa-l intrebe daca e alba sau neagra, ei transmit virusul mai departe.

Pe fiecare cat il duce capul!

Uite cine cu cine se cearta?!

Alegerea primarului interimar din municipiul nostru minunat s-a transformat intr-o cearta de mahala, pigmentata cu vorbe  aruncate aiurea, amenintari, votari in birouri separate, ascuns in bude si paza cu badigarzi de la partid, pumni pusi in gura presei, zambete ironice, intelegeri pe la spate. Look and cry.

Suflet si afaceri

A vazut cineva privirea unui om care afla ca trebuie sa-si caute de munca in prag de sarbatori? Nu? Nici nu doresc cuiva acest lucru. Pentru ca o astfel de privire te secera, te injunghie, iti ucide orice urma de bucurie. Am vazut-o. N-am fost in stare sa mai bucur de nimic. Chiar daca m-am scapat si am spus ca, la TV, am avut azi o zi fara de care nu se merita sa faci televiziune. A fost o zi cu de toate: transmisiuni in direct, DSNG, materiale scrise si montate pe ultima suta de metri. Oameni de coordonat, de injurat, de felicitat (merita!!!!), subiecte de impartit, materiale tari de montat, jurnal variat. In mod normal, m-as fi simtit in al noulea cer. Si poate ca m-am simtit.

Pana am vazut privirea de care ziceam. Nimic n-a mai contat apoi. Mai ales ca omul nu face parte din categoria celor care iau meseria in deradere, care se cred buricul pamantului, inventatorii sticlei de teleobiectiv si mari pilosi. Nu, omul are un bun simt cum rar mi-a fost dat sa intalnesc si o dorinta fantastica de a invata. Nu are inca experienta, dar e o placere sa-l vezi cum asculta, cum invata, cum vorbeste.

Inteleg acum de ce patronii nu le discuta fata in fata cu angajatii pe care ii dau afara. Pentru ca le-ar vedea privirea. Sa ne intelegem: daca e un tip pilos, idiot, increzut si fara pic de profesionalism in el, l-as da afara cu suturi in cur. Dar cand un om bun e pus pe liber…cum pot pune capul in perna seara? Linistiti? Ce e mai bine sa impaci: sufletul sau afacerile? Eu as alege prima varianta. De aceea nu voi fi niciodata un om de afaceri de succes. Si nu-i invidiez nici pe cei pusi de patroni sa concedieze personal. Ei scot cu mana castanele aruncate de sefi in foc. Ingrata postura….

Inca ceva: m-a bucurat faptul ca am adus masina acasa. Dar oare la ce m-am gandit pe drum? Usor de ghicit…

Am masina!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Cred ca toata lumea din jurul meu ii stie povestea. Opelul meu a ajuns vedeta, nu prin ceva bun, ci pentru faptul ca m-am plans tuturor de problemele pe care mi le-a facut. A avut ceva probleme la motor (o inteleg, a imbatranit, are deja 15 ani) si doua saptamani nu am avut-o si a stationat la un mecanic din Oradea. Cand i-am dat-o nu pornea, cand mi-a dat-o pornea, dar se oprea in relanti. Figuri pe care nu prea i le cunosteam. In fine. M-a scos din sarite mai ales atunci cand, imediat ce am scos-o de la mecanic, s-a oprit brusc undeva, in centrul Oradei. Pentru ca mecanicul m-a asigurat ca pot face drumul, am luat-o sambata spre Beius. Am ramas de doua ori oprit in mijlocul soselei, mi-a fiert apa de trei ori si am ajuns acasa dupa ce am facut in 3 ore 60 de kilometri si mi sa rupt si un furtun de la radiator. Asta dupa ce m-a ajutat si nashul meu. 🙁

Apoi a intrat in scena fratelo. A luat-o, a dus-o la un mecanic din Beius si acum Opelul a inviat. Sprinten, baga 160 la ora de nebun, intr-un cuvant … bijuterie. Mai veche, dar apriga. Asa ca fratelo a devenit mecanicul meu preferat. 🙂 Sa traiasca fratelo!!!! Si mecanicul care a facut-o intr-o singura zi. Ala de la Beius. Ca la Oradea a tinut-o doua saptamani si tot nu a gasit ce are si m-am ales si fara catalizator. (Nu-i bai, ii pun unul second-hand).

Astazi am adus-o inapoi in Oradea, cu ajutorul lui Robi (Multzam fain, senor!) care a asigurat transportul pana la Beius. Asadar, i’m back in bussiness!!!!!!!! Ce talpa ii dau!!!!!!!

P.S. Nici nu stii ce nasol e fara masina decat atunci cand n-o ai timp de cateva zile. Mori…..

„Cenusareasa” de pe hartie sau din ecran

O stiu eu si o stiu toti colegii mei: presa locala e un fel de cenusareasa a mass-media. O spun in cunostinta de cauza si nu cred ca vreun confrate ma poate contrazice. Justific afirmatia, nu o las in coada de…pastrav. Presa locala, indiferent ca e scrisa, audio-video sau, mai nou, pe net, e privita de majoritatea patronilor ca o parte periferica a investitiilor lor. Daca vorbim de studiourile locale sau de corespondentii televiziunilor nationale situatia e chiar nasoala. Sunt lasati sa se descurce singuri si rar se aloca o suma pentru aparatura. Deseori, sunt lasati sa lucreze cu camere depasite sau chiar cu aparatele video proprii, casete primesc la pastele cailor si sint lasati sa se descurce cum pot. In schimb, li se cer stiri si sint penalizati daca nu le fac.

In aceiasi situatie, poate un pic mai buna, sint televiziunile locale, dar si aici intervine o problema. Majora. Pentru ca patronii nu obtin profitul scontat, in cativa ani interesul lor pentru afacerea de presa scade pana undeva sub genuchiul broastei. Discutam cu cativa colegi si remarcam ca durata medie de viata – buna – a unei statii TV sau a unei televiziuni locale e de 2-3 ani. Dupa care incep problemele. Se dau oameni afara, raman doar o mana de angajati, programul se reduce – toate dupa niste criterii care imi scapa. Cred ca lipseste, in fiecare din aceste cazuri, un manageriat serios, care sa vrea sa faca o televiziune sa evolueze, nu sa stea pe loc sau sa dispara. Din pacate, asa ceva nu am intalnit in presa video locala. Preocupati doar sa asculte ordinele patronilor de a rentabiliza afacerea (normale, oarecum), asa-zisii manageri calca peste tot si au o singura politica, regasita in absolut toate cazurile: dau afara oameni. Asta e geniala lor idee referitoare la reducerea pierderilor. Nu stiu ca televiziunea, ca orice afacere, se face cu oameni buni, care, tratati cu respect, nu cu altceva, iti vor aduce profit. Cu o conditie: sa fie angajati datorita calitatilor lor si nu pilelor sau altor chestii asemanatoare. Si mai trebuie ceva: investitii majore, care, chiar daca nu aduc profituri in primii ani, o vor face mai tarziu, daca are cine sa le gestioneze.

Si inca un lucru: cei care detin ziare sau televiziuni pe plan local sunt implicati, e obicei, in alte afaceri, mult mai profitabile si pun presa pe planuri secundare. Doar cei care fac din mass-media o afacere principala lupta sa o mentina si sa o dezvolte.

Exemplu cel mai clar: Jurnalul bihorean. Actionariat strain, targetat pe presa. Merge bine, se dezvolta. Au fost si acolo miscari, nu zic. Dar ziarul se dezvolta si o face bine. E doar un exemplu. Poate cineva tine cont. Poate nu. Eu unul am ajuns la o concluzie. Cam amara. Presa adevarata se face doar in Bucuresti, dar si acolo doar in cazul a doar cateva televiziuni mari si a unor ziare puternice. In rest, supravietuim.

Secretomanie

S-a vandut. Zic unii. Sambata seara. Nu se stie. Spun altii. Pe anul viitor bugetul e la jumatate fata de cel pe acest an. Zic unii. Deci vor pleca jumatate din angajati. Spun altii. Ce se intampla in realitate? Nimeni nu spune.

IT-ul de deasupra cartilor

„Conspiratia” lui Dan Brown si „Sange sfant, Sfantul Graal” sint cele doua carti care ma ajuta, din cand in cand sa navighez pe net, de pe laptopul primit de la serviciu. Cum asa? Simplu. Una o pun sub mouse, ca sa-l fac sa mearga mai bine, iar pe cealalta, scrisa de autorul „Codului lui DaVinci”, o asez strategic sub partea dreapta a laptopului pentru a-l convinge sa mearga fara sa se blocheze ecranul sau cine stie ce alta componenta. Am apelat la biblioteca personala pentru a redresa tehnica de firma numai pentru ca proprietara de drept a aparatului nu a alocat o nimica de 300 de lei pentru reparatii. Drept e ca la o firma cu o cifra de afaceri de zeci, sute de milioane de euro e greu sa gandesti la nivelul a cateva sute de lei. In fine.

In aceasta situatie, e mai greu sa-mi fac treaba si sa mai si scriu la blog. De aceea o fac mai rar. Si atunci as scrie despre o multime de subiecte. Numai ca atunci cand se aduna mai multe, nu stii pe care sa-l alegi si ajungi sa nu mai scrii nimic… Ce pana mea, asa-i omul! 🙂 Totusi, imi trec prin cap imagini de la brambureala publica de la cele doua sedinte de consiliu local, unde trebuia sa fie desemnat noul primar al Oradei. Penibil, dezgustator, tipic pentru politica romaneasca. Se fac aliante, care peste noapte – la propriu – se desfac, functie de negocieri, posturi oferite sau… nu spun mai multe. (cine vrea sa afle detalii despre aceste chestiuni poate intra pe www.tvtransilvania.ro/index.php)

As mai scrie despre moartea stupida a trei oameni intoxicati cu fumul de la un incendiu declansat intre doua blocuri. Un coleg spunea ca un astfel de caz e unul la un miliard. Si totusi, s-a intamplat. Totul a avut loc intr-un bloc construit, tipic pentru epoca de aur, la cativa centimetri!!!!!!!! de un alt bloc. Apropo, referitor la tragedii: colegul Vlad Sturz a vazut ieri 4 cadavre. Cred ca i-a ajuns. Dupa ce a fost la stirea cu cei 3, a mers seara la un accident mortal. Nasol, nu? 🙁

As mai scrie, dar imi lipsesc cele doua carti, iar calculatorul de la montaj merge prea bine. Si cand ceva merge fara greseala, ceva nu e in regula. Verific 🙂

Mosu’ (asa cum trebuie sa fie)

Niste specialisti in calcule matematice au stabilit, asa le-a iesit la o analiza atenta, ca Mos Craciun, dar si fratele mai mic al acestuia – Mos Nicolae – ar avea nevoie de doar 43 de milisecunde pentru a lasa cadoul unui copil. Totul intr-un interval de 48 de ore si asta in situatia in care in lume exista cateva miliarde de pretendenti la favorurile Mosului. In plus, intre casele pe care ar trebui sa treaca batranul cu sania exista – spun aceiasi specialisti – 20 de metri, in medie. Mitul Mosului mai sufera o modificare cand s-a calculat ca el nu ar trebui sa locuiasca in Laponia, ci undeva, prin Orient (poate o sa-i dea si turban). Simpaticul batranel este sfatuit sa nu mearga cu viteza supersonica, pentru ca sania lui risca sa se dezintegreze in atmosfera terestra.

Toate aceste calcule matematice nu au nici o relevanta. Pe romaneste, ma doare-n cot de ele. Asa cum nu ma intereseaza ca mosul are sute sau mii de saituri pe net sau ca diversi indivizi cer ignorarea lui pe motiv ca nu corespunde nu stiu carei religii. Mie mi-e drag mosul copilariei, cel pe care il visam de fiecare Craciun si cel care stiam ca-si anunta sosirea printr-un clinchet de clopotel. Mie mi-a ramas in minte Mosul din desenele animate ale lui Disney, nu cel din filmele cu roboti care aduna copiii in fata televizoarelor sau calculatoarelor. Eu mai am inca impregnata intr-un colt al memoriei mirosul cetinei din camera unde parintii impodobeau bradul in fiecare an. Mai tin minte bucuria pe care o simteam cand gaseam cadourile sub pom (de Craciun) sau pe ghetutele pe care le curatam luna si le asezam in geam (da, in geam, de Mos Nicolae). Atunci sarbatorile aveau alt miros, alta frumusete. Nu erau atat de multe jucarii ca acum si poate de aceea noi, copiii, ne bucuram mult cand le primeam. Acum, decembrie si-a mai pierdut din aura de basm cu care o inveleam in anii copilariei.

Eu nu vreau mos cu cronometru la milisecunda sau cu sanie cu motor turbo V6. Mosul trebuie sa fie asa cum l-am stiut in copilarie. Simplu, cald si drag, incarcat de cadouri.

Asa ca o sa ascult vazduhul cu atentie. Poate ca o sa-i aud din nou clinchetul clopoteilor de la sanie. O sa stiu ca a ramas acelasi.

„Stacheta” merge mai departe

www.blogjobs.romblog.ro

E locul unde un fan de-ai lui Horia Vuscan – sau Huscan – cum semneaza pe scrisoarea catre Mihai Bar – a postat niste fotografii foarte… „aprofundate”, cu un iz clar „politicianist”, despre cel cunoscut mai mult pentru accidentul de acum 4 ani cand au murit 3 oameni sau pentru automatele de bilete vandute OTL.

A, sa nu uit: caut stacheta! nu vrea nimeni sa mi-o predea pe a lui????? 😀