Blogul lui ADI LABOS

Am iubit mereu meseria pe care uite că o fac de 14 ani. De altfel, dacă nu o îmbrățișezi cu o nebunie greu de înțeles de alții, dar și greu de explicat, n-are rost să intri în presă. Prima legitimație am primit-o pe când alergam pe jos după știri, cu pantofii găuriți și cu două-trei perechi de blugi pe care le purtam pe rând – mașina era un lux de care mă bucuram rar în primii doi ani, cei de la ”Jurnalul de dimineață”. Spre mirarea multora, care credeau și încă mai cred că jurnaliștii sînt mai bine plătiți decât majoritatea românilor, n-am câștigam niciodată sume mari, motiv pentru care băgam capul în pământ când eram obligat de cheltuielile esențiale să accept bani de la părinți.

N-am știut niciodată să fiu un șmecher de presă, să mă descurc, să mă folosesc de relațiile pe care mi le-am făcut ca să obțin un folos personal sau să cer mai mult pentru ceea ce făceam. Consideram că alții vor vedea cât mă zbat și cât alerg să iasă totul bine și nu-mi făceam reclamă – vorba aia de lemn: ”lăsam faptele să vorbească”. Ca urmare, am avut ani la rând același salariu în aproape toate locurile în care am lucrat; în schimb, de o mașină de serviciu cu care să merg spre casă nu am beneficiat niciodată (am luat una pe numele meu la TTV, ca să o folosească redacția, dar am fost nevoit să plătesc stricăciunile făcute de cei care o conduceau – altfel nu-mi primeam cartea de muncă).

Am acceptat totul de dragul a ceea ce făceam. Și, culmea, stresul inevitabil în media mi se părea ușor de îndurat. Aveam timp să fac și altceva,  nu trăiam doar prin articolele sau știrile pe care le făceam. Paradoxal, și ziariștii sunt oameni, deci mănâncă, se distrează, merg la film, citesc, se bucură de concedii…

Doar că presa, la fel ca întreaga țară, se schimbă și începe să nu mai semene cu ceea ce eu – un mare conservator în ceea ce privește principiile și un mare amator de evoluție în toate aspectele vieții – am învățat. Nu se mai pune accent pe calitate, e nebunie în ceea ce privește cantitatea. Sînt zeci, sute de televiziuni, multe de știri care cer orice, oricând, oricum. Din asta rezultă informații care de multe ori au subțiri legături cu realitatea, și așa hiperbolizată de dragul senzaționalului. Nu contează că la tine în zonă nu plouă, tu caută de nebun un loc inundat. Nu are importanță că viscolul a închis două drumuri naționale, tu scrie că a transformat întregul județ într-un iad alb. Degeaba îți faci meseria onest, vine unul/una de la centru care are pretenții de mare profesionist (poate că și e, dar și-a uitat modestia pe cuier, când a plecat de acasă) și îți amintește că trebuie să scoți o știre, altfel ești un zero barat.

Stresul și nesimțirea, dublate de goana după senzațional, care domnesc în mare parte din presa românească, sînt din ce în ce mai greu de îndurat. Nu mai ai timp să faci nimic, nu mai ai timp suficient pentru familie ori prieteni, te transformi într-un simplă mașină de livrat informații. Un robot pentru care viața personală se reduce la câteva ore pe zi, fără week-end și fără o latură financiară mulțumitoare. Mulți jurnaliști nu crâcnesc, pentru că au nevoie de un loc de muncă pentru a-și întreține familia; alții aleg să plece în  domenii total diferite. Omul cel mai important, reporterul, e tratat  ca un semi-nimic, uitându-se că fără el șefii nu ar exista.

Paranteză. Colegul Bunoiu îmi lipise în urmă cu ceva vreme eticheta de ”patriarh al știrilor” Recunosc, sună măgulitor, dar nu prea are legătură cu mine. I-am tratat mereu ca pe niște colegi pe reporteri, cameramani, monteuri sau oameni de emisie, nu ca pe o turmă pe care sînt pus să o conduc. Închid paranteza.

Îmi amintesc că la prima mea ieșire în Occident m-a uluit pur și simplu relaxarea pe care o citeam pe fețele tuturor celor pe care îi vedeam. Sînt convins că au și ei stresurile lor, dar știu să le gestioneze, au un stat care îi ajută, nu le pune piedici, au legi și principii solide și mai au organizare, logică și nomalitate. Știu să trăiască și, dacă își văd de treabă, câștigă suficient să o facă bine. Iar felul lor de-a fi se reflectă și în televiziune, extrem de bine organizată și chiar ”plăcută la privit” , nu refulând răutate și obscenități, ca la noi.

Mi-aș dori enorm ca și noua televiziune în care ne vom integra în curând să fie un astfel de produs occidental. Fără încrâncenarea și  răutatea mioritică, fără orgolii, fără urlete, fără scandaluri, fără mârlănii, fără stres gratuit, fără umflarea cu pompa a unor subiecte, fără să facă abstracție de familie, de valorile morale de care nu avem voie să uităm. Sînt sigur că se poate. E obsesia unui  jurnalist poate neînsemnat, dar corect și încă pasionat de ceea ce face. Și mai e dorința unui om îndrăgostit de familia lui, pentru care își dorește timp ca să trăiască bine și frumos.

P.S. Continui să susțin că o televiziune locală – cu știri și emisiuni, nu un apedince al unui post-mamă din Capitală – e inimaginabil de importantă pentru locuitorii unui oraș sau al unui județ.

Tags: jurnalist, Occident, presa stres, reporter, Romania