Adio, Petru!

Nesimţirea nu trebuie căutată la periferie. Ea îşi are domiciliul şi în centrul Oradei, la covrigăria Petru de pe Strada Republicii.
E luni, ora 19:30 trecute fix. Mă înfiinţez în faţa gemuleţului făcut ca pentru pitici, unde te apleci ca să ceri ceva. E drept, am eu 1,90 m, dar asta cu aplecatul nu mi-a plăcut  niciodată – nu văd de ce să te îndoi de spinare ca să discuţi cu cineva sau să cumperi ceva.
Nu vreau să jefuiesc simigeria ori cum s-o fi numind. Intenţionez doar să îmi cumpăr un banal covridog. Cu banii jos, evident. Doar că gemuleţul – ăla la care stai îndoit de spate – e închis. Nu mă bagă în seamă nimeni, deşi trei femei se agitau înăuntru. Am înţeles imediat că adunau totul ca să plece acasă – una chiar era cu geanta pe umăr, gata să rupă uşa.

Un fleac, nesimţire

– „Aţi închis?” întreb, nefiind sigur că mă aude cineva. Nu de alta, dar orarul de pe geamul închis îmi indica faptul că mai e o juma’ de oră până la închiderea programului.

– „Mdea!” îmi aruncă tanti încă îmbrăcată de lucru. Stătea cu spatele la mine şi aduna nişte produse de pe o tavă.

Încerc să le arăt că e deschis până la 8 seara. Invoc orarul. Nu mă bagă nimeni în seamă. Nu exist pentru madamele grăbite.
Recunosc, le-am zis ceva de rudele lor ancestrale. În gând, că-s un domn şi nu-mi permit să le tratez cum m-au tratat ele. Nu că n-ar fi meritat.
Aşa că de azi, adio, covrigăria Petru de pe Corso! 🙁
 
P.S. Mesaj pentru idioţi şi nesimţiţi: să nu vă plângeţi că aveţi salarii mici! Le meritaţi. Nu v-aş da nici jumătate! Dacă sînteţi nemulţumiţi de venit, vorbiţi cu şefii. Sau căutaţi-vă de lucru. Nu vă revărsaţi pe clienţi supărarea unicului neuron.

Călător pe Insula Pământului Roșu. Parcul cu lemurieni din Madagascar

– Ai văzut pinguini pe acolo? Ceva elefanți? Niște zebre? Au fost întrebările la foc automat  pe care mi le-a adresat un amic, la întoarcerea din Madagascar.

Prima dată am zâmbit larg. Cum să crezi că găsești pinguini la vreo 7-8000 de kilometri distanță de Polul Sud? Nici măcar dacă vreun simpatic dintr’ăștia nu s-ar fi rătăcit și nu ar fi plutit în derivă luni la rând. Și elefanții ar fi fost greu să navigheze din Africa peste Canalul Mozambicului. Iar de zebre… nici măcar din cele trasate pe asfalt nu am văzut. 🙂

Apoi mi-am dat seama că mulți dintre noi știm câte ceva despre Insula Pământului Roșu de la Alex, Marty, Melman şi Gloria. Adică de la leul, zebra, girafa și hipopotamul din animaţia „Madagascar„, cea pe care toţi am văzut-o, nu? 😀 Măcar o dată.

Niciuna din speciile astea nu există în adevăratul Madagascar. 🙂

În schimb, a patra insulă ca mărime din lume e casă pentru crocodili, lemurieni şi baobabi. Evident, dintre toţi vedete sînt lemurienii. 🙂 Din toată lumea, cele mai multe specii domiciliază în Madagascar – unii zic că ar fi vreo 50. Numai că omul a făcut în aşa fel încât a împuţinat micile animale prin braconaj şi distrugerea pădurilor în care locuiesc.

King Julien

Am avut onoarea de a-l cunoaşte în Madagascar pe însuşi King Julien. 🙂 Cum care rege? Păi tocmai am convenit la început că am văzut filmul. Aşa, exact: l-am cunoscut pe „king” şi chiar am dat mâna protocolar cu el. 😉 Şi asta pentru că lemurienii au degetele incredibil de asemănătoare ale oamenilor, ceea ce le permite să apuce obiectele exact cum le apucăm noi. Şi chiar să dea mâna, dacă e suficient de acomodat cu oamenii.

L-am şi purtat pe umăr – că doar e rege, timp în care Julien (îl puteți deochia în fotografia de mai jos) admira panorama de la înălţime.

Julien era în mod sigur ceva rudenie cu cel desenat de artiştii de la Hollywood, că semănau tare mult. Singura diferenţă era în felul în care se manifestau cei doi: „regele” cu care am „discutat” era foarte calm, liniştit, câteodată adormit, pe când şeful de trib din animaţie bubuia de energie şi, culmea, ştia să cânte hituri din anii ’90. 😉

Parcul celor 9 specii de lemurieni

Lemurienii au comportamente diferite, în funcţie de specia din care provin. Unii sînt curioşi, alţii timizi, unii violenţi când cineva se apropie de pui, alţii temători. Cam ca şi oamenii.

Am descoperit toate acestea când am vizitat Parcul Lemurienilor, aflat undeva, la vreo 20 de kilometri depărtare de capitala Antananarivo. O zonă de cinci hectare, în care ni s-a spus că găsim 9 specii de lemurieni în libertate şi mii de copaci, printre care şi celebrii baobabi.

Adevărul e că dacă nu eşti atent, aproape că ratezi intrarea în parc – greu vizibilă de pe drumul care vine din Tana. Nu am întâlnit mulţi vizitatori; noi eram singuri albi prezenţi în acel moment – explicabil: eram, totuşi, la vreo 10 mii de kilometri de Europa mamă.

Această prezentare necesită JavaScript.

La intrare plătești ceva mai mult de 8 euro pe persoană (vreo 25.000 de ariari, la o paritate de 3.000 de ariari pe un euro). Imediat te preia un ghid care te duce pe cărarea care șerpuiește printre baobabi și alte plante despre care pot spune doar că-s verzi.

Vedem de departe râul Katsaoka, a cărui apă are o culoare maronie spre roșiatică, de parcă în amonte tocmai fuseseră făcute niște sacrificii ritualice în onoarea vreunei zeități locale. Dar nu, era doar de la pământul roșu din care râul se născuse undeva, pe platourile înalte din mijlocul insulei.

Această prezentare necesită JavaScript.

Supușii lui King Julien…

…ne-au apărut în față dintr-o dată, parcă de nicăieri. Sincer, nu le-am reținut numele speciilor din care făceau parte (le găsiți pe site-ul parcului), preocupat fiind să îi trag în chip. 🙂 Unii au fost ascultători și mai că nu zâmbeau în fotografie, alții fugeau întruna ori se tot ascundeau prin copaci.

Unii chiar și-au arătat nemulțumirea că niște bipezi s-au trezit să le încalce teritoriul și să se apropie prea mult de ei. Ghidul ne-a arătat cozile dungate și ridicate ale lemurienilor din rasa Maki – ăia de seamănă cu Julien, avertizându-ne să nu apropiem ca să nu-i supărăm. La o adică ne puteam alege cu niște mușcături ori zgârieturi, înainte să stabilim un record la tulit-viteză. 🙂

Preț de o oră jumate te poți plimba pe potecile parcului cu lemurieni. Timp suficient să admiri acest animale interesante, pe care ghizii te roagă să nu le consideri locatari de la zoo și să nu le oferi pâine, gumă sau chipsuri. Bine, aceloraşi ghizi le strecori la final o „atenţie”, în semn de mulţumire că au fost… ghizi.

Dacă ești norocos, poți să dai și peste niște țestoase, cameleoni ori păianjeni care își așteaptă prada între doi copaci.

Această prezentare necesită JavaScript.

Nu o să închei…

…cu tradiționalul și școlărescul „Ce frumos a fost în parcul cu lemurieni!” 🙂 În schimb, îi îndemn pe cei care au câţiva bănişori puşi de o parte pentru nişte călătorii să încercaţi Madagascarul şi îi admiraţi frumuseţea. Dacă prindeţi un bilet bun la Turkish Airlines, garantat nu vă costă decât cu ceva mai mult decât un concediu de o săptămână prin ceva insulă mediteraneeană.

Dar măcar puteţi spune că aţi călătorit la capăt de lume şi aţi admirat ceea ce puţini se pot lăuda că au văzut: Insula Pământului Roşu.

Vizitatori din trecut: reîntoarcerea „şarpelui” Nokia 3310

Nokia 3310

Ca reporter, vechiul Nokia 3310 m-a servit cu credință. Asta deși l-am scăpat de nu știu câte ori pe jos – şi nu i s-a spart sticla şi nici nu i s-a dereglat softul. Deși îl țineam pe post de breloc – agățat la gât (așa era moda); deși i se șterseseră literele și numerele de pe taste de la atâta folosire. 🙂

Dar a fost un telefon excelent, cu bateria care mă ținea zile întregi, cu sunet şi semnal bune și memorie suficientă pentru câte numere de telefon aveam nevoie. Iar pentru internet, pe atunci foloseam calculatorul din redacție.

Acum sînt curios cum funcționează noul Nokia 3310.

De dragul „bunicului” de acum vreo de 10 ani, mă tentează să îl cumpăr pe „nepot„. 😉 Chiar dacă „părinţii” nu mai sînt aceeaşi – altădată erau finlandezi, acum… habar n-am – şi chiar dacă Nokia nu are specificaţii de top, aşa cum îşi şedea bine unui nume care domina altădată aproape întreaga piaţă a mobilelor.

Dar măcar pentru simplul fapt că, umblă vorba, în stand-by noul Nokia 3310 e capabil să reziste o lună. A, şi pentru că… SNAKE! 😀

sursă foto: playtech.ro

Noaptea albă din fiecare sâmbătă cu radiodiscoteca. Cea în bluejeans

E aproape miezul nopţii şi ştiu că tre’ să înceapă. De fapt, a început de pe la 10 seara, dar momentul cu adevărat important abia după ora 12 urmează. E sâmbătă noaptea şi pentru un amator de muzică aşa, ca mine, e cea mai importantă din săptămână.

M-am pregătit după un ritual simplu, dar pe care îl respect la milimetru de fiecare dată. Mai întâi iau toate cărţile lui frate-meu de pe birou şi le pun pe bibliotecă ori i le ascund înăuntru, pe vreun raft. Caut din priviri pătura în carouri de pe marginea patului şi, cu gesturi studiate, 😉 o desfac şi o pun pe birou.

– De ce? Doamna mea e curioasă.

– Pentru că aşa e mai… cald, plăcut… Ştii sentimentul ăla mişto de acasă, de linişte pe care ţi-l dă un lucru ce emană căldură… Mă rog, explicaţia e cam alambicată, dar… înţelegi tu! 🙂

Radioul lui tata

Mut lampa de pe biroul meu, nu de alta, dar e mai puternică şi văd mai bine cu ea. Iau bătrânul radio Gloria al lui tata – îl împrumut mereu sâmbătă seara, iar duminică dimineaţa vine încet în cameră şi şi-l recuperează – şi îl aşez tacticos pe birou. Îl bag în priză şi îi scot antena telescopică, rotindu-i butoanele şi schimbând frecvenţa de pe AM pe FM. Tata are obiceiul să asculte primul program de la Radio România, eu pe cel de-al treilea – Radio România Tineret. Mna, chestie de gusturi şi de generaţii. 😀

Sting becul din cameră şi verific dacă mai e ceva jar în soba de teracotă. Mai e… aşa că mai trimit la lucru încă un butuc. 🙂 Noaptea se anunţă lungă şi nu-s tocmai prieten cu frigul.

Mă aşez la birou şi îmi pun un caiet pe masă. Şi stiloul lângă. Încă nu mi-a intrat în cap că, cică, se scrie mai repede cu pixul. Ştiu, sînt cam old fashion, dar mie-mi place tot stiloul meu. Avem o prietenie veche, din vremea „generalei„, şi nu pot renunţa la el.

Aşa cum nu renunţ la brăţara confecţionată dintr-un lănţişor primit demult de la bunica. E valoros doar pentru că e de la ea. Îl port în stilul Brandon Walsh, din Beverly Hills 90210. 😉

Muzică, top şi… blue-jeans

Îmi amintesc că am ceva de scris pe luni. Îmi iau de pe un scaun nişte cărţi şi încă două caiete şi mi le pun mai înspre marginea biroului. Muzica merge la radio şi câteva din cele mai noi melodii fac cunoştinţă cu mine. 🙂

Băieţii sînt simpatici. Citesc dedicaţii, anunţă artişti, cântece, iau telefoane în direct, discu…

– Care băieţi? Neia mea nu înţelegea.

– Cum care băieţi?

Sorin Caracseghi şi Florin Helmis. Cei doi DJ care fac sâmbătă noapte de sâmbătă noapte Radiodiscoteca în bluejeans pe România Tineret. Nu poţi să-i încurci, îi recunoşti după timbrul vocal. Habar n-am cum arată – n-am cablu acasă, dar la radio le identific vocea dintr-o mie. 🙂

Scriu de zor pe o hârtie. Îmi notez ceva melodii pe care le-au difuzat până acum. Mai e câte un Queen, câte un Dr. Alban ori MC Hammer – meseriaşi. 😉 Sigur le prind zilele următoare la radio sau la tv. Mi-am lipit un microfon la casetofon şi pot să înregistrez ce vreau, când vreau. Da? E chestie de… dar să nu vă plictisesc cu detalii tehnice. 😉

Cum trece miezul nopţii…

… devin cu adevărat atent. Mai precis atunci când e jingle-ul de Top 10. Mamă, e cel mai important moment la Radiodiscoteca în blue jeans, punctul culminant pe care n-ai voie să-l ratezi.

Notez piesă cu piesă, se anunţă punctaje, se citesc dedicaţii, mesaje. Tensiunea creşte pe măsură ce ne apropiem de primele locuri.

– Sper să fie Bryan Adams pe primul loc, îmi zic în gând, în timp ce topul ajunsese la podium.

Asta mai ales că am văzut la cinema filmul pe al cărui coloană sonoră e melodia lui de azi. Punctele se adună, trimit piesele tot mai sus şi… Victorie! „I do it fo you” e pe primul loc. „Normal, e cea mai tare”, îmi şopteşte un gând căruia nu pot să nu-i adresez un zâmbet larg. Şi am şi votat-o cu maximum de puncte în ultimele două săptămâni. 😀

Rup o foaie din caiet şi încep să fac schiţa topului de săptămâna viitoare. Asta în timp ce la radio rulează cele două propuneri. Le găsesc un loc în top, îl pun tot pe Bryan Adams pe primul loc şi recitesc tot ce am scris până atunci. Aşadar:

„Către Radio România Tineret, Radiodiscoteca în bluejeans, pentru Top 10,

Salutare, topul meu pentru săptămâna următoare este:

(…)

Aş vrea să fac şi o dedicaţie: toate piesele din top pentru colegii mei din clasa a X-a A de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş.

Cu drag, Roger din Beiuş ( 😀 😀 ) – 1992″

– De ce Roger? E ultima nelămurire a jumătăţii mele.

– Habar n-am. Aşa mi-a venit. 😀

Am adormit târziu, spre dimineaţă. Nici nu l-am simţit pe tata când a intrat în cameră şi a luat radioul.

Au trecut de atunci 25 de ani

Stau în bucătărie, la căldură, la masa unde îmi pun laptopul şi scriu pe blog. E târziu în noapte şi ascult EuropaFM, unde mai aud Michael Jackson, Joe Cocker, Tina Turner sau George Michael. Cu ale lor cântece am crescut.

N-am mai prins demult o emisiune la Radio România Tineret. Nici nu ştiu dacă mai există Radiodiscoteca. O ascultam sâmbătă de sâmbătă în liceu, la începutul anilor ’90. Nu ratam nicio ediţie de Top 10, ştiam piesele, le scriam DJ-ilor, făceam dedicaţii. Am plecat apoi la facultate şi.. gata.

Stiloul de altădată e undeva, într-un birou învechit din casa părinţilor mei. Radioul lui tata – chiar nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, o să-l întreb pe fratelo. Hârtiile pe care scriam topurile nu le-am păstrat, lampa s-a stricat şi a sfârşit prin podul casei.

Iar tata… de el mi-e tare dor…

Îşi mai aminteşte cineva de Radiodiscoteca în bluejeans, de Top 10, de muzica adolescenţei generaţiei mele? Cea pe care o ascultam pe casete cumpărate din piaţă, pe care o votam prin scrisori care ajungeau după o săptămână la destinaţie? Vă mai amintiţi, liceeni ai anilor ’90, de dedicaţiile făcute când prindeam linia liberă – tare rar – de conflictele depeşari vs. rockeri, de melodiile înregistrate cu zgomot de fond 😀 de la TV sau de la radio, de luminiţele de la boxele casetofonului?

Iar voi, beiuşenii mei, ţineţi minte chefurile în sala de clasă ori în oraş pe muzica lui Lulu Cremeneanu ori Tavi Marian ori Jimmy?

Hai, că a fost o perioadă bună pentru muzică! 😀

sursă foto: www.discoclassicradio.nl

Blocaj la gunoi

Când eram puștan, toată lumea avea biță. 🙂 Cel puțin în Beiușul natal, când băgam un fotbal prin colbul de pe stradă, de cele mai multe ori ne opream să lăsăm să treacă vreun nenea ori o tanti pe bicicletă. Rare erau mașinile care ne opreau atacurile ori șuturile.

Alte vremuri!

Acum, o miuță în fața blocului ori pe stradă ar fi imposibilă. La câte mașini sînt, nici n-ai apuca să repui mingea că ar trebui să te dai la o parte, să treacă vecinu’ cu vehiculu’. Copiii din curtea blocului meu o știu bine și suferă din cauza asta. Nu acum, bineînțeles, ci vara, când bat mingea prin spațiul dintre blocuri, transformat într-o megaparcare.

Și aici am ajuns la o durere a tuturor locatarilor, devenită și a… gunoierilor.

Să mă explic.

Așa cum în copilărie nu era casă pe stradă fără vreo două țoagle în curte, nici la noi la bloc nu există locatar fără o mașină în curtea imobilului. Unii îşi mai aduc ditamai dubiţa de la locul de muncă şi o parchează de neam prost pe două locuri. Ca să arate că „ei munceşte, nu o freacă la birou…” 🙁

Aşa că numărul de maşini îl depăşeşte cu mult pe cel al locurilor de parcare demarcate în epoca în care curtea a fost asfaltată şi se încerca impunerea unui mod civilizat de parcare.

Pentru că nimeni nu vrea – cu excepția mea și, probabil, a încă unor vecini (sîntem „fraieri”, ştiu) – să vină Primăria să facă locuri de staţionare la domiciliu, clar delimitate și identificabile, șoferii preferă să parcheze haiducește, pe unde apucă.

Decât să dea 100 de lei pe abonamentul anual de parcare ori să dea ture să găsească loc chiar şi puţin mai departe de casă, mai bine își pun mașina pe spațiul verde. Sau printre gropi, în noroi. Ori chiar cu botul lipit de balconul închis – c-așa au vrut mușchii lui – al vecinului de la parter.

Cu maşina la… gunoi

Unii au ajuns să o lase la gunoi. Adică fix lângă incinta unde sunt containerele de gunoi pe care oricum le deschid şi le controlează zilnic cohorte întregi de băieţi cu pungi în mână. Rezultatele „muncii” lor le adunam din proprie iniţiativă într-o perioadă. Acum ştiu că am Oradea City Report şi gură să le cer şi altora să mă imite.

Ei, dar cum îşi pun „dăştepţii” maşina fix în buza ţarcurilor închise, autospeciala de gunoi n-are cum să ne scape de deşeuri. Asta pentru simplul motiv că nu are cum să ajungă la container.

Ca să nu mai păţească asta, domnii de la RER au căutat o soluţie. Şi au găsit-o: închiderea zonei şi transmiterea unui MGS (mesajul gunoierilor către şoferi). 🙂 Şi chiar e un mesaj de bun simţ, fără ironii, înjurături ori cuvinte din underground-ul limbii române.

 

Lozinci, nemulțumiri, amnistie, Guvern, PSD, Facebook – adică hashtagProteste

Aşa e în aceste vremuri. Parcă nu te poți exterioriza în viața reală dacă nu te manifeşti mai întâi pe online. Dacă nu te exprimi și nu faci îndemnuri cu haştaguri # sau cu trimiteri @lacevaanumeindiferentce. Ori dacă nu pui nişte smiley-uri: 🙂 😀 🙁

Facebook rullz, indiferent că recunoaștem asta sau nu. Pe rețeaua lu’ domnu’ Mark se fac revoluții, se îndeamnă la proteste, se organizează manifestații. Vă dați seama că dacă Facebook-ul exista pe vremea lui Ceaușescu 🙂 ce îndemnuri ar fi circulat în online: #JosCeaușescu, CuieMeaușescu, #Ole #Ole #Ole, @Ceaușescunumaie.

Oamenii au înțeles forța rețelelor de comunicare online și o folosesc din plin. Nu doar ca să pună poze cu copii, animale și locuri pe care le-au vizitat, ci să-și spună ofurile și se organizeze pentru real life.

Mai puțin PSD. Și o spun nu cu răutate, ci dintr-o simplă observație a postărilor de pe Facebook în zilele trecute.

Au fost mai întâi proteste pe Facebook față de celebra ordonanță de urgență 13.

A fost un adevărat tsunami de materiale contra acesteia, contra Guvernului, contra social-democraților și, evident, contra lui Liviu Dragnea. A urmat organizarea, tot prin intermediul Facebook-ului, după care manifestațiile s-au mutat de pe net în piețele publice.

Au devenit în scurt timp cele mai mari din istoria postrevoluționară și au fost constante zile la rând. Asta a demonstrat încă o dată forța rețelelor de socializare. Iar criticile la adresa guvernanților au continuat la fel de puternic și acid și pe online.

Asta fără să aibă decât o reacție firavă din partea PSD. Cu excepția câtorva voci rătăcite sau a unor postări mai degrabă amărâte, voit ironice, social-democrații nu au reușit să comunice prea multe pe internet. Iar asta spune multe despre prețul pe care partidul aflat la guvernare îl pune pe comunicarea online, pe rețelele de socializare. Și explică și de ce electoratul formațiunii este unul mai bătrân decât al altor partide.

Nu poți doar să apari la TV – la unele posturi – și să ai pretenția ca mesajul tău să ajungă la tineri și, mai ales, să fie înțeles de aceștia. Vorbim de o generație care are internet pe telefonul mobil și ai cărei cei mai buni prieteni sînt Facebook, Google și Twitter. Dacă nu vorbești pe limba ei, a acestei generații, nu ai cum să le transmiți mesajul tău.

Iar asta e ciudat din partea PSD, care a utilizat în campania de anul trecut specialiști străini în comunicare, care i-o fi explicat cum stă treaba cu prezența pe rețelele de socializare. În schimb, în teritoriu – din ce am observat – comunicarea pe online a fost catastrofală, amatoricească, spre inexistentă.

Patru precizări:

  • #şialţiiaudreptulsătrăiască: pe lângă mesajele clare de protest, bine articulate și clar țintite, postate în aceste zile pe Facebook, a existat și o revărsare de ură la adresa celor care au votat cu PSD. Ceva de genul „nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră„. Au fost categorisiţi inculţi, idioţi etc. Nu fac parte din electoratul social-democrat, dar nu mi-am permis niciodată să-l desconsider. Fiecare are dreptul să voteze cu cine vrea, să-şi spună opinia – şi am pretenţia ca toată lumea să înţeleagă asta. Măcar pentru simplu fapt că acum mai bine de 27 de ani s-a murit în România pentru a avea această libertate.
  • #lozincilenuspentrucopii: respect dreptul fiecărui părinte de a-şi educa fiul/fiica aşa cum crede de cuviinţă. Nu-s de acord să-i văd pe cei mici la proteste, demonstraţii, manifestaţii – dar, repet, e alegerea părintelui. Dar să pui în mâna copilului o pancartă cu „PuieMSD” – am încercat să scriu decent – mi se pare o dovadă de imbecilitate. Recomand tratament.
  • #IohanniseromânnutotîltrimiteţiacasăînGermania: un parlamentar PSD, supărat rău pe discursul din Parlament al preşedintelui, îl trimitea acasă, în Germania. Apăi, dragă domn’ parlamentar, recomandabil e ca dacă tot aţi ieşit din sala de şedinţe, să ieşiţi complet şi din Parlament. Nu de alta, dar cu astfel de ieşiri viscerale nu prea aveţi ce căuta pe acolo. Sau măcar învăţaţi să suportaţi criticile şi să nu ne luaţi cu ifose de mare ales al poporului.
  • #fărăironiişigesturidevedetăhollywoodiană: pe scurt, nu-mi plac ironiile. Nici măcar pe cele ale preşedintelui. Nu-i vin bine. Şi nici saluturile de vedetă de film.

Constituția și guvernarea de după căderea întunericului

Mai întâi, observații juridice – vezi Constituția. Pe scurt, că și pe mine mă enervează vorbăria pe teme clare:

Constituția României – articolul 115, aliniatul 1 – Delegarea legislativă
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care NU fac obiectul legilor organice.

Constituția României – articolul 73, aliniatul 3 – Categorii de legi
Prin lege organică se reglementează:
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

Iar despre ce a fost aseară:

ORICARE ar fi felul proiectelor/legilor/ordonanțelor,
ORICINE ar fi autorii lor,
ORICARE ar fi partidul care le propune,
INDIFERENT de motivație
și ORICUI îi sînt dedicate,
emiterea unor acte după căderea întunericului, pe ascuns, urmată de fuga și lăsarea în urmă a unui ministru fără explicații ține de comportamentul premeditat al unui delincvent.

M-am exprimat frumos, nu? Altă întrebare?

P.S. Că veni vorba de exprimare. Și limba română are felul ei de a protesta. O confirmă dexonline, care le explică tuturor cu cine să asocieze un anume cuvânt.

Riscul asumat al Guvernului și patronului de local

foto: Universul Juridic

Asta cu asumarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege se întâmplă în țara în care este permisă funcționarea unor cluburi pe propria răspundere a patronilor.

În fond, e cam același lucru.

Doar că în cazul localurilor prin asumarea răspunderii care permite funcționarea fără avize, dar cu acceptul tacit al autorităților, patronii răspund pentru viața celor câteva zeci ori sute de consumatori. În schimb, în cazul Executivului, asumarea răspunderii are efecte asupra întregii țări.

Ambii își asumă un risc: Guvernul să cadă dacă Parlamentul respinge legea, patronul să dea cu subsemnatul la Parchet dacă îi bubuie șandramaua. Și ce dacă? Legea permite. În plus, numai cine nu riscă, nu câștigă, nu?

E o modalitate de a gândi care nu prea cadrează cu un sistem democratic. Așa mi se pare mie. Într-un stat bine pus la punct, cu mecanisme clare, nu e nevoie să riști ca să dai o lege.

Știați că asumarea răspunderii Guvernului e o practică în doar 4 din 90 de țări democratice: Franța, Italia, România și Republica Moldova?

P.S. Nu fac referire la un Guvern anume, deși în prezent discuția majoră se poartă în jurul asumării de către cabinetul Grindeanu a proiectelor pe grațiere și amnistie. Nu cred că a fost vreun Executiv în ultimii 20 de ani care să nu-și fi asumat răspunderea pe vreun proiect ori să nu fi avut în vedere astfel de măsură.

sursă foto: Universul Juridic

 

 

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.

Fumătorii, clienți de mâna a doua. Şi o părere despre proteste

foto: Oana Mujea

Vă rog, nu săriți la gâtul subsemnatului! Nu jignesc pe nimeni – citiți postarea înainte să mă judecați. Așadar…

An de an, până acum, de cum se instala frigul, în trecerea mea prin pasajul Vulturul Negru spre redacție întâlneam doar câțiva trecători care grăbeau pasul ca să ajungă cât mai repede într-un loc cald.

Situația s-a schimbat iarna asta, când au fost instalate mese şi, pe alocuri, încălzitoare, în fața pub-urilor. Zeci de persoane se proțăpesc lângă ele ori în apropierea intrărilor în localuri și, tropăind și cu glugile pe cap, trag cu nesaț din țigări. Deși mulți neagă și zic că pot renunța oricând, nu o fac, pentru că sînt dependenți de nicotină. Și atunci preferă să stea afară, pe ger, ca să-și consume pasiunea.

Trec printre fumători în fiecare dimineață, iar câteodată mă uit la ei de la geamul redacției. În timp ce unii zic că-și merită soarta, eu îi compătimesc. Îi consider niște victime ale unei măsuri ok în esenţă, dar tembel croită şi pusă în aplicare.

Probabil că astfel s-a crezut că va fi dată o lovitură puternică fumatului. Posibil, nu zic. Recunosc că mie, ca fost fumător timp de 10 ani, până în 2004, îmi place atmosfera lipsită de fum din pub-uri. În plus, proprietarii de localui nu au raportat pierderi – din câte ştiu eu. Dar în acelaşi timp, mii de fumători au fost trataţi cu dispreţ, obligaţi să iasă din stradă şi să stea în frig, în ploaie.

Noi versus austrieci, în ceea ce-i priveşte pe fumători

În timp ce în România corectitudinea politică i-a scos pe fumători din baruri, sub cerul liber,  în Austria – ţară peste noi din multe puncte de vedere, sîntem de acord – se fumează inclusiv în spitale. Cum e posibil?

Austriecii au judecat corect, spun eu, şi au pus înaintea oricărei corectitudini politice omul. Cel puţin în ceea ce priveşte fumatul. Au separat spaţiile în „pentru fumători” şi „pentru nefumători„. Cele din ultima categorie sînt izolate cu pereţi de sticlă şi dotate cu aparate care extrag fumul de ţigară, fără să-l lase să creeze „ceaţa” clasică de acum câţiva ani din barurile noastre.

Am văzut astfel de încăperi inclusiv în spitale din ţara lui Franz Jozef, lângă micul bar amenajat la intrare. Deci nu scriu din auzite.

În acest fel, nefumătorii nu sînt agresaţi de nesimţirea fumului pe care trebuiau să-l inhaleze dacă mergeau într-un bar. De cealaltă parte, „pufăitorii” îşi puteau fuma ţigara lângă cafea fără să fie scoşi afară şi fără să îşi palmeze chiştocul.

Mă întreb: în loc să-i obligăm pe fumători să tropăie şi să stea cu gluga pe cap în faţa barurilor, nu mai bine le creăm condiţii decente, camere cu condiţii STRICT stabilite, precum în Austria? Am considera cumva că în acest fel redevenim mai permisivi şi lăsăm patimile să reocupe locurile de unde au fost scoase? Nu, vă spun eu că în acest fel am da dovadă de respect şi de înţelegere.

Sînt convins că am putea găsi oricând…

…metode mai bune de a-i scăpa pe fumători de acest obicei dăunător. Nu cred că ei sînt mai ai nabii decât, să zicem, băutorii fruntaşi, toleraţi peste tot: de la restaurante cu ştaif până la ultima bombă.

Un exemplu ar fi să avem autorităţi mai dure, intransigente, care să aplice la virgulă legea modificată în sensul explicat mai sus. Şi amenzi URIAŞE. În acest fel, patronii ar putea scăpa de tentaţia de a-i lăsa pe clienţi să fumeze pe şestache. Nu ar mai fi atunci organe de autorizare „unse” – sper, nici proprietari de localuri pe care să-i doar în cot de ce scrie în Monitorul Oficial, nici clienţi care să pufăie pe ascuns şi nici incendii despre care să existe bănuiala că au pornit de la o ţigară.

Repet: nu le ţin partea fumătorilor, îmi place să-mi pot bea cafeaua într-un spaţiu neviciat de fum. Dar nu mi se pare corect să-i desconsideri pe alţii, vinovaţi că „pufăie„.

Când am scris aceste rânduri m-am gândit la felul în care americanii au introdus prohibiţia la alcool. Şi-au dat seama mai târziu că nu pot controla această măsură şi au renunţat la ea. În schimb, au taxat la sânge comerţul cu alcool. „Observațiile mele m-au convins că mai puțini oameni ar bea alcool dacă nu ar fi ilegal”, spunea în 1927 contele Felix von Luckner, un fost ofițer naval.

P.S. Off-topic, că nu mă pot abţine

Referitor la protestele din seara asta: fiecare are dreptul să iasă în stradă, să spună ce are de spus. (Ba chiar putem vota, nu să stăm în casă şi apoi să huiduim – deşi avem şi dreptul ăsta.) Mai ales dacă guvernanţii încearcă să ne impună reguli imorale ori care nu ne convin din diverse motive.

Dar e bine să ne informăm, să citim proiecte, idei, propuneri. Asta să ştim împotriva a ce strigăm. Nu doar să ne urmăm un foarte uman spirit de turmă.

Iar despre venirea preşedintelui Iohannis între demonstranţi: ce naiba căuta în stradă şeful statului? Repetă la milimetru gesturile lui Traian Băsescu, pe care îl critica atât. Din acest punct de vedere sînt de acord cu Cristian Tudor Popescu:Politicienii (…) nu au ce căuta la proteste.”