Riscul asumat al Guvernului și patronului de local

foto: Universul Juridic

Asta cu asumarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege se întâmplă în țara în care este permisă funcționarea unor cluburi pe propria răspundere a patronilor.

În fond, e cam același lucru.

Doar că în cazul localurilor prin asumarea răspunderii care permite funcționarea fără avize, dar cu acceptul tacit al autorităților, patronii răspund pentru viața celor câteva zeci ori sute de consumatori. În schimb, în cazul Executivului, asumarea răspunderii are efecte asupra întregii țări.

Ambii își asumă un risc: Guvernul să cadă dacă Parlamentul respinge legea, patronul să dea cu subsemnatul la Parchet dacă îi bubuie șandramaua. Și ce dacă? Legea permite. În plus, numai cine nu riscă, nu câștigă, nu?

E o modalitate de a gândi care nu prea cadrează cu un sistem democratic. Așa mi se pare mie. Într-un stat bine pus la punct, cu mecanisme clare, nu e nevoie să riști ca să dai o lege.

Știați că asumarea răspunderii Guvernului e o practică în doar 4 din 90 de țări democratice: Franța, Italia, România și Republica Moldova?

P.S. Nu fac referire la un Guvern anume, deși în prezent discuția majoră se poartă în jurul asumării de către cabinetul Grindeanu a proiectelor pe grațiere și amnistie. Nu cred că a fost vreun Executiv în ultimii 20 de ani care să nu-și fi asumat răspunderea pe vreun proiect ori să nu fi avut în vedere astfel de măsură.

sursă foto: Universul Juridic

 

 

Viroza, un „cadou” al iernii

foto: Shutterstock

Îmi place să mă prezint drept „fecior de la poale de munte”.  🙂 Un tip care e obişnuit cu frigul şi iernile grele. În Beiuşul meu natal, copilăria mi-a dăruit nişte ierni de poveste. Am avut zăpadă multă, cu ţurţuri uriaşi pe streşinile caselor şi frig cât cuprinde.

Aşa că-s vaccinat. Sau aşa credeam.

Ani la rând n-am avut probleme cu răceala, viroza ori gripa. În timp ce în jurul meu iarna făcea victime, eu strănutam de 2-3 ori, tuşeam şi mai rar şi gata. Doamna mea mai insista să iau câte un paracetamol ori nişte vitamina C, dar o făceam doar pentru că îmi spunea ea, nu că eram infectat.

Am trecut ceaiul fierbinte la categoria „alte băuturi” şi preferam o cafea ori o apă rece din cămară. 🙁 E adevărat, mă îmbrac gros când e frig afară, dar nu fac un capăt de lume dacă mai cobor până la maşină ori duc gunoiul doar cu o haină subţire pe mine.

Aşa că eram imun la bolile sezonului rece. Sau aşa credeam.

Până în iarna asta…

…când am constatat că nici măcar eu 🙂 nu sînt de neatins. De vreo patru zile sînt mândrul posesor al unei viroze de toată minunea. Tuşesc ca un tractor comunist, strănut, nasul e ca un mic izvor – nu detaliez – iar vocea are un mişto efect de „ecou în badoc”. 😀

Nu ştiu cum am reuşit să mă aleg cu viroza asta, cert e că se luptă de numa’-numa’ cu cei 190 de centimentri şi aproape 100 de kile ale mele. Am avut nopţi în care abia dacă am aţipit vreo 2-3 ore. Am simţit de multe ori dureri puternice de spate şi de picioare, iar ochii îmi lăcrimau de parcă aş fi văzut prima dată „Titanicul„.

Evident că nu stau cu mâinile în sân şi mi-am achiziţionat un mic arsenal de luptă cu viroza. Am Sanador Sinus, paracetamol sinus, vitamina C, ceva pastile contra tusei + ceva sirop atât de culce că ar merge diluat cu nişte Borsec. Mai e ceai cu miere cât cuprinde, pregătit de Neia mea şi bere – glumesc. 😉 Mai adaug supă caldă de tăieţei – tot de doamna mea făcută şi somn, cât pot.

Le folosesc pe toate cele de mai sus, deşi prietenul Niki m-a asigurat că orice răceală durează între 5 şi 8 zile, indiferent ce tratament iau. Aşa că, fiind acum în cea de-a patra spre a cincea se cheamă că-s pe vindecate. Recunosc că nu e boală atât de greu de dus pe picioare, dar e enervantă şi uneori chinuitoare.

Încă puţin

O să-i mai stresez pe Neia mea şi pe ai mei colegi vreo două zile cu tusea mea (sper că nu mai mult). După care o să încerc să mă vitaminizez cât mai mult. O să atac mai multe citrice – mandarine ori pomelo – şi nu o să uit de tradiţionala lingură cu miere din fiecare dimineaţă.

Aşa sper să nu mai ajung la încă o luptă cu viroza. Vorba medicilor şi a poliţiştilor: mai bine previi decât să tratezi. 🙂 Şi sper să treacă şi frigul ăsta. Deja durează de prea mult timp. Chiar şi pentru un „fecior de la poale de munte”.

Fumătorii, clienți de mâna a doua. Şi o părere despre proteste

foto: Oana Mujea

Vă rog, nu săriți la gâtul subsemnatului! Nu jignesc pe nimeni – citiți postarea înainte să mă judecați. Așadar…

An de an, până acum, de cum se instala frigul, în trecerea mea prin pasajul Vulturul Negru spre redacție întâlneam doar câțiva trecători care grăbeau pasul ca să ajungă cât mai repede într-un loc cald.

Situația s-a schimbat iarna asta, când au fost instalate mese şi, pe alocuri, încălzitoare, în fața pub-urilor. Zeci de persoane se proțăpesc lângă ele ori în apropierea intrărilor în localuri și, tropăind și cu glugile pe cap, trag cu nesaț din țigări. Deși mulți neagă și zic că pot renunța oricând, nu o fac, pentru că sînt dependenți de nicotină. Și atunci preferă să stea afară, pe ger, ca să-și consume pasiunea.

Trec printre fumători în fiecare dimineață, iar câteodată mă uit la ei de la geamul redacției. În timp ce unii zic că-și merită soarta, eu îi compătimesc. Îi consider niște victime ale unei măsuri ok în esenţă, dar tembel croită şi pusă în aplicare.

Probabil că astfel s-a crezut că va fi dată o lovitură puternică fumatului. Posibil, nu zic. Recunosc că mie, ca fost fumător timp de 10 ani, până în 2004, îmi place atmosfera lipsită de fum din pub-uri. În plus, proprietarii de localui nu au raportat pierderi – din câte ştiu eu. Dar în acelaşi timp, mii de fumători au fost trataţi cu dispreţ, obligaţi să iasă din stradă şi să stea în frig, în ploaie.

Noi versus austrieci, în ceea ce-i priveşte pe fumători

În timp ce în România corectitudinea politică i-a scos pe fumători din baruri, sub cerul liber,  în Austria – ţară peste noi din multe puncte de vedere, sîntem de acord – se fumează inclusiv în spitale. Cum e posibil?

Austriecii au judecat corect, spun eu, şi au pus înaintea oricărei corectitudini politice omul. Cel puţin în ceea ce priveşte fumatul. Au separat spaţiile în „pentru fumători” şi „pentru nefumători„. Cele din ultima categorie sînt izolate cu pereţi de sticlă şi dotate cu aparate care extrag fumul de ţigară, fără să-l lase să creeze „ceaţa” clasică de acum câţiva ani din barurile noastre.

Am văzut astfel de încăperi inclusiv în spitale din ţara lui Franz Jozef, lângă micul bar amenajat la intrare. Deci nu scriu din auzite.

În acest fel, nefumătorii nu sînt agresaţi de nesimţirea fumului pe care trebuiau să-l inhaleze dacă mergeau într-un bar. De cealaltă parte, „pufăitorii” îşi puteau fuma ţigara lângă cafea fără să fie scoşi afară şi fără să îşi palmeze chiştocul.

Mă întreb: în loc să-i obligăm pe fumători să tropăie şi să stea cu gluga pe cap în faţa barurilor, nu mai bine le creăm condiţii decente, camere cu condiţii STRICT stabilite, precum în Austria? Am considera cumva că în acest fel redevenim mai permisivi şi lăsăm patimile să reocupe locurile de unde au fost scoase? Nu, vă spun eu că în acest fel am da dovadă de respect şi de înţelegere.

Sînt convins că am putea găsi oricând…

…metode mai bune de a-i scăpa pe fumători de acest obicei dăunător. Nu cred că ei sînt mai ai nabii decât, să zicem, băutorii fruntaşi, toleraţi peste tot: de la restaurante cu ştaif până la ultima bombă.

Un exemplu ar fi să avem autorităţi mai dure, intransigente, care să aplice la virgulă legea modificată în sensul explicat mai sus. Şi amenzi URIAŞE. În acest fel, patronii ar putea scăpa de tentaţia de a-i lăsa pe clienţi să fumeze pe şestache. Nu ar mai fi atunci organe de autorizare „unse” – sper, nici proprietari de localuri pe care să-i doar în cot de ce scrie în Monitorul Oficial, nici clienţi care să pufăie pe ascuns şi nici incendii despre care să existe bănuiala că au pornit de la o ţigară.

Repet: nu le ţin partea fumătorilor, îmi place să-mi pot bea cafeaua într-un spaţiu neviciat de fum. Dar nu mi se pare corect să-i desconsideri pe alţii, vinovaţi că „pufăie„.

Când am scris aceste rânduri m-am gândit la felul în care americanii au introdus prohibiţia la alcool. Şi-au dat seama mai târziu că nu pot controla această măsură şi au renunţat la ea. În schimb, au taxat la sânge comerţul cu alcool. „Observațiile mele m-au convins că mai puțini oameni ar bea alcool dacă nu ar fi ilegal”, spunea în 1927 contele Felix von Luckner, un fost ofițer naval.

P.S. Off-topic, că nu mă pot abţine

Referitor la protestele din seara asta: fiecare are dreptul să iasă în stradă, să spună ce are de spus. (Ba chiar putem vota, nu să stăm în casă şi apoi să huiduim – deşi avem şi dreptul ăsta.) Mai ales dacă guvernanţii încearcă să ne impună reguli imorale ori care nu ne convin din diverse motive.

Dar e bine să ne informăm, să citim proiecte, idei, propuneri. Asta să ştim împotriva a ce strigăm. Nu doar să ne urmăm un foarte uman spirit de turmă.

Iar despre venirea preşedintelui Iohannis între demonstranţi: ce naiba căuta în stradă şeful statului? Repetă la milimetru gesturile lui Traian Băsescu, pe care îl critica atât. Din acest punct de vedere sînt de acord cu Cristian Tudor Popescu:Politicienii (…) nu au ce căuta la proteste.”

Angajații noștri, între nesimțire și civilizație. Şi nişte recomandări

sursă foto: Recruitment Solutions USA

Când, cu ceva ani în urmă, ajungeam prin Occidentul pe care îl văzusem doar la televizor, mă uitam mirat la toți angajații magazinelor în care intram. Nu că ar fi avut patru mâini și motor în ghete – deși așa se mișcau 🙂 – ci pentru că SALUTAU. Pe oricine intra în spațiul lor, fără excepție.

Ceea ce pe mine, venit dintr-o țară în care vânzătorul îți dă de cele mai multe ori ignore, m-a mirat, acolo era și este ceva normal. E de bun simț să-l saluți pe cel care îți trece pragul afacerii. E clientul tău, îl faci să se simtă important, pentru că, până la urmă, din banii lui trăiești. La propriu. Iar chestia asta cred că dincolo a conștientizat-o fiecare angajat, oricât de infim ar fi postul lui.

La noi în țară, cu părere de rău scriu asta, lucrurile mai au nevoie de ceva evoluție. Și nu puțină.

Ca orice trăitor în era consumismului agresiv 🙂 …

…bat și eu magazinele din Oradea de câteva ori pe săptămână. Ori pentru mâncare, ori pentru haine, încălțăminte, electronice… mă rog, ce are nevoie omul prin casă ori prin stomac. Dau peste tot soiul de vânzători, iar experiențele trăite în acest fel m-au făcut să-i împart în mai multe categorii.

Încep cu ăia nașpa, ca să îndulcesc situația pe final. Așadar, nesimțiții. Sînt în general angajații supărați pe propria existență, pe care maicile lor, considerate de ei principalele vinovate – bănuiesc, nu i-au născut direct în Mercedes și cu milionul în cont. Motiv pentru care ei, sărmane creaturi, sînt obligați să muncească acum ca trăiască. Nu câștigă cine ştie ce, dar nici nu fac mai mult ca să iasă din situația asta. Se complac într-o stare nasoală, sunt frustrați și îi urăsc pe toți cei din jur, pe clienți, pe șefi, pentru tot ce li se întâmplă.

Chiar dacă îi rogi FRUMOS – că urât nu prea ai cum – să te ajute, îți aruncă un „Imediat!” încărcat de dezgust şi, dacă îşi amintesc să o facă, vin după câteva minute bune. Timp în care a vorbit la telefon ori a împins sictirit un cărucior cu marfă pe care trebuie să o înşire pe rafturi.

Mai sînt rebelii

Ăia care s-au născut cu carnetul de sindicalist în mână. Nu acceptă tot ce li se spune, dau replici superiorilor şi o fac de faţă cu toată lumea: clienţi, colegi, nu contează. Toţi trebuie să afle cât sînt ei de nemulţumiţi.

– Vezi că io la ora 3 plec. I-am spus şi lui (bănuiesc că vreun şef… – observaţia mea) Io-s de la 6 jumate aci. Ajunge, mă. Îs obosit (ă). Trag de noi de numa’-numa’. Da, mă, da’ până când? Dă-i în… Io-mi bag piciorul (deja clasică înjurătură ce poate fi spusă în public fără a stârni reacţiile unei expresii nasoale, căreia oricum îi ţine locul).

Cam astea sînt discuţiile între unii angajaţi, de faţă cu clienţii. Ele m-au determinat să nu mai calc, de exemplu, prin magazine gen proaspăt deschisul Penny de pe strada Sovata. Nu-s obligat să ascult problemele angajaţilor de nicăieri. Nici eu nu-s mulţumit de multe chestii, dar nu mă apuc să le strig printre rafturi ori în public.

Tati, eşti nemulţumit? Fă ceva! Dar nu te tot plânge. Iar şefii lor ar fi bine să ia măsuri, că le moare afacerea.

Şi că tot ziceam de magazinul Penny de pe Sovata…

…ajung la melci. Angajaţii care are se mişcă într-un ritm atât de lent încât te întrebi dacă aşa e felul lor ori îşi bat joc de tine. În Austria, par egzamplu, băiatul ori fata de la casă parcă vor să bată recorduri de viteză. La magazinul orădean sus amintit am stat şi cinci minute să-mi bată în casă vreo 10 produse.

E adevărat, casierii sunt tineri, încă fac practică şi învaţă. Aici e vina şefilor, care i-au aruncat pe piaţă fără să-i şcolească mai întâi. Iar riscul e să le facă praf nervii clienţilor. Încă un motiv să se teamă de sucombarea afacerii.

Mai sunt plictisiţii, ăia care cred că nu au niciun chef de viaţă, nu te bagă în seamă ca și client și stau împietriți în scaunul lor, cu fățăul în ecranul calculatorului – îi recunoaşteţi uşor, nu detaliez, tăcuţii – nici aici nu intru în amănunte – ori neştiutorii – lucrează la magazin de haine, dar au terminat ingineria.

Toți cei enumerați până acum au un punct comun: NU SALUTĂ. Niciodată! N-au astfel de cuvinte în vocabular. Iar în unele cazuri te iau la per tu, chestie care, ca și client, mă enervează la culme. Recunosc că în acel moment nu mă abțin să-l pun la punct pe respectiv. Indiferent de vârstă. O fac cu decență, dar atât de rece și sec, de parcă aș veni de la Polul Nord.

Scriam că voi încheia în notă optimistă

Şi o s-o fac. Pentru că în marea asta de nesimțire, există comercianți profesionişti, civilizați, de bun simț, care chiar știu să-și respecte clientul. Rare exemplare, dar cât mă bucur când dau de astfel de oameni! Sunt:

  • farmaciştii dispuşi să te ajute, să-ţi recomande medicamente mai ieftine, dar cu acelaşi efect, să sune la alţi colegi să-ţi facă rost de medicamente. Recomand farmacia Elixir de lângă gara Oradea, farmacia Catena de pe Strada Meşteşugarilor ori cea de pe Decebal.
  • vânzătorii de genul celui care vede că tu cauţi de zor să cumperi un încărcător care nu se găseşte şi aduce aparatul de verificat ca să vadă dacă e de vină cablul sau altă componentă a obiectului. Şi uite aşa, te ajută să îţi ţii banii în buzunar: nu dai peste 100 de lei pe un încărcător nou, ci 7 lei şi 86 de bani pe un cablu pentru cel vechi. Recomand în sensul ăsta Global Electronic din Oradea.
  • mecanicii care nu te înşeală şi care sunt corecţi până la ultimul şurub. Cei care îţi schimbă doar piesa cu probleme, nu tot motorul, cei care ştiu ce să îţi recomande ca să nu te coste o avere. Oameni la care să apelezi la orice oră. Recomand Stebali Salonta.
  • ospătarii de bun simţ, care ştiu ce să îţi recomande, politicoşi, amabili, care să nu se supere dacă te-ai nimerit cu prea puţini bani pentru un bacşiş mai decent (se mai întâmplă). Recomand, de departe, Alegria. 🙂
  • angajaţii mereu calmi şi serviabili din punctele Digi (nu că facem parte din aceeaşi firmă, dar chiar sunt de un calm… pfaiii. Eu n-aş putea fi aşa) ori cei rapizi, mai puţin spre deloc plângăcioşi la adresa şefilor de la Lidl (mie, personal, îmi place magazinul din Ioşia).

Şi toţi aceştia SALUTĂ! 🙂

Să nu credeţi că tocmai aţi citit un material publicitar. Nici vorbă! Afacerile de care am pomenit la final de postare se promovează singure prin seriozitate, marfă bună, preţuri decente, relaţii bune cu clienţii. Am avut parte de toate acestea când am apelat la serviciile lor, deci nu recomand ce eu nu am verificat. 😉

Aşadar, speranţe sînt! 🙂 Sînt optimist, nu?

Codurile, iarna şi şcoala

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

De câţiva ani, imediat cum iarna se înăspreşte sunt anunţate tot felul de coduri: galben, portocaliu, mai nou roşu. De ninsoare, de frig, de ger, de viscol. Înţeleg că ne sînt utile, ca să ne arate cam ce ne aşteaptă peste câteva ore dacă avem de mers în afara oraşului, a judeţului, prin ţară.

Că la muncă mergem indiferent de coduri, nu? 😉

Observ, totuşi, că recent, cum apare un astfel de cod meteo, se închid drumuri, grădiniţe, şcoli. Nu zic, majoritatea măsurilor sînt justificate: nimeni nu vrea să colecteze maşini înzăpezite cine ştie pe unde, deşi mai sînt şoferi nervoşi că nu sînt lăsaţi să se lupte personal cu viscolul. Şi nimeni nu şi-ar trimite copiii să stea în frigul din sălile de clasă.

Dar nu mă pot abţine să fac o comparaţie cu iernile copilăriei mele. Atunci ningea zile la rând, zăpada era aşa de mare că făceam cazemate din ea, iar frigul era frig – săptămâni la rând nu cred că luam minusul din faţa gradelor exterioare.

Niciodată nu am lipsit de la şcoală pe motiv că iarna e prea grea.

Tata croia pârtie prin zăpada din curte şi din faţa casei, iar pe stradă, alături de mama, mergeam în şir indian pe urmele lăsate de camioane prin zăpada groasă de pe şosea. Bine îmbrăcaţi, cu mănuşi şi căciuli, cu bundiţele pe noi, aşteptam autobuzul ce oprea la două intersecţii distanţă (da, da, pe atunci Beiuşul meu avea autobuze locale, care circulau între diverse puncte ale oraşului).

La grădiniţă şi la şcoală era cald – eu aşa îmi amintesc, deşi nu existau soluţiile moderne de încălzit. Memoria mea de puştan a reţinut cum ne încălzeam la Medie2, şcoala unde am ajuns la un moment dat prin ciclul primar. Era perioada când clasa în care eram era mutată de colo, prin clădirile din oraş, pe motive pe care niciodată nu le-am desluşit.

Eram clasa a III-a şi aveam în sală o sobă care funcţiona cu lemne şi cu cărbuni. O alimentam prin rotaţie. Adică părinţii discutaseră şi, când le vedea rândul, fiecare aducea la şcoală o plasă plină cu lemne şi aşa ţineam soba caldă. Mai aduceam de afară, din curtea şcolii, cărbuni pe care îi puneam într-o ladă din clasă şi cu un fel de lopată îi puneam pe foc.

Nu era uşor…

…dar treceam iarna în felul ăsta şi rari erau cei care lăsau banca liberă. Şi atunci timp de o zi, două, pe motiv de guturai puternic. Care se instala cu greu, deşi mulţi ajungeam acasă uzi şi tremurând, că doar de la şcoală până acasă erau suficienţi nămeţi în care să ne aruncăm 😉 şi sute de bulgări de aruncat unii după alţii.

Nu erau coduri pe atunci care să ne avertizeze că e iarnă şi nici aplicaţii care să ne anunţe în cât timp va ninge. Ştiam singuri, uitându-ne la pomii încărcaţi de nea, la curtea şi strada ascunse sub nămeţi, la valea îngheţată din satul bunicilor unde ne dădeam pe gheaţă fără teama că se va rupe sub noi. Ne dădeam cu sania pe stradă şi pe deal, iar când veneam seara acasă, roşii la faţă şi îngheţaţi, ne încălzeam lângă soba de teracotă în care duduia focul ori cel mult cu o frecţie cu „Diana„. 😀

Şi uite că am supravieţuit. 🙂

sursă foto: beius-stiri.blogspot.com

Bizonii şi câteva noţiuni de respect în trafic

În curtea blocului mai apar din când în când „genii” care se cred pe tarlaua proprie a neamului şi se comportă ca atare.  De o bucată de vreme îşi face apariţia un camion pe care „domn’ şofer” îl parchează cât să blocheze trei locuri.

Alţii înt adevăraţi magicieni ai volanului şi îşi duc maşina într-o poziţie atât de idioată încât este imposibil ca pe trei locuri să fie lăsate două vehicule.

Mai sînt şi inevitabile certuri pentru „locul meu”, deşi nicio linie nu a fost trasată de primărie prin zonă – asta pentru că noi, locatarii, ne opunem să plătim taxa anuală de parcare la domiciliu. „Doar n-om fi fraieri”, îmi transmite un vecin, la un moment dat, în timp ce aşteptam cuminţi, la asociaţie, să decartăm plata întreţinerii.

I-am zis că, pe principiul ăsta, eu m-aş încadra în categoria pe care el o respingea. Nu de alta, dar cred că dacă primăria ar delimita şi la noi parcările la domiciliu, ar fi şanse mai mici să apară în zonă camioane şi maşini de serviciu care să ne oblige să ne căutăm loc în altă parte.

Deocamdată, însă, nimeni nu e „fraier„, aşa că parcăm cam pe unde se poate.

Aseară văd un loc pe stânga…

…pe o stradă cu sens unic de lângă bloc şi, aşa cum m-a învăţat acum mulţi ani Vali Moldovan, instructorul cu 2000 de elevi la activ, mă poziţionez să parchez cu spatele. Văd că vin nişte faruri din spate şi, deşi semnalizam, stau pe loc să văd ce manevre face maşina ce vine din urmă. Precum mă aşteptam, nu opreşte să mă lase să intru pe locul de parcare. Se strecoară printre mine şi o altă maşină parcată în dreapta.

Când ajunge în dreptul meu, încetineşte, iar de la volan mă priveşte cu aciditate ridicată o tanti cam de vârsta celor de la Rolling Stones. Clatină din cap nemulţumită. În mintea ei precis eu eram „nesimţitul” care o forţasem să facă manevre de strecurare.

– Era dureros dacă aşteptaţi 30 de secunde până parcam? I-am transmis întrebarea prin geamul pe care l-am deschis în ciuda frigului de afară.

Mi-a dat ignore – mă aşteptam – şi a plecat mai departe. Cum să-i explic în 10 secunde că civilizaţia din trafic îţi cere să-l laşi pe cel din faţă să dea cu spatele şi să parcheze. Asta chiar dacă asta înseamnă să pierzi un minut din viaţa ta?

În centru, 99% dintre şoferi ignoră zona de prioritate a pietonilor

Vorbesc de Piaţa Unirii, unde tre’ să fii orb sau ignorant ca să nu observi indicatoarele care îţi arată ţie, şofer, că e o zonă în care n-ai voie să faci figuri cu mai mult de 20 km/h. Nu de alta, dar pietonii au prioritate.

Asta doar în terorie, că în practică se aplică dictonul clasic al şoferului autohton: „Bă, ai grijă, că maşina calcă, nu f…!” Aşa că dintr-o sută de maşini ce trec prin Piaţa Unirii poate că una – sînt optimist – îi lasă pe pedeştri să treacă.

Iar asta sub nasul unui echipaj al Poliţiei, care stă cât e ziua de lungă la intersecţia cu strada Episcop Mihai Pavel, chipurile să monitorizeze traficul. Nu i-am văzut niciodată pe agenţi să îl oprească pe vreun şofer care a trecut ca idiotul la câţiva centimetri de un pieton.

În zona centrală chiar că ar fi o pâine de mâncat pentru poliţişti, la câţi şoferi încalcă legea acolo.

Paranteză. Nu-s vreun sfânt şi nici o mironosiţă. Şi eu mai greşesc. Nu merg cu 20 km/h, dar nici nu depăşesc 30 km/h în acea zonă. Şi pe mine, ca şofer, mă mai enervează câte un pieton care are tot timpul din lume şi traversează vorbind la telefon ori face pit-stop în mijlocul drumului. Dar încerc să fiu eu ăla civilizat, care respectă nişte reguli de bun simţ. Iar cu poliţiştii – îi respect pe mulţi, ştiu în ce condiţii lucrează. Dar le cer să-şi facă treaba, nu doar să stea în maşină. Poate un radar nu ar strica în zonă.

Bizoni sînt peste tot în trafic

Toţi greşim, că e omeneşte, vorba strămoşului latin. Dar când a greşi ori a încălca regulile devine o obişnuinţă se impun sancţiuni. Şi nu de alea pe care „cefele groase” să le poată plăti din banii de buzunar.

Civilizaţia se poate impune cu amenzi de alea care să-i genereze idiotului o usturime nasoală în partea dorsală. Să-i taie cheful să facă figuri de neam prost, să taie calea doar pe motiv că el are maşina cu mai mulţi boi-putere ori să parcheze pe unde îi dictează unicul neuron.

M-aş bucura să uităm să parcăm ilegal doar pentru că sîntem la câţiva centimetri de uşa magazinului în care intrăm. Ori să nu mai lăsăm maşinile pe spaţiul verde, pe motiv că n-avem loc şi oricum nu ne amendează nimeni.

Dar aş aprecia şi dacă parcarea nu s-ar scumpi anual după un algoritm pe care nu-l explică nimeni. Oricum scumpirea parcărilor mi se pare o tâmpenie. Şi dacă s-ar urgenta/porni lucrările la mai multe parcări subterane din oraş. Chiar sînt exemple din străinătate la care putem apela.

Editori, reporteri și munca de teren

– Dacă nu mergi pe teren, e greu să înțelegi știrea!

Ca unul dintre editorii din TV, am auzit replica asta de n ori din partea unor reporteri încât de multe ori nici nu o mai bag în seamă. La început mă enervam, dar mi-a trecut. M-am maturizat – îmi place mie să cred 🙂 – și nu mai aplec urechea la orice afirmație, ironică, răutăcioasă sau prin care sînt caracterizat fără să mi se știe backgroundul.

Da, le dau dreptate reporterilor când se referă la modul în care e realizat un material: de multe ori ce e pe teren diferă complet de discuția din ședința de sumar și atunci tre’ să te adaptezi din mers. Asta, într-adevăr, o poate înțelege doar un om care a făcut teren – adică a fost reporter, în traducere liberă.

Un editor, în definiția pe care o dau eu și pe care sînt convins că o dau cei mai mulți din branșă, e întotdeauna un ex-reporter care a acumulat experiență de-a lungul a zeci de ani de meserie și căruia biroul îi oferă o atmosferă mai comodă decât terenul. Plus că are cunoștințe RELATIV solide de limba română. Asta nu înseamnă că nu are și el stress-ul lui, graba lui – dar nu despre asta e vorba în postarea dată.

Pe scurt, editorii știu prea bine cum e treaba cu terenul. Îi înțeleg perfect pe  reporteri, pentru că și ei au fost la fel. Au bătut orașe, județe, coclauri înainte să se așeze în fața unui calculator sau în grupul de montaj.

Am făcut-o și eu

Vreo 10 ani și mi-a plăcut. Enorm. Și am păstrat dovezi. Una o postez aici, mai ales că e legată și de iarnă, zăpadă, nămeți, vehicule blocate – întâmplări de sezon. Adică n-am stat numai cu dorsalul la căldură. Din contră.

La final, o precizare: limba română maltratată nu are nicio legătură cu mersul pe teren. Părerea mea.

P.S. Observ că am scris 300 de cuvinte despre editori, reporteri, etc. Cam lungă postarea, dar aici îmi acord o derogare. Sînt, totuși, pe blogul meu. 😀 Recunosc în plus că am editat, pe ici, pe colo, postarea de față. Defect profesional. 😉

Iarna peste Oradea

Cum a început 2017, hop şi iarna. Nu că în primele trei zile ar fi fost aşa şi nu că aş fi ştiut – pe motiv de Viena. 🙂

Aşa că, după câteva zile relativ decente, fără frig excesiv şi fără ninsori, astăzi iarna şi-a revenit. O ninsoare apărută după-amiază a acoperit Oradea în scurt timp.

Ca un corporatist ce sînt – în acte, cel puţin – am observat acest lucru abia după ce un coleg m-a anunţat ce strad de zăpadă s-a pus în Piaţa Unirii. Şi nu, nu am dat repede căutare pe Facebook, ca să văd cum ninge. Ci mi-am luat haina şi am dat o tură prin piaţă. Cu vechiul LG la datorie, evident.

Această prezentare necesită JavaScript.

Anul Nou la Viena, laolaltă cu toate națiile lumii

– Aho, aho, copii și…

Dacă stau bine să mă gândesc, puteam să cânt colinda asta de An Nou în buricul târgului vienez că tot nu mă înțelegea nimeni. Nu că nu ar mai fi fost români prin zonă. (Din contră, am auzit dulcea noastră limbă, în tot felul de tonuri și părți de vocabular cam peste tot în capitala austriacă.) Dar era o nebunie și o gălăgie de era greu să te înțelegi om cu persoană. Cel mai bine era să urli ori să gesticulezi. 🙂

Asta mai ales că Viena s-a transformat în Ajun de An Nou într-o zonă de război. Cam ca Oradea în urmă cu mai bine de un deceniu. N-am auzit asemenea trosnete de petarde, pocnitori și artificii de dinainte să fie Băse președinte. 🙂 Nu știu dacă sunt sau nu legale (înclin spre prima variantă), dar am văzut sute, poate mii de persoane cu obiecte de bubuit pe care le aruncau peste tot.

Plus, în zona centrală mirosea a praf de pușcă de parcă tocmai avea loc un asalt. Ciudat pentru un oraș altfel în topul civilizației.

Am dat o tură pe Kärntner Straße și pe Graben, plus zonele adiacente cam cu șase ore (austrian time) înaintea miezului nopții. Deja era agitație, bubuia muzica, iar vânzătorii de cârnați, castane și vin fiert intraseră de atunci pe profit.

Această prezentare necesită JavaScript.

În Viena, chiar în centru, au fost amenajate tot felul de zone de distracție, decorațiunile au fost superbe – totul era plin de lumină și culoare, iar muzica… Ei bine, putea asculta de la bunți-bunți până la arii clasice. Apropo de asta, la auzul unui vals mi-am luat doamna la dans în mijlocul străzii. Drept e că am mai întâlnit astfel de cupluri cuprinse de farmecul muzicii de pe malurile vieneze ale Dunării. A fost o senzație interesantă să dansăm printre lume. 😉

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-am plimbat prin toată zona comercială, ne-am uitat prin vitrine, ne-am strecurat prin oceanul de oameni și, evident, nu am ratat ocazia să bem un vin fiert.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am profitat că nu era, totuși, aglomerație atât de mare în zona catedralei Sfântul Ștefan și am intrat înăuntru. E o construcție impresionantă, dar mărturisesc că aș vrea să o văd și altfel decât ca turist. Adică să nu stau claie peste grămadă în fața unei porți din fier forjat, ci să intru până în față, unde are loc slujba. (Slujbă transmisă oricum pe un ecran uriaș în fața catedralei.) Așa m-aș simți eu bine.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am mâncat prăjituri buuuuneeeeee de la Oberlaa Konditorei și am făcut fotografii după fotografii și clipuri video peste clipuri video. (Promisiune: musai să-mi schimb telefonul cu unul mai capabil din punct de vedere al fotografiilor. Ori să-mi iau un DSLR, clar!)

Atmosfera în Viena a devenit incendiară…

…în preajma miezului nopții. Sau, cum îi zic ăia cu limba de lemn, la trecerea dintre ani. 🙂 Nu exagerez când spun că au fost peste 100 de mii de oameni pe Kärntner și pe Graben. Toate națiile pământului cred că și-au trimis delegații în Viena. Era o nebunie în care nu mai conta ce haine porți, ce freză de sărbătoare ți-ai tras ori ce șampanie… sau vodcă… sau bere… sau… bei. 🙂

La un moment dat se blocase orice posibilitate de a traversa zona unde se intersectau cele două străzi, așa că ne-am poziționat strategic 😉 lângă un ceas public și de acolo am urmărit jocul de lasere și lumini.

Această prezentare necesită JavaScript.

Asta pentru că, spre dezamăgirea mea, artificiile au fost lansate în zona Primăriei din Viena. Am prins totuși, câteva la întoarcere, lângă operă. Unde – blesteme!!! – bateria LG-ului meu a cedat și m-a lăsat în mână doar cu sticla de șampanie.

Ăsta să fie marele bai în 2017! 🙂 Distracția oricum a continuat până târziu în noapte.

– Aho, aho, copii și frați…

…Să aveți un an așa cum vi-l doriți! Fiecare știți exact ce dorințe v-ați pus în noaptea dintre ani (lemnu-i la putere 😀 ), așa că eu vă doresc ca, în măsura posibilităților, să vi se împlinească toate. Sau majoritatea. Sau cele cu adevărat importante. Și să fiți sănătoși, fericiți, cu credință! Vă asigură subsemnatul că orice lucru fain pe lumea asta e menit să se împlinească!

La mulți ani!

P.S. Partea video a postării o să vină mai târziu, când o editez și o pot urca pe blog fără frica epuizării creditului de pe cartela de net. Că Austria nu-i România, să aibă internet puternic, bun și la preț convenabil. 🙂

2016, între dorințele de deasupra Oceanului Indian și artificiile din Viena

Interesant a mai fost și 2016. E singurul cuvânt prin care pot cuprinde – fără să greșesc prin alte caracterizări – cât mai multe din anul ce se termină în câteva ore. Mai puțin de 24 în momentul în care scriu ultima postare din an.

A fost un an început la capăt de lume, la propriu, și terminat tot în străinătate, dar mai aproape de casă.

Pe 2016 l-am început în Maurițius, în avionul cu care veneam spre Europa dinspre Madagascar. Doamna îmi rămăsese pentru un timp pe Insula Pământului Roșu, iar până în Europa natală mai aveam de zburat o jumătate de zi. Așa că am băut din vinul primit de la stewardese și mi-am trecut în revistă planurile pentru anul ce tocmai începuse.

Mi-am spus dorințele în gând, deasupra Oceanului Indian. Erau multe, dar am avut timp de analiză. Evident, toate se refereau la sănătate, fericire, bani, liniște când ar fi fost cazul, bucurie și mult zgomot – tot când s-ar fi impus. 😉

Cu gândul la insula malagașă de unde tocmai plecasem, îmi doream ca jumătatea să mi se întoarcă repede. Nu a fost nici prea greu, nici prea uşor – a trebuit doar să am răbdare. Am avut, 🙂 în ciuda timpului care s-a târât ca unele specii leneşe de lemurieni malagaşi, nu altceva.

Restul dorințelor din 2016…

Unele s-au împlinit, pe altele le-am reportat pentru anul viitor. Aşadar:

– De sănătoși, sîntem cu toții din familie, ceea ce – „vorba” vederilor de altădată – vă doresc și vouă. 😉
Fericit sînt, pentru că ştiu că, deşi e plină de greutăţi şi unele piedici, viaţa e frumoasă. 🙂 Aşa-i ce fain am zis-o? 😉 Poate vi se pare filozofie, dar eu cred în asta.
Bani… Hmmm, nu-s milionar (încă), dar nu întotdeauna banii aduc fericirea. Aşadar, m-am descurcat şi am în plan să mă descurc şi mai bine. Am nişte idei în sensul ăsta pentru 2017.
Linişte a fost când a fost cazul, bucurie şi mult zgomot la fel. 🙂 Fără excese.

2016 a fost un an al provocărilor, al ideilor noi, al realizărilor, al unor frustări şi nemulţumiri profesionale. Dar a fost şi un an al călătoriilor.

Deși am stat majoritatea timpul în Oradea mea ori am plecat spre sat ori spre Beiușul natal, am și călătorit prin lume. Am fost în locuri despre care doar citisem, am aflat lucruri interesante, am călătorit prin mai multe ţări şi am adăugat zeci de mii de kilometri istoricului maşinii personale. (În paranteză, tre’ să spun că am fost şi într-o călătorie aproape de casă, prin Ţara Haţegului. E şi ea o ţară – se pune, nu?) Iar ca totul să se încheie tot departe de locurile natale, în noaptea de Anul Nou eu şi Neia mea vom admira focurile de artificii în centrul Vienei. 🙂

Şi o să fac un concert austriecilor de numa’-numa’. Le bag un solo de „Mulţi ani trăiască!”, pfaiii! Deşi, la câţi români trăiesc în Viena şi la câţi turişti vin din ţară, tare mi-e că putem face un cor. 😉

Cât despre 2017, vi-l doresc cum vi-l doriţi! Căutaţi doar oameni şi locuri faine, deschideţi bine ochii ca să nu vă ducă nimeni de nas, încercaţi să nu greşiţi, să ţineţi capul sus, ocoliţi-i pe idioţi şi faceţi numai bine tuturor! Pe cât posibil.

Să fiţi fericiţi şi în 2017! Maxim!

foto1: kirnan.com

foto2: Journalismfund.eu