În curtea blocului se întâmplă mereu lucruri. Chiar dacă ele se cam repetă zi după zi. Doar e un loc plin de viață.

Pe la 7 trecute fix vin camioanele care alimentează magazinul din zonă. Însoțite de înjurările șoferilor ori claxoanele proprietarilor de mașini mici, ăia ce obligă un camion de câteva tone, plin cu marfă, să dea în marșarier ca să iasă ei, atotputernicii ocupanți ai locurilor de parcare.

Listele cu produse descărcate de angajații magazinului sunt bifate în gura mare, în curtea cu ecou foarte bun.

Zi de zi în aceeași curte intră mașinile de gunoi. E musai să o facă; altfel, la cât de grijulii sunt mulți dintre locatari, se modifică geografia zonei și apar dealuri, podișuri ori chiar munți de gunoaie. Cu impactul olfactiv aferent. O ocazia venirii băieților de la RER mai aflu noutățile în materie de manele ori cântece de jale. Dar sunt salutat de fiecare dată cu „Bună dimineața, șefu’!” 😊 Salut pe care mulți locatari n-au învățat să-l dea ori să răspundă la el.

Parcarea lui „decât un minut”

Parcăm peste tot, cum ne taie capul – evident. Mai e câte unul care își lasă rabla în mijlocul curții, de nu mai trece nimeni de el. Când se întoarce la hârb, după 10 minute, și îi atragi atenția, îți livrează eternul „doar un minut am stat”.

Printre mașini zboară niște hârtii și pungi, victime colaterale ale invadării incintelor de gunoi – mereu cu lacătele rupte ori lăsate deschise de riverani nepăsători. 😊 Nu se apleacă nimeni să le ia, doar „suntem civilizați, nu atingem gunoaie ca să nu ne infectăm”.

Un vecin își aruncă de la etaj flegma (grețos, dar se întâmplă în curtea civilizată), iar altul își parchează mașina de ani de zile pe iarbă, sub un nuc. Copacul s-a uscat, mașina a fost schimbată cu alta nouă, locul s-a transformat într-o suprafață fără iarbă, plină de șanțuri și noroi (când se îndură bunul Dumnezeu și mai spală praful din curte cu câte-o ploaie).

Porumbeii și-au stabilit domiciliu pe singurul bloc ai cărui locatari nu au fost capabili să se organizeze pentru a-i pune acoperiș și își marchează teritoriul în bunul lor stil. Pentru că nu face nimic în afară de încasat întreținerea, asociația nu caută soluții pentru astfel de probleme.

Iarba zace netăiată cu lunile, gardul viu e mai mult mort, din beci vine un miros infect ce durează câteva zile, până își face apariția o vidanjă.

Când vine seara…

Seara, copiii aleargă prin nisipul aruncat în batjocură pe un impropriu numit „loc de joacă” dintr-un și mai impropriu numit „parc”. Sunt supravegheați de pe niște bănci insalubre de adulți ce zdrobesc sub picioare corcodușele care au îngălbenit trotuarul și iarba care s-a strâns smocuri din calea câinilor și a oamenilor ce aruncă în ea mucuri de țigară și șervețele.

Seara se lasă și locul le e luat de niște tineri de la care chiar ai ce învăța. Asta dacă te interesează să-ți lărgești orizontul înjurăturilor ori cuvintelor cu inspirație „pornhubică”. Și afli povești moderne, în care coexistă sexul, șmecheria și verbele pline de… acțiune.

Când apare luna și ia în stăpânire curtea, nu mai găsește decât vreun bețiv ce-și strigă supărarea în liniștea nopții ori o vecină supărată pe ”dobitocule!” care a venit nu se știe de unde, într-o stare de nu știe de el. 😊

Spre dimineață, o gașcă veselă începe căutarea după PET-uri, răscolind de zor prin pubele. E felul lor de a le ura bună dimineața celor ce încă mai dorm – ori mai vor să o facă prin blocurile ce încă mai emană căldura strânsă în săptămânile caniculare.

Soarele și-a făcut demult apariția când ceasurile electronice fixate să sune la 7 își încep serenadele. Și o dată cu ele revin camioanele ce aduc marfă în zonă.

O nouă zi începe în curte. Nimic diferit. Ce să fie diferit într-un loc departe de centrul orașului, ăl mai fain din lume? Unde, dacă nu vine Primăria, locatarul se ferește să fie gospodar.