Laboş. Adi Laboş 🙂

Când eşti pus să-ţi povesteşti viaţa, parcă nici nu ştii ce să alegi să spui. S-au întâmplat atâtea în anii pe care i-ai trăit încât totul ţi se pare important şi te temi să nu rămână ceva pe dinafară. Alţii, din contră, cred că nu au făcut mare lucru şi nu prea au habar ce să le spună celor care ar vrea să audă ceva despre ei.
Mie-mi place să cred că fac parte din prima categorie. Mi s-au întâmplat multe. Frumoase sau urâte, dar niciodată nu le-am regretat. Le-am luat pur şi simplu aşa cum s-au întâmplat. (Recunosc, na, că am regretele mele, dar am învăţat să merg mai departe 😉 )

Mi-aduc aminte mai ales de momentele de fericire şi le-am îngropat adânc în mine pe cele înlăcrimate. Am fost un om fericit şi am avut şi momentele mele de disperare. Am iubit ca un nebun şi am urât ca orice om. Iar verbele astea se pot declina şi la prezent şi, mai ales, la viitor. Sînt un om ca oricare altul…

Gata cu introducerea asta! Să trec la lucru:

Nume: LABOŞ

„Is an ancient magyar name”, aşa mi-a zis de curând un ungur din Voivodina, pe care l-am întâlnit la Gyula. O fi, nu zic nu, dar în afară de înjurături şi nişte expresii pe care le folosesc pe teren ca să întreb ce s-a întâmplat, nu ştiu prea multe în limba lui Attila. Părinţii sînt români verzi din zona Beiuşului, unde puteam învăţa maghiară doar dacă citeam etichetele produselor aduse de ai mei din Ungaria imediat după Revoluţie. Însă, în copilărie am avut doi buni prieteni: Atti si Kuki (niciodată nu am ştiut cum se scrie ultimul nume, dar erau un fel de Lolek şi Bolek, tare simpatici). Apropo de nume, mai nou există ipoteza că ar fi un nume slovac, dar trebuie să o verific în satul lui tata. Acolo unde bunicii erau „ai lui Petruţ„.

Prenume: ADRIAN VASILE

Primul ales de mama, e ok. Asta deşi uram să mi se spună Adrian după ce două surori gemene din facultate se uitau cu ochi „zâmbăreţi” la mine şi mă tot apelau aşa. Erau simpatice, dar nu pe gustul meu… Vasile – hmmmm, e un nume pe care nu l-am suportat niciodată. Acum, din respect pentru tata, care s-a luptat cu o boală cruntă şi nu a renunţat nici în ultima clipă a vieţii, îl port cu mândrie. A, să nu uit: când eram puştan, din motive care îmi scapă, îmi plăcea numele „Andrei”. Acum, nu. 😀

Data naşterii: 20 aprilie 1976

(Da, mulţumesc, ştiu! SÎNT TÂNĂR! 😀 ) Mama zice că era într-o marţi şi că eram un copil tare dorit – am venit pe lume la 3 ani după ce părinţii mei s-au căsătorit. Dintre multele personalităţi născute în această zi, eu l-am reţinut pe Hitler. N-o fi political correct, dar aşa au decis neuronii din zona memoriei mele. În familia mea, toţi bărbaţii – adică tata, eu şi frate-meu – sînt născuţi în luna aprilie. Săraca mama… 🙂

Locul naşterii: BEIUŞ

Bineînţeles, cu litere mari, bolduite. Un oraş mic şi frumos, care nu-şi merită statutul de municipiu, dar care are pentru totdeauna un loc în sufletul meu. Nu ştiu cum să explic, e o chestie de… sentiment. Reuşeam de multe ori să-mi enervez cunoscuţii din Oradea spunându-le că eu vreau să fiu înmormântat în Beiuş, peste vreo 50 de ani. Ciudat, nu?

Primele amintiri le am de la vârsta de 3 ani.

Ştiu că am fugit o dată de acasă pentru că am răsturnat căruciorul în care se afla fratelo, care avea pe atunci un an şi de care mă pusese mama să am grijă. M-am speriat şi am fugit spre locul de muncă al lui tata. M-a găsit un unchi de-al meu, numărând lemnele dintr-un gard, şi m-a adus acasă. Mama nu m-a bătut atunci.

Mergeam la căminul cu program prelungit din oraş, pentru că ai mei lucrau şi nu aveau cu cine să mă lase. Aveam ca semn la vestiar un ursuleţ, făceam din când în când pe mine 🙁 şi fugeam plângând după mama, pretextând că a uitat să-mi dea un leu să ne ducă educatoarea la film. Adevărul e că ţineam enorm la ea şi îi duceam dorul după 5 minute de stat în cămin. Am avut noroc cu o îngrijitoare, Mama Costin îi ziceam, care mă trata ca pe copilul ei. Dumnezeu să o ierte, nu am mai apucat să o văd în ultimii 15 ani ai vieţii ei… Am crescut şi uitasem de copilărie. Mama Costin nu uita, însă, să o întrebe pe mama de mine…de copilul ei, cum îmi zicea.

La cămin m-am îndrăgostit prima dată. 😉

Impropriu spus, evident, dar îmi plăcea mult o fată, Asineta. 😀 Brunetă, ochi faini, dormea pe rândul fetelor, lângă geam.

Tot din perioada aia mi-a rămas în minte poşeta mamei. Nu că aş fi avut ceva cu ea. Ci pentru că, rămas o dată închis în casă, după ce ai mei plecaseră câteva minute până la magazin, am folosit-o pe post de… budă. 😀 Mă treceau toate sudorile şi, pentru că nu voiam să ies din casă pe geam – cheie nu aveam – ca să ajung la toaleta care pe atunci era în curte, am ales soluţia cea mai la îndemână. Mi-am lăsat produsul, deloc moale, într-o poşetă de-a mamei, pe care am închis-o bine şi am ascuns-o după pat. Evident că mama a găsit-o repede, doar puţea de rupea 😀 Spălată şi parfumată, n-a mai fost fost folosită niciodată de mama şi cred că şi acum zace pe undeva prin podul casei.

O divinizam pe bunica din partea mamei, la care mergeam în vacanţe.

Era genul de femeie puternică, acea femeie care purta pe umerii ei grijile unei familii, ale unei gospodării şi fără de care nu se făcea nimic în casă. 13 ani s-a luptat cu o paralizie care o împiedica să facă mare lucru. A fost printre singurele persoane a căror moarte m-a marcat puternic.

Pe strada copilăriei, eu şi fratelo aveam gaşca noastră de copii. Mereu cu genunchii sparţi, călare pe „ţoagle” (biciclete, în traducere liberă 😉 ), bătând mingea ori jucând pac-pac prin blocurile în construcţie de pe stradă. Aşa au trecut acei ani. Când am mai crescut, am făcut o echipă de fotbal, al cărei căpitan era un bun prieten, Ghiţu. După ce am spart câteva mingi şi geamuri, după ce am fost alungaţi din faţa casei lor de mai mulţi vecini, am decis să ne înscriem în campionatul orăşenesc. Am luat ceva cupe, dar nu le mai ţin minte.

Pe atunci, iernile erau…ierni.

Zăpadă de un metru, frig. Pe strada care nu ştia ce-i ăla astfalt, deşi figura ca modernizată încă de prin 1980, făceam derdeluş şi cazemate din zăpadă. Multe seri le petreceam cu fratelo sub un stâlp de iluminat, aşteptându-l pe tata să vină acasă. Nu conta că eram rupţi de frig. Principalul era să-l vedem pe tata. Sentimentul ăsta îmi revine dureros acum, când el nu mai e… Unele lucruri nu sînt corecte…

Din şcoală, primele amintiri sînt legate de mirosul de pâine cu unt şi salam din clasă. 🙂 După primele săptămâni de şcoală petrecute „într-a întâia A”, am fost mutat într-o altă clasă, nou formată. Mama s-a împotrivit atunci mutării mele, pentru ca în scurt timp noua învăţătoare, „tovarăşa Mariana”, să-i devină foarte simpatică şi să se înţeleagă foarte bine. Doamna Mariana era deosebită şi a reuşit să ne facă pe toţi copiii să o iubim. Ţinea mult la mine, iar când eram bolnav venea acasă să-mi predea lecţiile. De la ea am primit şi primul meu câine, pe Six, o cometă lăţoasă şi foarte credincioasă.

Prin clasele primare nu voiam nicicum să stau singur acasă.

Dacă nu era nimeni, o luam hai-hui prin oraş. Nu aveam curajul să intru în laboratorul de cofetărie al mamei, aşa că stăteam pe un gard de lângă fostul cinema din Beiuş. Ore întregi, iarna, până îngheţam. Mă dezgheţa mama, anunţată de colege că fiul i se congelează în oraş. Atunci am primit prima şi ultima bătaie de la tata. A scos cureaua şi m-a altoit de nu m-am văzut. Nu ştia cum să mă facă să nu mai fug de acasă. Dar a reuşit: de atunci n-am mai plecat aiurea prin oraş.

Au fost câţiva ani frumoşi, în care părinţii se chinuiau să nu simţim lipsurile din acea vreme. Şi nu le-am simţit până în anii ’90, când democrația ne-a izbit brutal în faţă. Pe rând, ai mei şi-au pierdut locurile de muncă şi au fost nevoiţi să facă altceva ca să trăim. Tata a ajuns să lucreze la o moară din oraş, ce-i drept pe un post bun, iar mama a vândut feţe de masă cusute de ea sau legume pe care le cultivam în grădina din afara oraşului. Uram săpatul porumbului ori căratul de apă pentru plante, dar nu aveam ce face. Nu prea erau bani.

În liceu, la „Samuil Vulcan”, am trăit ani frumoşi.

Am intrat în echipa de baschet, m-am îndrăgostit şi, pentru prima dată, am pierdut şefia clasei în favoarea unei fete, care învăţa mai bine, Ramona Iovan. Brici tipa, că veni vorba! Normal de altfel, eram tare timid în relaţiile cu fetele… Mai multe nu zic! 😉

Apropo de echipa de baschet. Cei mai buni prieteni ai mei au făcut parte din ea: Cristi, Cosmin şi Florin. Mai târziu, eram coleg de echipă şi cu cei din generaţia lui fratelo. Într-un an, prin 1991 parcă, ne-am transformat pentru câteva zile într-o echipă de korfball. O struţo-cămilă de origine olandeză, un joc cu reguli din handbal şi baschet, în care mingea trebuia trecută printr-un coş de nuiele. Echipele erau mixte, spre bucuria noastră. 😉

În acel an, Beiuşul a găzduit Campionatul Naţional la sportul ăsta, unde echipa noastră de la „Samuil” a ajuns pe locul 3. Eram nişte puştani de clasa a zecea şi jucam cu echipe de studenţi. Atunci l-am cunoscut şi pe fiul lui Stolojan, student parcă la ASE în Bucureşti. După campionat, am primit o invitaţie la un turneu în Ungaria, la Debreţin. A fost prima mea ieşire din ţară şi ţin minte că ne binoclam cu băieţii la nişte olandeze beton, roşcate… Uuuuuuu, faine erau! 😀

Şi tot atunci am avut o tentativă de a deveni bişniţar.

Am luat nişte casete audio de la un văr de-al meu şi le-am vândut în piaţă, în Debreţin. 140 de forinţi ceream pe una. 120 îi dădeam înapoi lui Sorin, văru-meu de atunci, restul erau ai mei. Chiar dacă nu au trecut toate şi mă înţelegeam cu ungurii de mă dureau mâinile, am făcut bani de un suc.

În ultima vacanţă de vară am fost cu colegii în tabără lângă Gârda, în apropiere de gheţarul de la Scărişoara – cea de-a doua tabără din viaţa mea, după cea din gimnaziu, de la Satu-Mare. Acolo am constatat ce faină era fata popii dintr-un sat din apropiere. Brunetă, cu nişte ochi superbi şi un corp adevărat 😉 , era elevă la un liceu din Cluj-Napoca şi… ne plăceam. M-am dat lovit ca să nu merg într-o excursie la Groapa Ruginoasa şi ca să rămân „la bază„, să mă văd cu ea.

Cheful de majorat l-am ţinut acasă. Eram un slăbănog, îmbrăcat ca Brandon din „Beverly Hills” şi învăţasem deja să fumez. Câte o ţigară, pe ascuns. Assos sau LM.

Am plecat de acasă la 18 ani, la facultate.

Deşi, iniţial, am vrut facultatea de matematică, am ales Dreptul. Visam să ajung un procuror bun. Am intrat între primii 15 şi am trăit patru ani super prin cămin, în Sânmartin, şi în chirie alături de 3 băieţi din Beiuş – Dan, Jancsi şi Soso. Ultimul mi-a rămas şi cel mai apropiat. Era cel care dădea cu Biblia după noi, ceilalţi, care îl luam în şuturi. Am învăţat pe brânci, că ne trebuia bursă de merit. Niciunul nu avea o situaţie strălucită, cu excepţia lui Dan, care lucrase prin Belgia şi adunase ceva mărci. Am făcut chefuri, ne-am îmbătat, am jucat poker pe deţuri de pălincă până am umplut vana din apartamentul lui Dan cu… bleah. Am dormit pe câmp, am mâncat pâine cu muştar şi am devenit expert în cartofi prăjiţi pe reşou.

În anul al treilea m-am îndrăgostit de o colegă. A fost prima dată când am simţit cu adevărat ce înseamnă să iubeşti. Am suferit ca un nebun când ne-am despărţit, dar am rămas buni prieteni… deşi nu am vorbit demult. Cu ea am fost pentru prima dată la mare şi am trăit o vacanţă superbă. În acei ani, ai mei o duceau din ce în ce mai greu. Ca să merg într-o excursie la munte, mi-am vândut unui depozit de hârtie colecţia de peste o mie de ziare adunate în mai bine de şase ani.

Am plâns ca un copil, simţeam că renunţ la o parte din mine. Cu banii primiți abia dacă am reuşit să plătesc autobuzul până la Arieşeni şi retur, plus câteva conserve şi sucuri. Voiam să mă simt şi eu bine, să fiu alături de prieteni şi iubita mea. Nu le-am cerut bani alor mei, ştiam că nu au.

Au fost perioade în facultate când trăiam din ajutorul de şomaj al fratelui meu.

Într-o vară am cărat saci cu spatele şi descărcam camioanele cu grâu la moara unde lucra tata. Am câştigat bani să merg la munte şi pentru o pereche de bocanci. În anul următor, împreună cu Soso, am bătut satele de lângă Beiuş, care să completăm nişte chestionare de sondaje pentru alegeri. În timp ce alţi colegi le completau singuri, acasă, noi doi colindam pe coclauri de dimineaţa până seara, pe jos sau cu maşina tatălui lui Soso. Toată oboseala s-a risipit când am primit banii. 😀

În 1998, am luat licenţa din prima, cu notă mare, după care am dormit 36 de ore în continuu. 😀 Toată lumea mă sfătuia să dau la magistratură, dar eu am ales să ascult sfatul lui tata şi să merg la un interviu pentru un post de reporter la „Jurnalul de dimineaţă„. Istoria începuturilor mele ca presar poate fi găsită aici.

În noiembrie 2000 am trecut la Antena 1…

…locul unde Narcis Fekete zicea că „te vei pierde, e un trust mare, unde omul nu prea contează”. Nu m-am pierdut, ba din contră. Am cunoscut oameni faini, cu unii am rămas în legătură chiar şi după ce am plecat din trust, iar ei au ajuns la Bucureşti. Pe „Mihai Eminescu” mi-am cunoscut soţia, care mi-a dăruit un suflet şi cinci ani minunaţi, dintre care doi în căsătorie. N-a fost să fie mai mulţi, astfel că în 2006 ne-am separat şi am divorţat un an şi ceva mai târziu.

Am moşit o altă televiziune – Transilvania TV, din a cărei echipă iniţială, cea din septembrie 2003, am făcut parte. Chiar azi, când scriu postul ăsta, se împlinesc 5 ani de la naşterea Transilvaniei. Nu mai are cine să-i cânte la mulţi ani, pentru că, dintre „părinţii” ei, doar Mira a mai rămas acolo. Şi mă doare să văd că televiziunea pe care am iubit-o – şi nu zic vorbe mari – moare încet, nebăgată în seamă.

Anul trecut l-am pierdut pe tata. Incredibil, ce poate să doară… N-am crezut că poate fi aşa. Dar, merg înainte…

Din ianuarie 2009 sînt producător la TVS şi am nişte colegi faini, cu care chiar se poate face treabă. Mi-s dragi şi… atât, că li se urcă la cap şi nu mă mai ascultă. 😀 Anul ăsta am apucat, pentru prima dată în viaţă, să mă preumblu prin bătrâna Europă. Şi nu pe oriunde, ci tocmai prin Elveţia, Franţa, Germania, Austria. Istoria acelor zile poate fi citită aici, aici, aici şi aici.

Am reînvăţat să iubesc, să sper, să cred nestrămutat că Dumnezeu ne e alături, să sufăr, să mă ridic, să zâmbesc, să glumesc, să plâng, să ador copiii – asta nu am încetat niciodată – şi să-mi doresc o familie. Nu-s un om special, ba din contră. Am fost iubit, dar şi urât. Dovadă mizeriile ordinare care s-au scris despre mine, fără nicio bază reală. M-a durut doar că le-au citit părinţii mei şi i-am văzut cum sufereau că alţii loveau în mine. Ei ştiau ce educaţie mi-au dat şi erau convinşi de verticalitatea fiului lor. Ţin cont doar de părerea puţinor oameni, care-mi sînt prieteni. Puţini, dar buni.

De aceea recunosc: cea mai bună prietenă mi-e Nela.

Am cunoscut-o anul acesta şi e femeia care mi-a redat încrederea în mine, care mi-a arătat că viaţa e frumoasă, care mi-a demonstrat cât de important e să înţelegi şi să fii înţeles, să iubeşti şi să trăieşti ca un OM. E cea care mi-a schimbat viaţa, ea m-a impresionat cel mai mult şi pentru ea simt şi aş face TOTUL. Cât de la cer la pământ şi înapoi. De două ori. :) Şi ea ştie asta. PENTRU CĂ PUR ȘI SIMPLU O IUBESC!

Şi nu-l uit pe fratelo, omul care mi-e enorm de drag şi pe care îl apreciez pentru felul în care priveşte viaţa şi pentru că are un copil absolut superb, pe Vlăduţ.

Pe scurt 😀 , ăsta-s eu. Normal că nu am scris tot. Asta pentru că nu-mi amintesc multe lucruri, în timp ce altele sînt prea intime pentru a fi puse aici. De fapt, dacă am recunoscut faza cu poşeta, nu văd ce altceva ar putea să fie mai intim de atât. 😀 Le-am povestit aici ca să pun o piedică în calea uitării şi, dacă o fi cineva suficient de răbdător să le parcurgă, să înţeleagă puţin din ceea ce sînt.