Recunosc că îmi plac produsele tale și faptul că pe bulevardul Dacia, din Oradea, cel puțin, ai program non-stop. E mișto să poți merge la orice oră să îți cumperi ce ți se năzare sau ce îți lipsește. Eu, de exemplu, obișnuiesc să îmi iau de la tine, cam tot la 2-3 seri, dulciuri de 10 lei, maximum. 😊

Dar fă ceva, te rog, cu unii din oamenii ce-ți lucrează în magazin. Am auzit pomenite atâtea penisuri pomenite în seara asta de un vajnic apărător al ordinii publice, ce poartă cu mândrie titulatura de „agent de pază”, și aruncate cu o patimă și nemulțumire cum rar am întâlnit.

Enervat de cine știe ce persoane sau situații, omul în salopetă neagră, cu text pe spate, își băga și își scotea în public, printre clienți. Prima dată când am dat search să-l identific pe autorul „Poveștii poveștilor” în variantă modernă, nu l-am văzut.

Am înțeles apoi de ce nu am făcut-o: „academicianul” nu avea mai mult de 1,60 înălțime. Dar deținea un vocabular și o nesimțire cât pentru un grup organizat.

Dragă Profi, nu am nimic cu angajații plictisiți, care își mai enunță printre dinți, în auzul clienților, nemulțumirile față de șefi, salariu sau program. Să-i vezi pe cei de la Lidl cum își spun poveștile în căscuțe și cum îți râd în față – îmi dau seama cam târziu că râd la gluma spusă prin intercom de un coleg. Asta deși și eu, ca și client, am problemele mele, dar nu le discut cu angajații magazinelor – aș părea numai bun de dus la „6”.

Dar, crede-mă, ăi de aruncă cu organe printre clienți, de riscăm să fim loviți indecent în timpane, nu au ce căuta într-un comerț cât de cât profi – ai înțeles ideea! 😉 Nu-s mironosiță, de înjurat, înjur și eu. Însă o fac în intimitatea biroului meu sau, ohohoho, în mașină, în trafic.