Dragă (?) Metro,

În 2002, când ți-ai deschis magazinul din Oradea, m-am bucurat. În ciudații ani `90, părinții mei mai mergeau prin Ungaria, ca mulți ani binșeni de-ai mei, cu diverse lucruri la vânzare și se întorceau uneori cu produse de la Metro, din Debrețin. Erau bune, mai ales dulciurile – sau așa ni se păreau nouă, adolescenților acelor vremuri. Plus alte lucruri de calitate. Că doar na, erau „de afară” și aveau garanția achiziției de la Metro, de care auziserăm cu toții.

Așadar, când ai deschis magazinul din Oradea m-am bucurat. Mi-am făcut card de acces, chestie modernă pe atunci: un plastic care îți dădea dreptul să te plimbi printre rafturile bine aprovizionate și să iei cât îți permite buzunarul. Mai ales dacă te aprovizionai pentru o firmă, Metro era locul numai bun. Am folosit bucata aia de plastic ani la rând, până când firma la care lucram s-a desființat și cardul nu mai era valabil.

Apoi au apărut alții: Selgros, Carrefour, Auchan, Kaufland, Lidl, Penny, Profi, Mega. Mi-a fost mai ușor să mă orientez spre noii veniți, cu magazine mai aproape de mine. Nu era nevoie să traversez tot orașul să fac cumpărături la Metro. Mai ales că nu suntem genul care îmi umplu frigiderul/congelatorul pe o săptămână-două-mai multe.

„Așa-s regulile…”

Dar de o perioadă mi-au tot zis oameni apropiați că tu, Metro, ai produse și prețuri „care merită”. Și mi-am zis să încerc să îmi fac un card de acces. Fără de care nu se poate. Un fel de pașaport spre o lume de shopping pe care alții ți-o oferă cu acces gratuit.

Am fost până la magazin, dar mi s-a transmis că fără CUI-ul firmei, nu se poate face card. Am plecat și o vreme n-am mai avut drum în celălalt capăt de oraș. Apoi am observat că procedura pentru obținerea plasticului se poate face și online. Mi s-a părut mai simplu, dar unul dintre pașii ce trebuiau făcuți presupunea să merg la magazin cu certificatul firmei – abia apoi devin client Metro.

După o perioadă, ieri, am făcut și asta. M-am dus cu CUI-ul la biroul de la intrarea în magazinul de pe Calea Clujului. „Nu e originalul”, mi-a zis doamna de acolo după ce a studiat copia color, A4, a documentului. „Îmi trebuie originalul. Așa-s regulile.”

Pe bune? Cine naiba umblă la el cu actele originale ale firmei? Și la primărie ori alte instituții pot merge cu copii după acte, dar la Metro nu. Dacă eram din afara orașului, mă puneai să vin cu tot dosarul cu acte după mine?

Metro, nu e de vină angajata ta. Ci regulile tale născute, parcă, dintr-o birocrație de acum două decenii. Aveam o copie unu la unu cu originalul, color. Plus administratorul firmei alături de mine. 😊 Nici măcar nu trebuia să vin cu hârtia aia la ghișeu. În epoca online-ului, a digitalului, când totul e pe servere și ușor de accesat de pe telefon, tu mă pui să vin cu acte ÎN ORIGINAL, emise de Registrul Comerțului, pe hârtie. (Bine, și la Cadastru poți obține acte online doar dacă te duci mai întâi la ghișeu să confirmi că ești chiar tu solicitantul de cont virtual. )

Îi fi având produse de calitate și prețuri ok, iar ofertele or fi moderne, concepute pentru 2025, dar cu relația ta cu clienții ești undeva pe la debutul tău în Oradea. Ceea ce nu e deloc ok.

Unii cumpărători vin și iau produse pe cardul unor cunoștințe. E modalitatea lor de a se adapta la regulile tale. Dar ar fi momentul să te înnoiești și din acest punct de vedere. Să fii mai flexibil, mai orientat spre client. Să oferi reguli simple, nu să mă pui să vin cu actele originale după mine, ci să accepți un jpg sau un pdf – dacă mă-nțelegi ce zic.

Ieri am făcut stânga împrejur și am plecat. Nu am vrut să apelez la alții să mă lase să fac cumpărături pe cardul lor. În schimb, am trecut prin Selgros și Carrefour. Mult mai relaxați și fără să mă verifice vreun aparat sau angajat la intrare dacă am „pașaport” pentru cumpărături. Cumpărături puține, e drept, dar pe care, în loc să le fac de la tine, le-am făcut de la alții.