Mă vede că trec liniștit strada și vine țintit la mine. Apuc să-i remarc casca de biciclist și ditamai rucsacul galben în spate și mă dumiresc repede care îi e ocupația.

– Excuse me, sir… Can you help me?

D’apoi, zi-i așa, ficior, că ești de-al nost, de prin Bihor. 😊 Glumesc. După culoarea pielii și engleza care n-avea pic de accent de Ardeal în ea, realizez că nu-i vreun concetățean. Cu atât mai mult avea nevoie de ajutorul unui băștinaș care să-i dea un braț de ajutor.

– Of course, replică internaționalul din mine, bucuros că-și poate exersa engleza deprinsă la televizor în anii tineri ai democrației și cizelată mai nou pe Duolingo.

Omul îmi arată telefonul și mă chestionează dacă nu-i pot spune unde ar fi localizată adresa unde trebuia să-și deșerte conținutul rucsacului. Zona o știam, dar numărul nu-mi spunea nimic, așa că îi transmit un „wait a sec” și îl întreb pe amicul Maps, Google Maps, care-i faza cu adresa respectivă.

– My friend, e chiar în fața ta, exclam bucuros că nu a greșit cartierul și a nimerit locul cu precizie de satelit, de doar câteva zeci de metri.

– I am not sure, îmi zice omul, care îmi explică foarte cursiv cum a căutat intrarea și o tablă cu numărul clădiri, dar… nothing.

Am scrutat orizontul cu ochi de obișnuit al locului, că doar eram la 50 de metri de domiciliu, și îmi dau seama care era mișcarea următoare.

– Hai să mergem în partea ailaltă, spre stradă, i-am transmis într-o engleză mai pe slang, așa. Acolo e, 100%.

Neîncrezător, mă urmează, dar îl văd că formează un număr și îmi întinde telefonul.

– Can you talk to the client și să-l întrebi unde e mai exact intrarea? (întrebare pusă integral în engleză, dar nu vreau să stresez prea tare Google Translate să nu greșesc când transcriu. 😉 )

– Trust me, I know this area, îl liniștesc.

Totuși, iau telefonul la care răspunsese o voce de femeie. Îi explic în cel mai pur vocabular autohton, cu accent de Rogerius (cred că o fi așa ceva), că sun de la Glovo, că vine comanda, dar nu știe pe unde să o apuce.

Tipa îmi explică unde să ajung, dar flerul meu mă dusese deja fix în fața ușii de la intrarea în bloc, adică spre stradă, dacă mai țineți minte ce am scris mai sus.

Îi mulțumesc doamnei și îi transmit un clasic „Seară faină!” – din obișnuință -, spunându-i că imediat ajunge comanda. Se simțea pe ritmul vorbirii ei că începuse să o domine foamea și nu prea mai avea răbdare cu livratorul care pusese niște TVA la timpul de așteptare.

Serviabil, ca un prunc crescut de doi părinți old fashion și responsabili, fac un ultim gest de ajutor către omul cu cască și rucsac și îi formez numărul apartamentului la interfon.

– Thank you, sir, thank you!

Omul își împreunează mâinile și îmi mulțumește în stilul clasic asiatic. Apreciez și îi răspund în stilul clasic autohton, cu palma spre el.

– Anytime, my friend. Have a good night!

Elegant, doar sunt un sir. 😉

Am recalculat traseul spre magazinul la care voiam să ajung și nu mi-am putut stăpâni un zâmbet: oare ce moacă o fi făcut clienta când, după o discuție la telefon cu un vorbitor nativ de română, s-a trezit în față cu un proaspăt rezident al plaiurilor mioritice, venit de la vreo 5-6 fusuri orare depărtare? 😉

Fain job! 😀