În fotbal, tata a iubit două echipe: pe Dinamo și pe FC Argeș. Nu a fost niciodată un „câine până la moarte”, ci un admirator de modă veche al marii echipe din anii ’70-’80, din Ștefan cel Mare.

A ținut și cu FC Argeș, pentru că, militar fiind la Bascov, în anii ’70, sărea gardul unității și își petrecea orele de permisie pe stadion, urmărindu-l pe Dobrin în meciurile de campionat.

Când FC Argeș a jucat cu Dinamo, tata nu a ezitat.

A ținut cu argeșenii, din cauza lui Dobrin. S-a bucurat alături de jucătorii în mov, tot din cauza lui Dobrin. Cred că nu conta nici dacă acesta ar fi jucat la Prăbușirea Curățele. Tot cu argeșeanul lui ținea.

Tata mi-a transmis și mie sentimentul acesta. Înainte de a-i ști pe jucătorii anilor ’80, eu îl știam pe Dobrin. Din poveștile tatei. Și așa vreau să mi-l amintesc. Așa cum îl știa tata: drept cel mai bun fotbalist român.

Și încă un lucru. Dobrin nu a îmbătrânit niciodată. Uitați-vă la poza lui. Ce, vi se pare că i s-au adăugat riduri pe față? Aiurea. El nu a îmbătrânit niciodată.