Doua lucruri ma leaga de Craciunul copilariei. Cadourile pe care mosul le punea sub bradul din camera „de pe colt”, cum o numeam eu cu frate-meu, rece si goala, si omul de zapada. Pe atunci, iernile erau altfel: geroase si cu multa zapada. Eu n-am avut niciodata o reprezentare exacta a mosului. Am aflat ca, de fapt, tata cu mama sint „mosul” inca de cand aveam vreo 4-5 ani si i-am surprins fara sa vreau ca duceau cadourile si globurile la brad. Am inchis ochii la loc si m-am prefacut ca nu stiu nimic. Nu le-am spus niciodata de asta, dar am fost dezamagit sa aflu ca nu exista Mos Craciun. Dar bucuria pe care o simteam cand gaseam cadourile sub brad era reala.

Asa cum real a fost si omul de zapada. De el nu m-am indoit niciodata. Exista. Eu si frate-meu, impreuna cu Dan, bunul meu prieten si vecin, il faceam si il refaceam de zeci de ori in fiecare iarna. Furam o oala veche de-ale mamei, niste carbuni din soba de teracota din camera unde dormeam si un morcov din camara. Plus niste nea, gata omu de zapada. Mi-era tare drag. Ziceam ca imi aduce noroc. Nu stiu de ce credeam asta, dar asa simteam.

Acum, cand zapada vad doar pe la munte, duc dorul omului de zapada. Ieri am daruit unei persoane foarte dragi un om de zapada din ghips. Sa stie ca mi-e draga in continuare. Enorm de mult. Si sa-i aduca noroc. Asa cum credeam ca-mi aducea in copilarie omul de zapada facut cu frate-meu si Dan.

Craciun fericit, oamenilor buni!