– Ştiu că timpul e limitat şi de aceea o să ţinem totul într-un ritm mai vioi… Dragi părinţi, dragi profesori, dragi invitaţi (hmmmm, chiar îi sînt dragi toţi? 😉 ) bine aţi venit la cursul festiv al facultăţii…

În Aula Magna nici un loc nu mai e liber şi oamenii stau în picioare pe scări. Nu le pasă că sînt leoarcă de transpiraţie, că soarele bate prin ferestre direct pe ei, că sînt obosiţi după ce au bătut un drum de zeci sau, poate, sute de kilometri. Ce importanţă mai are când azi, în faţa lor, fiul sau fiica primeşte botezul emoţiilor cursului festiv….

Poate tocmai de aceea au aşteptat răbdători până când, în ciuda ritmului vioi 😉 pe care chiar el îl voia, decanul facultăţii a finalizat discursul lung cât o zi de vară despre istoricul institutţiei, legăturile cu nu ştiu ce facultăţi străine, despre sistemul Bologna (apropo, eu sînt fan AC Milan, nu mă interesează vreo altă echipă 🙂 ) şi despre… nu mai ştiu, că am preferat să discut cu Ghiţă despre alte chestiuni.

Trec peste partea cu prezentarea profesorilor, unde am auzit că există o grămadă de şefi de lucrări – un fel de ingineri, cred -, trec peste discursul citit de pe o foaie, fără pic de sentiment, a unei, probabil, şefe de lucrări. În schimb, am apreciat ritmul de comentator sportiv, dar clar şi corect, al şefei de an şi pe cel sec şi la obiect (asta cred că au apreciat toţi cei din sală) a tipei din anul mai mic.

Simpatici erau şi unii părinţi, aşezaţi timizi pe scaune, cu câte un aparat foto în mână şi stăpânindu-şi cu greu emoţiile. Nu erau dezinvolţi ca malacii care făceau pozele oficiale. Graşi şi tunşi zero, aveau ăia nişte moace de killeri, tăticu’ 🙂 Cred că de frică stăteai la poză, altfel ţi-o luai peste freză…

M-au enervat groznic şi nişte tipe cu nişte bebe în braţe, care nu ştiau că zbierătele micuţilor, oricât de dragi îmi sînt mie cei mici, deranjează un curs festiv, care, apropo!!!!!!!!!, e o festivitate de ţinută, nu o reuniune de nane bârfitoare la căminul coltoral. Mi-a lăsat un gust amar acelaşi decan amator de alergare care a preluat de la o profă sarcina de a împărţi diplomele, pentru că femeia se mişca prea încet pentru gustul lui şi pentru timpul alocat.

Aşadar, aceleaşi festivisme tipic româneşti, discursuri fade, oameni plictisiţi, referiri aiurea la „realizările măreţe”…bla…bla….bla. Prea puţin suflet, prea puţin sentiment…

În schimb, studenţii sînt mereu aceeaşi frumoşi emoţionaţi, simpatici, drăguţi, cu inimile bătând atât de tare încât mai că le puteam auzi cu toţii… Ei au fost cei naturali, cei care meritau aplauzele, aprecierile şi lacrimile părinţilor, rudelor, prietenilor.

Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu le dau o veste proastă: ţara asta nu le-a pregătit locurile de muncă de care le vorbea decanul. Viitorul lor nu e nici pe departe atât de împopoţonat cu momente fericite, aşa cum le spunea acelaşi personaj. Dragilor, de acum încolo vă aşteaptă greul. Voi vă căutaţi locului de munca, voi vă câştigaţi banul, voi vă căutaţi alt loc de muncă…

Dar să fiţi fericiţi! Viaţa poate fi atât de frumoasă!