– Doamnă, sînteţi primul pacient care intră în noua secţie de ortopedie! Cred că trebuie să daţi o şampanie!
– O s-o dau, cum să nu…
Doctorul se uita zâmbitor la mama şi o anunţa victorios că era cea care, de fapt, inaugura secţia complet refăcută de la etajul II al „Judeţeanului” orădean. Proaspăt operată, mama nu era în stare să se ridice în capul oaselor să admire rezerva în care fusese mutată. Auzea, însă, perfect – căci operaţia nu-i afectase simţul ăsta 🙂 – agitaţia de pe coridor. Care contrasta balcanic cu atmosfera semi-occidentală din salon.
Paranteză. Cârcotaş cum sînt, am putut găsi mici defecte ale felului în care a fost renovată secţia. Recunosc, însă, că arată incomparabil mai bine decât înainte. Se vede că au fost bani de investit, alocaţi, apropo, de un ministru bihorean care nu a uitat – faţă de alţii – de unde a plecat. Paranteză închisă.
Încep să cred că aşa sîntem noi, românii: dacă facem un lucru, trebuie să afle toată lumea. Urlăm, vociferăm, ne dăm importanţă, deşi cărăm doar o hârtie dintr-un birou în altul, iar la nevoie, punem la bătaie dex-ul personal, ăla învăţat pe stradă, cu expresii interzise minorilor. Aşa se întâmplă şi în spitale. Când bolnavii sînt mutaţi de pe o secţie pe alta, când infirmierele şterg geamurile pline de praf – recunosc, nu e treaba lor -, când îşi anunţă ofurile personale în gura mare de la un capăt în altul al secţiilor. Nu se ţine cont de cele mai multe ori de bolnavi. Se uită că NU E VINA LOR că salariile sînt reduse, că nu sînt medicamente, că se fac reduceri. Şi bolnavii trăiesc exact în aceeaşi ţară, au exact aceleaşi probleme acasă, câteodată chiar mai grave. Ei vin în spitale împinşi de boală, nu de cheful de relaxare, şi vor să se vindece, nu să înnebunească şi să se transforme în enciclopedii tabloide ale nervilor şi problemelor angajaţilor spitalului.
Umila mea părere, formată în cele două săptămămâni cât mama s-a aflat pe patul de spital, este că DEGEABA SE ALOCĂ BANI PENTRU SISTEMUL SANITAR, DACĂ NU SE SCHIMBĂ ŞI MENTALITATEA.
Îmi doresc, ca în orice alt domeniu, ca medicii, asistentele şi infirmierele să fie bine plătiţi, pentru că salariile pe care le au acum chiar sînt o bătaie de joc. Dar îmi doresc şi să-i aud vorbind civilizat. Nu cu „tu„, „fetelor„, „mă” sau altele la fel. Să nu se enerveze când li se cere ceva, să nu refuze ajutorul pe care TREBUIE să îl dea, să nu se comporte cu oamenii din saloane ca şi cu nişte oaspeţi nedoriţi.
Mulţi ameninţau că pleacă la Spitalul Pelican. Am surâs ironic atunci când am auzit asta. Am avut prilejul – se întâmplă – să trec în acest an şi pe la spitalul privat din Oradea. Şi ştiu că un urlet pe coridor de genul celor auzite la „judeţean” ar fi echivalentul unui autoşut în fund 🙂 – dacă poate fi denumit aşa – şi al unei concedieri pe loc.
Să nu creadă cineva că generalizez. Şi în sistemul public de sănătate, deci şi la Spitalul Judeţean din Oradea, sînt oameni adevăraţi, profesionişti, cu mult bun simţ. Nu-i enumăr, mi-ar lua prea mult. Se ştiu ei foarte bine. Pe unii îi cunosc de ani şi ani. Pe alţii, cum e doamna care m-a ajutat cu mama, îi cunosc de puţin timp, dar au şi vor avea mereu respectul meu pentru tot ce au făcut. La fel, medicul Cornel Popa – scump la vorbă, dar excelent profesionist.
Când a plecat din spital, doua infirmiere au venit să-şi ia la revedere de la mama. Nu au venit special, erau de serviciu. „Aţi fost o pacientă bună. Nu ne-aţi făcut probleme”, i-a zis una. Ce probleme să facă mama, care nu s-a plâns niciodată, a strâns mereu din dinţi şi a mers înainte? Cealaltă nu a vorbit mult, doar a zâmbit şi i-a urat mamei sănătate.
– Are patru copii acasă şi un salariu de 8 milioane, mi-a zis mama. I-am lăsat nişte clementine pe noptieră… pentru copii. Cum s-o descurca oare?
E îngrijorarea unui bolnav pentru cei care rămân şi muncesc mai departe în spitale.