– Ce faci? Nu vă uitaţi la eclipsă?

Întrebarea pusă de fratelo îmi reaminteşte că e seara de miercuri, 15 iunie, în care regina nopţii ne oferă cea mai lungă eclipsă pe care o putem vedea din România. Până peste vreo 100 de ani, canci şanse să mai vedem o lună întunecată.  Cel puţin cei care mai existăm şi mai stăm pe aici până atunci. 🙂

Şi pentru că noi nu avem, deocamdată 😉 , o terasă ca aceea de la etaj din care fratelo priveşte cerul, acompaniat de o butelcă de pălincă şi de bucuria nu se ştie de unde strigată de bebe, mi-am luat aparatul foto şi am anunţat-o pe Neia mea că trag o fugă până în faţa blocului să încerc să imortalizez evenimentul cosmic. De fapt, am luat-o încet pe scări , căutând setări în „săpuniera” Nikon ca să prind Luna. „Poate de coadă„, mi-am zis, pentru că e tare greu de găsit o setare care să satisfacă spiritul de artist din mine.

– Reuşeşti să fotografiezi ceva?

Lângă tomberoanele de gunoi lângă care m-am poziţionat – încadratură bună, lumini de stradă puţine, totul ok, mai puţin mirosul 🙁 – un nenea cu o „săpunieră” la fel de avansată ca a mea se interesează dacă am descoperit mitul fotografiei pe timp de noapte. Îi dau de înţeles că aparatul meu nu are nimic genial în el, dar că încercarea moarte n-are. Aşa că setez, încadrez, apăs pe buton. Nu ştii niciodată de unde sare Pulitzerul! 😉

– O să ţină cel mai mult, nu? se interesează o tanti cu o plasă în mână, referindu-se, evident, la eclipsă.

– E cea mai lungă, îi răspunde, curtenitor, nenea, referindu-se, cum altfel, tot la eclipsă. Ţine până după mijlocul nopţii. Eclipsa, normal. 😀

Nenea e simpatic, face şi el poze eclipsei, în timp ce în depărtare nişte câini latră. Umila mea părere e că lătrau la Lună, dar cum aceasta abia se mai vedea, nu pot decât să-mi dau cu presupusul.

– Parcă e plină de sânge!

Remarca lansată de colegul meu de pozat mi se înfinge în creier, parcă. „Nu-i semn bun”, îmi cântă o voce din străfunduri, iar mintea îmi lansează gânduri despre poveştile populare cu zmei care înghit luna şi cu spirite întunecate care ies în astfel de nopţi pe pământ, în căutarea sângelui.

Ne despărţim, urându-ne reciproc o noapte bună, dar un gând continuă să nu-mi dea pace. „Parcă e plină de sânge!” Prostii!

Îi povestesc Neiuţei despre şedinţa de shooting, dar nu apuc să termin bine, că sună telefonul. „S-o fi întâmplat ceva, îi zic fetei mele, că mă sună doctoru’ preferat la ora asta.” Două minute mai târziu, echipa de serviciu de la tvS se punea în mişcare spre Strada Seleuşului, unde un poliţist îşi trăsese un glonţ în cap, după ce îşi executase tatăl. După alte câteva minute, vorbeam din nou cu doctoru’ preferat. Imediat, altă echipă pleca spre Strada Barierei, unde zăcea, împuşcată în piept, mama poliţistului.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ufVgWMUag9s]

Telefoanele au zbârnâit non-stop timp de două ore, transmiţând informaţii despre Gabriel Venter şi masacrarea unei familii. Cu mult după miezul nopţii, când am închis laptopul cu ajutorul căruia am pus pe tvs.ro tot ce ştiam despre tragedie, un gând mi-a reapărut în minte.

„Nu parcă, ci chiar e de sânge!” Şi Luna, şi noaptea asta de iunie.