Se zice că un om care îşi uită copilăria se uită pe el însuşi. Pe a mea pruncie o ştiu prea bine şi are un loc special în inima şi sufletul meu.

Am făcut sâmbătă o călătorie prin copilăria Nelei mele. Când îmi povesteşte despre acele vremuri fără griji, fata mea iubită pune atâta pasiune în cuvinte, încât nu poţi zice absolut nimic. Doar taci şi o asculţi, zâmbind. Sînt sigur că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa ei.

Am fost prin satul bunicilor, în Batăr, unde s-a jucat, alături de copiii de pe uliţă, de dimineaţă până seara, în libertatea pe care doar bunicii ţi-o pot oferi 😉 ; am fost pe malul Crişului, unde Neia mi-a căzut în genunchi 😀 , după o întâlnire cu o groapă apărută de nu se ştie unde; ne-am uitat în curtea părăsită acum de oameni, dar plină de… de toate, cândva locul în care bucuria copilăriei răsuna nestingherită.

Pe drumul înapoi spre casă, ne-am oprit lângă o fântână cu cumpănă. Simbol al bogăţiei de altădată a locurilor, construcţia din lemn şi fier zăcea părăsită în mijlocul câmpului.

Am făcut fotografii după fotografii. Bucăţile de lemn ce rezistau în mijlocul câmpului au farmecul lor. Printre scaieţi, în vânt şi ploi, uitate de oameni, pierdute într-un trecut ce refuză să le primească întrutotu, martore mute ale unor vremi când oameni, pământ şi animale îşi potoleau setea cu apă rece, în mijlocul unui câmp ars de soare.

Nu am postat aici decât câteva poze, făcute cu Nikonul nostru, cât o săpunieră, dar bun. Mai multe am pus pe flickr.