Un om bun a plecat. Evit să scriu că pentru totdeauna, pentru că nu ştim ce e dincolo, unde inevitabil vom ajunge cu toţii.

N-am scris nimic atunci când s-a întâmplat. Am invocat lipsa de timp şi alergatul după rezolvarea a tot felul de treburi zilnice. Sînt chestiuni pe care oricine le poate spune, oricând. Marea calitate a omului modern e să ştie să găsească timp şi pentru el, nu să se lase pradă doar nebuniei zilnice.

Aşa că acum, mai bine mai târziu decât niciodată, m-am oprit. Puţin, dar m-am oprit, ca să mă înclin în faţa unui om simplu, discret, plăcut, pe care Divinitatea a ales să-l îndrepte spre un loc pe care noi, oamenii, îl simţim mai bun decât lumea disperată în care ne trăim viaţa. Un om care a trăit frumos şi a plecat la fel de demn. Un om care a trăit formând generaţii de tineri şi care şi-a transformat plecarea într-o şansă la o viaţă normală pentru nişte necunoscuţi.

La fel ca un antrenor de fotbal, Dumnezeu decide să-i scoată din terenul vieţii pe unii dintre cei mai buni „jucători„, ca să primească aplauzele „tribunelor„. Probabil că în imensa Lui bunătate, i-a oferit această ieşire şi PROFESORULUI Barbu Ştefănescu.

Pe un portal de ştiri am descoperit un citat, care i se potriveşte: „Ce faci în viaţă doar pentru tine, o dată cu tine piere. Ce faci pentru alţii, după tine rămâne.”

Viaţa e ca un drum. Ştim că îl începem într-un punct şi că, la un moment dat, ajungem la destinaţie. Nu ştim niciodată când zidul de ceaţă ne va apărea în faţă. Habar nu avem ce ne aşteaptă dincolo, dar avem cu toţii datoria să trecem prin el, mai departe. Când ne vine vremea, mai devreme sau mai târziu.

Drum bun, OMULUI Barbu Ştefănescu…