Am deschis mai întâi un ochi, apoi, încet, încet, și pe celălalt. E modul meu de a mă obișnui cu soarele de duminică. Ăl care, pe motiv de dublă orientare a apartamentului, îmi bate fix în geam, în lunile de vară. Geam pe care, în aceeași perioadă, îl țin mai tot timpul deschis, deci am toate șansele să mă bronzez dacă aș lenevi mai mult în pat. 😊

Noroc că, de obicei, mă trezesc la ore de tipul notelor pe care le încasam în liceu la chimie ori latină . 6 sau 7, ca să ne înțelegem.

Doar duminica – rar, sâmbăta – trag draperiile ca să nu am o ședință matinală de băi solare și prelungesc somnul până spre amiază.

Așadar, după etapa revenirii vizuale la lumea reală, verific telefonul pe care îl țin (nu faceți ca mine) la capătul patului. E 8:30. Prea devreme, doar e duminică. Și ultima oră pe care o țin minte e 4 și ceva, când am închis tableta pe care m-am apucat să citesc două cărți. (Nu dați ochii pe spate, și pe mine mă miră. 😉 Doar că am simțit nevoia să înlocuiesc filmul de pe Netflix cu un pdf. Așa că lecturez o carte despre cum s-au îmbogățit unii – poate se prinde ceva și de subsemnatul -, după care „mă râd” citind niște chestii faine scrise de un stand-uper autohton.)

Noaptea trecută am citit vreo 3 ore. Asta după ce în prealabil am văzut ceva înot și baschet de la Olimpiadă, plus un episod din vechiul Star Trek Voyager. Ăla îl care încă nu apăruse corectitudinea politică à la Hollywood și în care perechile erau formate din sexe diferite.

Recunosc că m-am setat ciudat: deși îmi zic de fiecare dată că sâmbătă seara o să dorm mai devreme, gândul că a doua zi e duminică – zi liberă până nu se răzgândește vreun ministru care are nevoie de bani la buget – mă face să stau până spre dimineața în fața televizorului/laptopului/telefonului ori să citesc. Știu, nu am suficientă voință să-mi înfrunt micile plăceri din noaptea de sâmbătă spre duminică. Noroc că și doamna mea are un program similar, deci e bine. 🙂

Mă întorc pe cealaltă parte…

…și îmi propun să îmi continui visul despre care, la nici 3 secunde de la trezire, nu îmi aminteam nada. Încerc să îmi golesc mintea de gândurile care se aruncă asupra mea ca niște țânțari somalezi pe un turist american/european crescut cu Mac și KFC.

Nu pățiți și voi așa? În momentul în care vă decideți că ar fi cazul să gustați un pui de somn, se revarsă potopul de probleme în creierul vostru: cum naiba să plătesc datoria aia? De ce nu m-am angajat dincolo, unde era salariul mai mare? Cine m-a pus să dau la Drept? Dacă nu eram încăpățânat, azi aveam deja pensie specială.

Asta din urmă e, de fapt, un gând care nu-mi dă pace de câte ori mă uit pe card și mă gândesc că am avut colegi infinit mai deștepți ca mine, care acum primesc o pensie de 3-4 ori mai mare decât venitul meu de freelancer cu program de minimum 10 ore zilnic.

Ca să temperez asaltul gândurilor, mă forțez să mă gândesc că-s undeva, prin munți, iarna. Așa mi-a venit, puteam zice Polul Nord sau Pocioveliște. Esențial e că mă situez departe de lumea dezlănțuită, de datorii și probleme. Nu pare să funcționeze. Asta pentru că, în imaginația mea apare brusc, lângă cabana unde m-am instalat, o autostradă. Iar vizavi e o bancă și un sediu ANAF pe care scrie „deschis non-stop”.

Au năvălit și alte întrebări și idei.

Au început să se lupte între ele, motiv pentru care… am adormit. Nu știu când am reușit performanța, dar cred că a fost în momentul în care am intrat în sediul ANAF.

Iar când m-am trezit, se făcuse 11:01. Azi. Că altădată e 10:17 sau 11:10. Cred că rezolvasem în somn problema cu ANAF-u’, pentru că eram lejer, odihnit și ușor transpirat. Am lămurit repede ultima problemă: dormisem cu o pernă mică peste cap, ca factor de protecție împotriva luminii tot mai puternice din cameră.

 Am părăsit fără regrete patul și am început ziua de muncă. Pentru că, de obicei, duminica dimineața, la o cafea în bucătărie, îmi scriu materialul pentru site/ziarul de a doua zi. Nu durează mai mult de două ore, dar tot lucru se cheamă.

După care mai e un pic și se face seară. Nu știu cum, dar trece duminica, dom’le, ceva de groază.

Așa că, pun materialul pe blog și la somn. Nu de alta, dar mâine e luni. Și, ca om al muncii de când mă știu, nici să vreau nu pot dormi într-o zi lucrătoare mai mult de ora 7. V-am și zis asta mai sus, când cu notele la chimie și latină.

Bonam noctem! 😉