Pe măsură ce avansăm în vârstă, semănăm tot mai mult cu părinții noștri. Nu neapărat la fizic – acolo oricum încă din leagăn suntem catalogați ca „tăt îi mamă-sa (sau tată-său, în funcție de cine e prezent sau mai puțin supărăcios)”. 😊

Mă refer la faptul că ne argumentăm orice lecție de viață pe care o prezentăm juniorilor cu deja tradiționalul „pe vremea mea/noastră” și părem că nu mai ținem minte cât ne enervau cuvintele astea când, fiind la vârsta lipsită de griji, le auzeam de la cei din generația „lu’ tata și a lu’ mama”.

Mă trezesc uneori spunându-i lui Vlad, nepotul meu, despre nu știu ce chestii care se întâmplau „atunci când eu și taică-tău eram puștani”. Evident, toate acele lucruri erau complet diferite de cele actuale și, fără îndoială, muuuuult mai mișto. 😉 Pe măsură ce povestesc, îmi dau seama că îmi construiesc narațiunea cu aceleași cuvinte pe care le auzeam în anii `80 și încerc iute să o dreg. Normal, fiecare generație are stilul ei, întâmplările ce o definesc, amintirile pe care le creează și le păstrează.

Vremea de pe „vremea mea”

Într-o singură situație mă simt spre deloc aiurea când utilizez trimiterea la „vremea mea”: atunci când vorbesc despre vreme. Mai ales despre iarnă.

Nu de alta, dar cred că generația nepotului meu a văzut zăpadă în tot timeline-ul ei cât am văzut eu în două ierni din `83 și `84, în Beiușul natal. Atunci ne-a intrat în vocabular cuvântul „cazemată”, cu sensul de construcție inteligent creată din zăpadă, aproximativ după același plan simplu și ușor de pus în aplicare, cu rol defensiv în fața atacului celor de pe Bujorilor sau Cerbului. Noi fiind cei de pe Biruinței. (Ocazional, în lipsă de „inamici”, ne atacam între noi.)

Și tot din vremuri de mult apuse, când cireșul din curte era și loc de odihnă și de observație și de pregătiri intense înainte de ocuparea toaletei, îmi vin mereu în minte ploile în aversă, norii groși care se strângeau des peste Groapa Binșului și versalitatea Văii Nimăeștiului, pe care am văzut-o de multe ori trecând de la stadiul de firișor de apă, la râu sălbatic, care inunda străzi și câmpuri.

Nu duc dorul inundațiilor – doar sunt un tip senin, nu senil. Cel puțin, nu încă. 😀 Dar nu neg că, mai ales după vara asta secetoasă (de fapt, ultimii ani secetoși), mi se cam face dor de o ploaie bună. Și chiar de mai multe. Fără vânt și grindină, lăsați-mă să am măcar pretenția asta. Că doar a trecut vara, calendaristic vorbind. Și e toamnă!

Zilele trecute m-am surprins de câteva ori privind zâmbind la cer când începeau să se adune norii. Cam anemici, e drept, la fel ca stropii pe care s-au chinuit să-i lase să cadă peste oraș. Ieri, doamna mea mă vede privind pe geamul de la bucătărie spre griul de afară: „Ce faci?”

„Mă uit la cer, e de ploaie. Măcar de ar ploua câteva zile…”

Poate că…

vorba conspiraționiștilor, experimentul de la CERN a avut o finalitate ciudată și ne-am mutat, fără să știm, pe o altă linie temporală. Am părăsit lumea în care ploile aveau ritmul lor, iar anotimpurile erau așa cum erau definitive în abecedar și ne-am mutat într-una în care clima temperat-continentală despre care am învățat devine încet una temperat-sahariană.

Poate că ar trebui să mă uit atent la ce a scris Creangă. Poate că a intervenit efectul Mandela și țin eu minte greșit „Amintirile din copilărie”; de fapt, copilul cu părul bălai era chemat afară de mama lui ca facă norii să se adune peste sat, nu ca să apară soarele.

Evident, nu am motive să cred ceva din toate astea. Pur și simplu, eu și poate întreaga mea generație știm că normal e să nu lipsească ploile, să numărăm până la 30 când citim termometrul vara, iar iarna să ningă suficient de mult încât să ne facem cazemate și să fie atât de frig încât să crească flori de gheață pe geamuri.

Doar na, așa era pe vremea noastră. 😊