Nu pot sa nu fiu nostalgic atunci cand imi aduc aminte de primii ani de presa. De prin ’98 pana in 2000. Debutant la „Jurnalul de dimineata”, imi toceam pantofii – si asa forjati la maxim – batand drumurile spre diverse institutii din oras. De masina nici nu putea fi vorba, pentru ca „Jurnalul” avea doar un singur Damas, paradit si instabil in curbe, care mai facea si distributie si ducea si ziarul la tipografia de la Arad.

Numai ca asa am ajuns sa cunosc o multime de oameni din Politie, din Politia de Frontiera, pompieri, parchete, armata si Jandarmi. Ca sa iau un buletin de presa – tiparit pe mai multe foi – ma duceam pana la Politie, la colonelul Tudor, dupa care, ca un jurnalist care vrea sa afle cat mai multe, ma duceam si prin „institutie” 😉 Mai te intalneai cu unul, cu altul, mai aflai diverse…. Era si vremea cand legea audiovizualului iti permitea sa-i filmezi pe arestati, sa scoti stiri la greu de pe eveniment.

Aproape asa era si la Politia de Frontiera, putin mai restrictiva in informatii pana la venirea lui Mircea Chiorean. Un timp jandarmii si parchetele au fost mai greu de patruns, dar au inteles ce inseamna sa tii legatura cu presa si, cel putin la procuratura, aveam asigurate sincroane – intre timp trecusem la Antena – de la prim-procuror.

Pe atunci nu se dezvoltase atat de tare internetul, iar de mess am auzit prima data prin 2000, cand dialogam cu prietenii pe hotmail. Acum, buletinele de presa se primesc la prima ora pe e-mail, aflii informatii stand lejer in fotoliu si dandu-i un buzz purtatorului de cuvant X de la institutia Y sau un search pe mediafax, google sau alte site-uri. Nu zic, e o modalitate mai rapida si, poate, mai sigura de a afla informatii. In aceasta perioada e importanta viteza cu care dai o stire, daca esti primul care o face. Asta chiar daca, de multe ori, nu mai sunt respectate normele jurnalistice si stirea nu se verifica din mai multe surse…

Incepe insa sa dispara incet, incet „mersul pe teren”, interactiunea directa, umana, dintre institutii, reprezentantii acestora si jurnalisti. Treptat, ne transformam in mici smiley pe o fereastra de mess. Nici macar nu mai vorbim unii cu altii, ci „bagam un chat sau un mess”, inconjurati de mici icon-uri si apasand la nesfarsit pe taste care nu spun nici jumatate din cat ar spune o privire, un cuvant zis intr-un anumit fel sau o discutie la o cafea cu o sursa.

Decat un click pe send, as prefera oricand o strangere de mana.