Nu le zic să-şi dea viaţa pe teren! Viaţa e frumoasă, merită trăită. Nu le cer să lupte ca şi cum ar fi cea mai importantă bătălie din viaţa lor! Mai au în faţă cel puţin un Mondial, dacă nu chiar două. Nu le cere nimeni să joace pentru întreaga ţară. Ce naiba! Sîntem 22 de milioane, nici iniţiala tatălui nu au cum să ne-o reţină, d’apoi să mai şi joace pentru toată lumea. Şi nici vorbă să aibă în piept câte un milion de inimi. Nu de alta, dar şi la figurat vorbind e greu de imaginat aşa ceva, mai ales dacă ai suflet prozaic, de suporter 🙂

Mi-ar plăcea, însă, să joace pentru ei. Pentru cariera lor, pentru amintirile pe care le vor povesti peste ani nepoţilor, pentru CV-ul lor de fotbalişti. Şi, dacă se poate, pentru lacrimile pe care milioane dintre noi le-am stors la reuşitele ori ratările lor.

În urmă cu 14 ani, câng generaţia lui Hagi şi Popescu juca la World Cup, în State, am plâns ca un copil – bine, abia atinsesem vârsta majoratului. Prima dată de bucurie, când ai noştri i-au bătut pe argentinieni; apoi de nervi că un blond nordic – Kenneth Andersen, parcă – l-a executat scurt pe Prunea şi ne-a trimis acasă. Vreau să trăiesc din nou acele emoţii, chiar dacă acum tata nu mai e lângă mine să-mi spună că aşa e fotbalul…

Daţi-mi un motiv să plâng şi al naibii să fiu dacă nu o s-o fac!!! Dar, avertizez, românii plâng doar la fericire 😉