La ocazie

Mâna dreaptă întinsă la orizontală şi degetul mare îndreptat undeva spre vest-nord-vest. Stau aşa de câteva minute bune şi nimeni nu opreşte să-mi mângâie auzul cu mult aşteptata întrebare: „La Oradea?”

Sînt poziţionat la câteva sute de metri de centrul Beiuşului, „lângă Tribunal” – aşa-i zic localnicii, deşi îl ridică în grad, pentru că nu-i decât o judecătorie. E aproape 7 fără un sfert seara şi toate speranţele mele de a prinde începutul meciului s-au năruit încă în urmă cu câteva zeci de minute. Aştept de aproape o oră să apară o ocazie să-mi mut fizicul spre reşedinţa de judeţ. Dar… e duminică şi nici unul dintre „piraţi” – oameni pe care unii îi înjură, dar eu în apreciez încă din studenţie, când nu aveam maşină – aşadar, nici un „pirat” nu e în zonă.

Nici acum nu am maşină, pentru că „e bolnavă şi am dus-o la doctor” – aşa i-am zis lui Vlăduţ, care strâmba cam neîncrezător din năsuc. Aşa că depind de îndurarea unor şoferi care opresc să ia doar un burtos care îşi flutură mâna prin faţa maşinilor şi nişte pipiţe care se hlizesc ca alea în tramvai. „Mă, astea n-au auzit de emokids, să nu mai râdă atât?!”

Aşadar, stau de aproape o oră şi nu am noroc. Poate pentru că barba mea nu inspiră încredere, deşi am un look de studinte în arta teologiei 🙂 Poate pentru că toate maşinile care trec sînt pline cu familii care se întorc de la ţară şi nu mai au locuri.

Şi totuşi, o astfel de maşină opreşte brusc şi vreo trei persoane ţâşnim spre ea. De pe bancheta din spate, un puşti de vreo 5-6 ani se uită ciudat la noi, în timp ce maică-sa, aflată pe scaunul din faţă, îmi răspunde afirmativ când o întreb dacă n-are drum spre Oradea.

– Doar două persoane, îmi zice.

Un nenea cu tricou roşu şi chelie nu aşteaptă invitaţie şi se aruncă în maşină. N-am ce să-i zic, omul are sprint, deşi burta îi trădează cele 120 de kile. Dau să mă urc, moment în care o văd pe tipa de lângă mine, care aştepta şi ea de vreo jumătate de oră. Mică, slabă, vorbea singură cu toţi şoferii de pe şosea. „Ăsta nu mă ia?… Ăsta n-are loc?” Bunul simţ, dăruit de mama şi tata, m-a făcut să mă retrag şi să o las pe ea să urce.

– Domnişoara o să vină, aşteaptă de mult, o lămuresc pe madam cu copilul şi maşina.

Adevărul e că nu-mi lipseau bodogănelile tipei.

Cinci minute mai târziu, a sosit şi salvarea mea. Un microbuz, evident, condus de un „pirat”, a oprit şi a ne-a luat, pe mine şi încă 7 autostopişti. Şoferul se mira sincer că nici un coleg de-ai lui de breaslă nu era prin zonă. Eu ce să zic? Că mă miram şi eu? Că nu apuc să prind decât a doua repriză a meciului? Ce rost avea? Las că iese „furia albă” din service şi atunci depind doar de mine 😉

Oricum, şoferul microbuzului merită laude pentru că undeva, lângă Hidişelul de Jos, a evitat în stil de mare maestru un accident, după ce un idiot a încercat să depăşească aiurea un alt idiot care voia s-o facă stânga, fără să se asigure. Uff, bine că a bătut Croaţia! 🙂

Fără categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.