Simt atingerea mâinii tale pe faţă şi o lacrimă se iţeşte într-un colţ al ochilor.

Mă dezmierzi, umbli încet peste obrazul meu, şi buzele mă ating într-un tandru dans al freamătului din ele… Din tine… Din mine…

Nu îndrăznesc să mai ţin ochii închişi. Vreau să te văd, să ştiu că exişti aievea şi că nu eşti doar o plăsmuire a dorinţei mele de a evada din spaţiul închis în care mă învârt ca un dement.

Şi îi deschid larg, privindu-te flămând… EŞTI LÂNGĂ MINE!!!!!!! Ochii tăi mari şi frumoşi mă învăluie, iar părul tău se revarsă peste umerii tăi, peste faţa mea.

EXIŞTI! Te ating, îmi pun palma peste faţa ta şi pricep că ai rămas – cadou al nopţii pătimaşe – alături de mine. Nu te-ai speriat…

Mă îmbrăţişezi şi simt că lumea capătă un sens. Simt că renaşte în mine viaţa şi, o dată cu ea, mijeşte iubirea. Arde încet, potolit, fără să ştie ce vâlvătaie va naşte din vâltoarea sentimentelor.

Te-am găsit şi nu mai vreau să te pierd. Fără tine nu exist.

Îmi eşti începutul, aşa cum tu mi-ai spus că-ţi sînt sfârşit…

Raza de soare din acea dimineaţă n-a murit…